Avem în mână o carte. De cele mai multe ori, un roman. De regulă, peste două sute de pagini. Dacă ar fi să fac o comparație gastronomică, un roman este un meniu de nuntă. Cuprinde aperitive reci, aperitive calde, supă, pește, fructe de mare, friptură, fructe, prăjituri, tort, înghețată, vinuri asortate. Whiskey, cafea și trabuc, pentru cine gustă genul polițist sau horror. Un roman bun, ca și o masă festivă grozavă, rămâne în amintire ani de zile. Sunt multe genuri de roman, practic fiecare autor a dezvoltat o anumită dimensiune a creației sale. Nu vreau să vorbesc însă despre calitățile unui roman, ci despre calitățile materiei sale prime: frazele.
Un roman poate fi judecat ca întreg. Poți spune multe lucruri despre el abia după ce ai citit cele două sute de pagini. Te-ai atașat de personaje, ai preluat emoțiile lor, ai fost captivat până la ultima pagină? Dacă da, atunci ai citit o carte bună.
Dar dintr-un mic fragment, nici măcar o pagină, dintr-un singur paragraf, ne putem da seama cât de cât dacă avem în mână un lucru bun? Deseori, într-o librărie, frunzărim o carte și încercăm să ne facem o părere.
Am pus pe masă, lângă mine, o stivă de șapte-opt cărți, din care am preluat câte un paragraf, absolut la întâmplare. Nu am preluat nimic de pe internet, doar din carte tipărită. Nu am stat să aleg. Unde s-a deschis cartea, de acolo am luat cele trei-patru fraze, având singura grijă să nu deconspir autorul. Pentru că intenția mea este următoarea: fără nici o idee preconcepută, să vedem dacă reușim să descoperim valoarea în stil.
Textul A.
Ne întoarserăm și plimbarea noastră se termină în aceeași tăcere. La despărțire îmi atinse mâna, pe care i-o sărutai și ea mi-a strâns-o pe-a mea scurt, și păstrai apoi în minte încă o dată mărimea și vigoarea palmei și în același timp imponderabilitatea tulburătoare a brațului, ascuns în blană…
Aici avem un gest banal, strânsul mâinii, receptat de personaj printr-un cumul de senzații și percepții contradictorii: mărime, vigoare, imponderabilitate. Mai mult îmi ia mie să explic, decât autorului să picteze gestul cu o tușă de culoare. Scrisul literar este concis, sintetic. Aici, e ca un shot de whiskey. Reținem faptul că percepțiile sunt contradictorii. Ne vom mai întâlni cu asta.
Textul B.
Blocul se afla în stadiu de finisare. Era lipit la un capăt de o construcție care m-a neliniștit întotdeauna din cauza crenelurilor și foișoarelor, a perspectivelor infinite pe care le-am regăsit la Chirico, și pe toată partea din spate, dinspre moară (altă clădire medievală, de un stacojiu sinistru), blocul avea întinse încă schele ruginite.
Amintirea unui bloc. De data asta, sentimentul indus nu mai este contradictoriu, căci este unul singur (neliniștea), dar acest sentiment ne este indus și nouă prin descrierea picturală a contextului. Avem o clădire nenumită, care se alătură unui prozaic bloc. Construcția nenumită și blocul prozaic formează contrastul, care la textul A se produsese între vigoarea și imponderabilitatea palmei.
La textul A vedem percepțiile personajului, e ca și cum ne uităm la un film, însă la textul B se induce acest sentiment cititorului, care devine hiper-personaj. Textul B este postmodernist, ați ghicit. Încă o dată, reținem contrastul, contradicția.
Textul C.
Ea a plâns foarte puțin, și numai după ce am început să glumesc, ca să pară că plânge de bucurie, și într-adevăr plângea de bucurie, dar cu lacrimile care-i veniseră în ochi dinainte, de supărare.
Contradicții multiple. Mai întâi, neașteptata construcție ea a plâns foarte puțin. Apoi, metamorfozarea lacrimilor din lacrimi de supărare în lacrimi de bucurie, care chiar se întâmplă câte o dată, este relatată nu la modul prozaic (cum ar fi fost: iar lacrimile ei se transformară în lacrimi de bucurie…), ci cu acest cu, care deși este o particulă mică, ține în spate toată fraza. Din nou, economie de materie primă, în folosul expresivității.
Textul D.
Era un om al casei – un debarasor – la clubul de noapte, taverna, din periferia orașului, pe are o avea Popeye ca proprietate personală și care era cartierul general al lui Popeye. A murit la scurtă vreme după aceea pe o alee dosnică din spatele închisorii lui Temple, de un glonț provenind din același pistol cu care se săvârșise și crima din Mississippi, deși și Popeye însuși era mort și el, spânzurat în Alabama pentru un asasinat pe care nu-l săvârșise el, înainte ca pistolul să fi fost găsit și pus în legătură cu el.
Uau, nici nu știi unde te duce fraza asta! Toate informațiile astea, pe care un scriitor mai puțin talentat le-ar fi expus plictisitor într-o pagină întreagă, încap aici într-una, cel mut două fraze. Și cât de șfichiuitoare, ca un bici! Fraza este lungă, dar nicidecum prolixă, lălâie, revărsată peste margini ca un aluat crescut prea mult. Dimpotrivă, este articulată solid, te ține de mână și nu te scapă până la punct, arătându-ți după fiecare cotitură un peisaj nou, surprinzător.
Mare economie de materie primă, gust foarte bun!
Textul E.
Împinse ușa fără să mai ceară voie și încercă s-o vadă pe Bernarda în penumbra odăii, însă ea nu se afla în pat. O chemă pe nume, dar nu-i răspunse. Deschise atunci fereastra și lumina metalică de la patru i-o arătă fără milă, despuiată, cu brațele și picioarele desfăcute în cruce, trântită pe jos, și învăluită în licărirea vânturilor ei letale. Pielea ei avea culoarea fără viață a fierei vărsate.
Lumina metalică de la ora patru? Ce comparație strălucitoare, la propriu și la figurat, pentru cine își imaginează metalul topit în furnal. Să urmărim însă succesiunea atributelor imaginii cadavrului: cele mai dure și mai laconice întâi (fără milă, despuiată) urmate de cele mai descriptive, care necesită mai multe cuvinte (cu brațele și picioarele desfăcute în cruce…), încheiate cu licăriri și vânturi letale – deci chestii imateriale.
Nimic nu e la întâmplare. Prin două fraze suntem puși la curent în mod brutal, ca și cum am primi o măciucă în cap. Cine știe, poate așa a sfârșit și femeia.
Textul F.
Mark trase și mai tare, însă în zadar. Gemând, începu să lovească mâna lui Starker cu piciorul de pat. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori. Până când se auzi sunetul acela oribil de degete care se frâng, ca o mină de creion care se rupe.
Da, oribil sunet. Nu putea să spună direct că a lovit de patru ori? Informația era aceeași. Dar efectul literar, nu.
Textul G.
Mr Bloom stooped and turned over a piece of paper on the strand. He brought it near his eyes and peered. Letter? No. Can’t read. Better go. Better. I’m tyred to move. Page of an old copybook. All those holes and pebbles. Who could count them? Never know what you find. Bottle with story of a treasure in it throe things in the sea. Trust? Bread cast on the waters. What’s this? Bit of stick.
De data asta am lăsat textul în original, nici nu mai trebuie tradus, ci doar citit așa cum este, pe nemestecate, crud. Pentru că aici avem cel mai fin caviar.
Just read!
Trust? Bread cast on the waters. What’s this? Bit of stick.
Am ilustrat aici prin șapte fragmente extrase la întâmplare, din șapte cărți, acele calități ale scrisului pe care eu le apreciez la un text, oricât de mic ar fi el, la limită una sau două fraze. Și, prin procedura aleatoare de extragere a eșantionului, pot spune cu mare probabilitate că, dacă aș găsi aceste fragmente frunzărind aceste cărți într-o librărie, aș vrea să le cumpăr.
Aceste calități sunt:
– Concizia (fără cuvinte inutile).
– Densitatea de idei.
– Calitatea, originalitatea și expresivitatea metaforei, a imaginii. Prin asta înțeleg capacitatea transportoare de idei artistice a cuvântului.
Pentru edificare, putem reformula oricare din citatele de mai sus păstrând informația, dar eliminând efectul literar. Ceea ce vom obține este un text prozaic. Un text prozaic este un text pur informativ, fără idei literare.
Și acum, să desfacem plicul cu nominalizările:
A: Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni
B: Mircea Cărtărescu, Mendebilul
C: C. G. Bălan, Escroc S.R.L.
D: William Faulkner, Recviem pentru o călugăriță
E: Gabriel Garcia Marquez, Despre dragoste și alți demoni
F: Stephen King, Salem’s Lot
G: James Joyce, Ulysses.
Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.
Bine punctat, Florin. Literatura nu se face dintr-o simplă și corectă redare a unor întâmplări, indiferent cât de interesante, intrigante ori senzaționale ar fi ele.
Mai alege in ziua de azi cineva carti la intamplare din librarie si cumpara doar daca il atrag cateva propozitii? Nu stiu daca eu am cumparat vreo carte fara sa citesc inainte ceva despre ea pe internet. Asta daca nu imi place deja autorul si as cumpara-o oricum. Dar de dreptate, ai dreptate. In felul acesta se deosebesc scriitorii buni de cei slabi. Grozav de incitant citatul din Ulise! Fraze scurte care te lovesc una dupa alta.
Nu cred ca exista o „reteta”. Dar, dincolo de experimente devenite mai mult sau mai putin faimoase – cred ca ramane de baza capacitatea scriitorului de a reda o poveste si de a conecta cititorul la ea. Stilurile… diferite, ca si oamenii. Nu stiu cati chiar il „gusta” pe Joyce, dar stiu oameni absolut respectabili intelectual care il adora pe Coelho. Cu o conditie, eventual: sa fi scris doar vreo 3-4 carti. Dar „povestea” ramane, peste veacuri, esentiala. Si charisma din cuvinte a celui care o povesteste. Indiferent de stil.
Sigur că nu există rețete când vorbim despre stiluri. Dar, ca și în pictură, cinematografie, etc, există totuși o grilă, sau un cod al valorilor care ne permite să ne referim la stil când emitem judecăți de valoare. După părerea mea, orice stil ar trebui să bifeze măcar cele câteva calități pomenite mai sus. Am ales exemplele din cărți pe care le-am citit recent. Îmi place și Coelho, și Eco, amândoi sunt povestitori excepționali, dar am citit cu foarte mult timp în urmă.
Ce interesant mi s-a parut!
Am recunoscut B, D.. la A nu eram sigur dar banuiam. Si bineinteles fragmentul meu pe care-l stiam pe de rost :)
Bun experimentul, si mai ales ideea „deschisului la intimplare”… este ceva ce si eu fac frecvent, uneori in librarie, alteori cu cartile din biblioteca. Ideea e urmatoarea: o carte „buna” nu se deschide la un paragraf „prost”.
E ca in viata. Ok, prima conditie – cea majora_ e sa traiesti. Dar dupa aia vine cealalata chestie majora: cum traiesti, ce faci cu prima conditie bifata? Deci, dupa mine, „povestea” e acea prima conditie. Apoi vine stilul. Iar stilul, ca si existentele oamenilor, pot fi diferite.
Chiar si in viziunea unor coduri ale valorilor. Si nu ma refer aici la subiectivitatea ce ar permite unora sa il considere pe A. Toma cel mai mare poet al lumii ori pe Guta cel mai mare muzician…ci chiar de valorile intru eestetica, cele care rezoneaza cu „freceventa” cvasi obiectiva a frumosului, ca un „numar de aur” dincolo de subiectiviatile inerente oamenilor.
Geniala trimiterea asta, Take, la numarul lui Fibonacci. Dar in natura apare „de la sine”, intii ne-a incintat ochiul proportia asa cum am descoperit-o fara sa ne punem vreo intrebare (in spirala melcului samd) apoi am calculat si luat nota ca in acea forma se afla ascunsa o serie geometrica. Dupa care am incercat sa o copiem in arta si sa o explicam la tabla. In literatura, cum spui, e exact la fel. Intii placerea apoi iti explici de ce ti-a placut. Ca cititor nu e important sa identifici de ce ti-a placut, ca sa inchidem paralela: natura iti place, pauza. Dar daca vrei sa folosesti „frumosul” in arta sau arhitectura incepi sa intri pe teritoriul astalalt in care iti pui intrebari, analizezi. Asa si cu stilurile.. poti lua seria acolo la 1, 2, 3, 5, 8, lucra cu ea si iese perfect, dar la fel de bine pe la 133, 233, 377, etc unde curba nu mai e vizibila chiar oricui :) :)
@Cornel. E si nu e asa. Nu te contrazic iremediabil, insa ma gandesc….Tu spui ca „numarul de aur” in natura pur si simplu exista de la sine – corect pana aici – insa apoi sugerezi ca in arta el nu actioneaza automat, de la sine. Sau functioneaza in aceeasi masura in care nu functioneaza, desi „emotia artistica” e transmisa la fel de puternic.
Cu toate astea, de ce intr-un mod aproape „obiectiv” putem jura ca Bach e mai…frumos decat o manea? De ce Monet e mai emotionant decat o „rapire din serai”? De ce Nichita e un geniu comparativ cu… Ion Brad, sa zicem? Poate pentru ca in cazul unor arte creatorii compun, picteaza ori sculpteaza – constient sau nu – chiar in sensul atingerii acelui „numar de aur? al esteticului si „freceventei” emotiei pure? Stiu, in cazul romancierilor treaba e, iarasi, mai complicata, vei spune. Asa o fi. Doar ca in scriiturile lor ne pot atrage mai multe zone pana sa ajungem la esteticul pur. Sa zicem ca la unii ne atrage informatia pe care o gasim in randurile alea. „Povestea”, adica.
Apoi informatia aia e livrata intr-un anume context, un anume ritm, o anume complexitate a intrigii si personajelor. Dar intriga nu poate fi insasi „pictura” acelei scriituri? Au oare ritmul nu poate fi insasi muzica romanului respectiv? Iar personajele, „sculpturile” ce prind viata intr-un anume context-pictura, pe un anume ritm-muzica… si tot asa? Si nu pot contine, de fapt, fix numarul de aur…fiecare in parte, dar si in ansamblul ce le contine? Si oare nu atunci exclamam… fie si cu voce interioara..”woww! ce scriitor!”..?… Zic si eu…:)
Apropo de Fibonacci și numărul de aur. Știi că mă uit la filme. Pentru că l-am pomenit recent pe Antonioni, ăsta e unul care a spulberat mitul tăieturii de aur. Dacă te uiți la La Notte sau la Avventura, ai să vezi o sumedenie de cadre în care apare un obiect imens, o fațadă de clădire, de exemplu, care acoperă 70 – 80 – 90% din suprafață, iar restul conține un personaj sau două, într-o poziție statică. Totul este ca o fotografie ciudată. E vorba aici de inițierea unei noi estetici, a unui nou limbaj al imaginii, al perspectivei, după 2000 de ani de cultură.
Si ca sa inchei ideea anterioara… Si oare nu taman din iscarea – deliberata sau nu – a acelor proportii ideale, inclusiv in scris, se naste si valorizarea scriitorilor (ma refer la cei mari si mareti, nu la cei aflati pe un trend sau cu PR bun, chiar de or fi ei insisi bunuti in scriitura)? Cu cat se apropie prin compozitia scrisului lor de acel numar de aur ce pulseaza aproape si inconstient in noi, cu atat un scriitor este mai important pentru emotia, estetica si chiar mentalul colectiv… Pentru generatii intregi, zic si nu doar pentru 15 minute de glorie si nici macar pentru vreun Nobel luat mai degraba printr-o conjunctura fericita?
@Florin. Daca intepretezi „numarul de aur” la propriu, strict matematic, asa o fi. Eu ii dau insa nitel un alt sens, dincolo de calcule seci.
Sau, scuze, ma rog, ca poate i te adresai lui Cornel. Dar, oricum, daca tinem mortis sa numim „estetica diferita”, o putem face cam in orice arta. Mai ales in ultimii 50 de ani. Si, cu toate astea, poate ca cele care chiar au revolutionat arta cu pricina contin aceeasi „frecventa” estetica ideala sau care tinde spre ideal. Chiar daca, la propriu, nu par a avea nicio legatura cu „numarul de aur”… in sens de-a dreptul literal.
La modul foarte general, eu nu cred că există o formulă a esteticii care să fie exterioară materiei spiritului, care este mișcat de emoții, sentimente, etc, cu un cuvânt de afecte. Pune acum o graniță expresiei artistice, și mâine va veni unul să o dărâme. Deci nu CUM este întrebarea (adică ce fel de stil?) ci CE. CUM rămâne la alegerea scriitorului. CE urmează să înțeleg eu.
CE vrei să-mi arăți? Acest CE este emanat de intelectul rațional al creatorului. Este mesajul. Și el nu este limitat de formule sau numere de aur.
Asta este, după mine, cheia judecății estetice.
Gandesti inginereste.:) si n-o lua la modul peiorativ, insa asta e. Daca vezi acel „numar de aur”, mai ales, repet, mai ales in intelesul pe care am incercat sa-l dau aici, ca o „limitare”, atunci din doua, una: ori eu n-am putut sa ma fac inteles ori… gandesti inginereste.
@ Take. Am priceput exact ce vrei sa spui, nu mai vorbim de numarul lui Fibonacci ca serie matematica.. am trecut la conceptul de armonie/perfectiune/estetic. Nu contrazic nimic din ce spui dar putem continua la nesfirsit incepind cu o fraza simpatica de legatura in genul „ai si nu ai dreptate” :)(daca te-ai uitat aseara la Oscar). Ca sa poti recunoaste numarul lui Fibonacci (in conceptul folosit de tine) trebuie sa te nasti cu „frumosul” in tine, in sens sa spunem sufletesc. Un copil mic, va spune probabil imediat ca Bach suna mai placut decit o manea, asta inainte sa se duca la scoala si sa aiba acces la vreo informatie, adica sa fie influentat (fie negativ, fie pozitiv). Ca adult, dupa ce s-o fi uitat la sute de ore de porn iar ficatul i-a filtrat citiva hectolitri de alcool, etc, etc, s-ar putea ca Guta sa i se para mai bun. Numarul asta a lui Fibonacci in natura exista si in lipsa oamenilor, asta ar fi o mare diferenta… matematica, atractia dintre planete, spirala galaxiilor – deci numarul lui Fibonacci (chiar daca nu ar avea numele asta :) ) ele sint acolo, mie mi se pare de necontestat. Niste extrateresti ar vedea si ei toate astea, le-ar intelege la fel ca noi.
Cind treci la cultura e mai complicat fiind vorba de creatia omului pentru alt om sau de multe ori pentru el insusi, propria placere. Probabil ca trebuie luata in context. Stii.. palariile alea cu pene au fost superbe in sec 19 iar barbile immense – uite cum au revenit la moda dupa mai bine de un secol. Si dupa ce spui ca arata oribil, trece un an si vazind numai barbosi in jur te obinsuiesti, chiar incepe sa-ti placa si poate chiar iti lasi si tu. Asa si cu arta. Nu sta in loc. Nici nu stiu daca evolueaza sau involueaza. Pur si simplu se misca, asemeni oamenilor care o creeaza si care dispar si apar.
@Cornel. Ideea ce-o spuneam e alta, de fapt, dincolo de ce am inteles amandoi din spusele celuilalt: oare „numarul ala de aur” – si, desigur, nu doar in in intelesul matematic-natural – n-o fi un Dat inclusiv al frumosului, esteticului, deci inclusiv pentru arta, dupa cum poate fi si masura a Binelui?
Acum, fireste cum privim problema…si stii ca nu-s deloc genul bigot si nu lipsa ratiunii, a logicii m-ar caracteriza… dar daca vom diseca problema doar din perspectiva strict- atee-rationalista, atunci fireste ca nu vom ajunge decat la un singur tip de raspuns. Fix acela spre care tinde Flroin chiar intr-o masura mai mare decat tine. Ca, nah, tu esti mai „diplomat” in exprimari…ma-ntelegi..:)
Si ca sa punctez, de fapt, cu propriul tau exemplu oferit mai jos: oare faptul ca o fiinta inca neinfluentata de educatie, mediu etc, un copil, reactioneaza instinctiv mai bine la Bach decat la Guta, nu poate fi intepretat exact ca un semn al acelui Dat de care iti pomeneam.
Nu e oare posibil ca in mod obiectiv, de fapt – desi noua ni se par tot subiectiviati – anumite „formule” artistice sa fie mai frumoase, mai emotionante, mai miscatoare de paradigme sufletesti si estetice, TOCMAI pentru ca au in ele insele acel „numar de aur”, ca masura a „frumosului si esteticului” originar. Al insasi Creatiei, de vrei? (chiar daca nu tin deloc sa dau Creatiei un sens dus catre dogme religioase)….
Erau niste semne de intrebare acolo, dar le „pui” tu, ca intelegi unde sunt, de fapt, in mesajul de mai jos. E nasol ca nu-ti poti autoedita textul, dupa ce l-ai postat.
Take, gândești ca Platon, în sensul că dai existență transcendentă (din afara lumii sensibile) și obiectivă (reală) Formelor (concepte arhetipale, de ex. Binele, Frumosul, etc). După părerea mea, singurele entități transcendente și obiective sunt Dumnezeu și sufletul, în sensul că sunt libere, ascunse și creatoare. Numărul de aur este o realitate a creației materiale, cu care intră în relație partea imanentă a sufletului, adică sensibilitatea (plăcerea ascultării, privirii).
Sufletul discută în termeni morali însă, care pot fi pozitivi: iubirea, credința, statornicia, speranța, etc, sau negativi: ura, necredința, deznădejdea, etc.
Numărul de aur nu are nici o tangență cu valorile morale. El este o expresie naturală. Nu există valori axiologice (bine și rău) în natură.
Valorile morale sunt atributele intelectului rațional.
Cu toate astea, sufletul rațional este influențat (înduplecat) de un vehicul afectiv (frumos, armonios, etc) sensibil (care vine prin simțuri) și aici intervin stilul și numărul acesta aurit.