Calul din Torino

„În ziua de 3 ianuarie 1889, în piața Carlo Alberto din Torino, asistând la biciuirea sălbatică și agonia unui cal în plină stradă, filozoful german Friedrich Nietzsche are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. Este îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa, Elisabeth Foerster Nietzsche.” (Wikipedia).

Despre cal, însă, nu se mai știe nimic. Cu aceste cuvinte începe și filmul lui Béla Tarr, Calul din Torino (IMDB). Insertul de la început ne conduce cu bună știință pe o pistă falsă. Aparent, e vorba în cele ce urmează despre destinul calului. Și da, primele 10 minute din film nu vedem altceva decât un cal care trage la o căruță, filmat din față, mai bine zis un cap de cal filmat de jos în sus, un cap negru și hidos ca un cap de dinozaur aflat în prelungirea unui gât nefiresc de lung, care se clatină ritmic în sus și în jos în ritmul pașilor.   Capul acesta al calului e cel mai înfiorător și tragic lucru văzut de mine într-un film, este expresia cea mai vie a muncilor lui Sisif, muncile acelea fără speranță, fără odihnă și fără de răsplată din infern.   Calul trage și nu știm cine îl mână. Nu știm încotro îl duce. Nu știm ce poartă în coviltir.

Filmul acesta nu poate fi adevărat, nimic din el nu seamănă cu ceea ce știam eu că este un film, cu ceea ce eram pregătit să văd în calitate de spectator. Totul este un non-sens, o violare a convențiilor. Personajele sunt diforme, schiloade, urâte, sărace, flămânde; hainele peticite și fără formă; peisajele pârjolite de secetă și vânt, scăldate într-o lumină veșnic murdară, lăptoasă, crepusculară; muzica: o succesiune somnambulă, interminabilă de trei note de violoncel. Un vânt omniprezent, care intră prin toate ungherele, în ale cărui șuierături se disting armonii și patternuri stranii, de pe altă lume,  ridică din pustiu nori de pulbere fină ca de praf cosmic.

Calul din Torino este despre Moartea Universului. Filmul reușește performanta sa ne arate extrem de plastic, de expresiv dispariția în timp de 6 zile (căci și Creația a durat tot 6 zile, nu-i așa?) a elementelor esențiale: aer, apă, pământ și foc. Și implicit, dispariția Universului și a vieții. Vântul care șuieră, egalizând presiunile atmosferice, disipând praful, tăciunii care se sting, palinca risipită pe jos (al cincilea element), apa din fântâna secată, totul se macină și se scufundă pe nesimțite în hăul inițial. Legea implacabilă a creșterii entropiei conduce Universul către moartea termică, unde totul dispare la zero grade Kelvin. Cartofii, singura hrană pe care o consumă cele două personaje, inițial fierbinți, aburinzi, decojiți cu o singură mână și înfulecați febril, devin la ultima cină cruzi, reci și tari ca piatra. Ei sunt metafora Pământului al cărui miez de foc se stinge. Ultima care dispare e și cea dintâi creată: lumina, care fuge din lampă. Lumina moare. Orice sunet moare. Vântul se oprește. Eroii înțepenesc și ei în final la jumătatea unei fraze sau a unui cuvânt. Am văzut undeva un sinoptic al filmului în care scria ca este vorba despre moartea calului. Nu, bietul cal apare la sfârșit viu, dar întors cu fața către spectator, imobil și mustrător. Ideea centrală e că omul, prin nesăbuința lui, a prădat și a consumat totul, asa cum spunea acel personaj care venise să cumpere palincă pe la începutul filmului.

Ce legătură au toate acestea cu Nietzsche? Nu știu, după scurta lor întâlnire din piața Carlo Alberto din Torino, destinele filozofului și al calului s-au despărțit definitiv…

Un film paradoxal, care te acaparează de la prima secvență până la ultima, în care nu se vorbesc mai mult de 10 fraze dar în care totuși se spun atât de multe.

Titlul în original: A torinói ló
Regie: Béla Tarr, Ágnes Hranitzky
Scenariu: László Krasznahorkai, Béla Tarr
Distribuție: János Derzsi, Erika Bók, Mihály Kormos
Genul: dramă
Țara: Ungaria
Data lansării: 31 martie 2011
Durată: 146 minute
Premii:  FIPRESCI Prize (Berlin International Film Festival); Silver Berlin Bear (Berlin International Film Festival); Golden Camera 300: Fred Kelemen (Brothers Manaki International Film Festival); Best Foreign Language Film (Kinema Junpo Awards); Best Foreign Language Film (Palm Springs International Film Festival)

Notă film: [s3r star=10/10]

http://www.youtube.com/watch?v=kawX46GHKYk

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/