Cabina telefonică

De fiecare dată când Gatsby îi ține morală despre legea junglei – cuvinte pe care îi place să le repete și de zeci de ori în câteva minute –, Vlad îl aude ca un ecou, vrea să se desprindă de acolo, își imaginează că se ridică deasupra lor și zboară spre o altă lume, lumea de unde n-ar fi vrut să fie smuls, când mătușile lui trăiau, când, buni sau răi, părinții lui erau acasă. Detestă tot mai mult că face parte din echipa de hoți a lui Gatsby, că uneori trebuie să doarmă în cabine telefonice, că simte foame și frig. Conștientizează că nu era decât un copil sărac ieșit brusc din comunism și dintr-un centru de plasament, năuc și fără habar de nimic pe lume, într-o țară unde fusese mai degrabă dus, decât în care se dusese – ca la pomul lăudat, unde în numai câteva luni a trăit experiențe degradante din toate punctele de vedere. Apoi Gatsby ridică tonul – obicei intermitent și intenționat, pentru a se asigura că nu-i adorm discipolii –, uitându-se încruntat la toți, și atenția lui Vlad revine la discursul înflăcărat, dar mereu același și se chinuie să mai creadă cât de cât iluziile vândute cu atâta înverșunare de omul ăla, măcar cât să iasă din ce s-a băgat. Nu înțelege cum ceilalți sunt atât de încrezători în poveștile de adormit ale lui Gatsby, cu oameni săraci de prin ghetouri care făcuseră avere prin tâlhării. Ceilalți ca ceilalți, dar în primul rând nu înțelege cum de chiar el continuase să înainteze prin mlaștina aia blestemată, plină de mortăciuni, când poate încă mai avusese timp să se răzgândească. Vede atât de clar linia de frontieră arată perfect cu tractorul, îl vede pe Sfântu’ cum se târa pe burtă, ca șarpele, se vede pe el făcând mecanic aceleași manevre, mișcându-se cu greu, lipit de pământ și ferindu-se de reflectoarele care acopereau zona. Își spune că de la un punct n-ar mai fi putut să renunțe, chiar dacă ar fi vrut. După cearta cu Sfântu’ nu avusese minte și pentru asta, dar acum, pe fundalul nelegiuirilor săvârșite între timp, încercând să dea de capătul firului, își amintește totul mai clar decât ar fi putut-o face în ziua următoare, când, sleit de puteri, a ajuns în primul autobuz – unde în sfârșit era cald. Trăiește cu aceeași intensitate spaima cu gust de vomă pe care a resimțit-o când, mergând târâș, a trecut pe lângă ei o mașină de teren a patrulei de frontieră, plină cu soldați. A vărsat abia când s-au îndepărtat. Își aude și acum bătăile inimii din minutele parcă nesfârșite, când a stat ascuns ghemuit într-un tranșeu găsit printr-un noroc incredibil, până la îndepărtarea patrulei. Simte mirosul de brad și de frig de care au dat în următoarea pădure, senzația de sufocare avută când fuma cu geaca în cap, să nu se vadă jarul de la țigară în noapte, dar și de moleșeala dată de inhalarea forțată a fumului, de adrenalină, de gerul de afară și de cuptorul din venele lui – dacă frica s-ar simți cumva în sânge, s-ar simți fierbinte, ar clocoti. Când au intrat într-o altă pădure, Sfântu’ i-a zis cu un rânjet că gata, sunt pe tărâm nemțesc. Nu mai știa exact în ce moment a început să delireze de frig sau de frică sau de toate odată, dar după asta a urmat drumul în care a aflat despre latura nevăzută a lui Sfântu’ și de-acolo a rămas singur. S-a ghidat după luminile despre care încă nu putea fi sigur că sunt lumini sau doar alte halucinații – deși, judecând după furia resimțită când a aflat ce făcea Sfântu’ în Germania, depășise cu siguranță momentul delirului. Îndreptându-se spre punctele luminoase, și-a dat seama că urma să ajungă într-un sat. Acum se gândește că acolo ar fi putut cere ajutor, să se întoarcă, să renunțe. În timp ce Gatsby le promite că o să-i mute într-o vilă, ca să nu mai depindă de orarele de la căminul de azilanți – în cazul fetițelor care au optat pentru opțiunea asta imbecilă –, Vlad își amintește cât de mult tânjise ca în acele momente să fi fost în una dintre casele întrezărite din pădurea de la marginea satului. De acolo a luat autobuzul, prima amintire plăcută de când a ajuns: aerul fierbinte suflat cu putere de radiator prin grilajele mijlocului de transport. A doua a fost prietenia lui Aksel, pe care l-a găsit în Berlin, unde ajunsese cu trenul. Și mai era una. Când a fumat o țigară în gară, așteptând trenul spre Berlin. Stând în picioare, nu pe burtă, suflând fumul în aer, nu în geaca trasă pe cap. Gatsby le spune că odată ce aleg drumul ăsta nu e cale de întors. Vlad tresare.
— Domnișoară, ție nu prea-ți place ce auzi, așa-i?
— Adevărul e că nici n-am prea fost atent de data asta.
— Nici să nu fii. Să nu fii.
Privea dintr-o cabină de telefon la ferestrele blocurilor dimprejur și, printre toate luminile calde și albe, remarcase o strălucire diferită, portocalie. Își dorea cu disperare să fie acolo. Ațipea în cabina telefonică și se vedea în apartamentul cu lumină portocalie unde s-ar fi simțit în siguranță. Cum am ajuns aici, ce mi-a scăpat, când?

Emilia Toma

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).

A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.

Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.