Când am trăit primul sfârșit al lumii

Eram cu părinții la o nuntă, la restaurantul „Intim”(1), situat undeva la periferia sud-vestică a Hunedoarei, pe o străduță cum veneai dinspre partea industrială a Centrului Vechi al urbei și neavând deloc chef să urci până la Gara Mică, să te dai cu mocănița(2), alegeai șerpuirea aceea de sub măreția Castelului Huniazilor(3) și te tot duceai pe ea până dădeai în drumul larg, care te poartă sprinten chiar și astăzi înspre lacul Cinciș(4) și mai apoi, urmând susurul de amonte al Cernei, spre frumosul Ținut al Pădurenilor(5). Pe la mijlocul ipotetic al șerpuirii sau chiar ușor după, undeva destul de aproape de râu, că-i auzeam clipocitul vesel de dinainte de a fi înghițit de nevoile marelui combinat(6), era acest restaurant, care funcționa, cred, într-o casă naționalizată(7).
Era vara anului 1978, sfârșit de august și eram tare fericit că restaurantul avea o grădină de vară generoasă unde era improvizat și un leagăn, cu o scândură sănătoasă aninată în două franghii zdravene de creanga unui copac, adică îmi era cât se poate de clar că aveam să-mi găsesc destule lucruri amuzante de făcut. Dacă ar fi trebuit să stau doar în restaurant, la masă, neînțelegând plăcerea oamenilor mari de a se lua una-două de după umeri sau de mijloc și a încinge felurite sârbe, hore și Dumnezeul maturilor mai știe ce alte jocuri săltărețe, motivați de muzica aia asurzitoare, m-aș fi plictisit teribil și i-aș fi tocat pe ai mei să plecăm acasă, iar cum farmecul meu de prunc drăgălaș, cu chica blonduță și ușor ondulată, cu ochi senini ca cerul Zeilor Ametistelor Dintâi și cu destule cuvinte pe buzele-mi fremătânde, i-ar făcut să cedeze vrerilor mele destul de rapid.
– Uite, Ionică, ar fi început mama tatonarea retragerii, băiatul e obosit/ plictisit/ nervos/ supărat etc. și tata, căruia doar rostirea cuvântului ”băiat” îi se zburlea părul în cap de bucurie, că mă dorise și mă primise la puțin peste cinci ani de la nașterea surorii mele – că, știți voi, ca orice tânăr, visa să aibă și el un moștenitor, care să-i poarte numele mai departe, avea să cedeze stăruințelor puternicei alianțe prunc-nevastă, renunțând la vin și distracțe pentru mai binele ”băiatului”…
Era vară și mie nu-mi venea să mă dezlipesc de plăcuta hâțâneală(8), că ai mei veneau cu rândul sa-mi aducă ceva de-ale gurii de pe mesele îmbelșugate ale nunții sau suc galben, care-mi plăcea mai mult decât Fru-Cola pe-atunci, Bem-Bem parcă-i zicea, că nu apăruse încă mirificul CiCo…
Și cu atât mai mult nu m-aș mai fi dezlipit de leagăn fiindcă la un moment dat a apărut o frumusețe de fată blondă, zvârlugă și deloc timidă, care s-a așezat simplu în dreapta mea pe scândură, ba chiar m-a împins nițel, să-și facă loc, după care a început să se opintească temeinic, să facă vânt leagănului.
– Pe mine mă cheamă Cilo, pe tine cum? dar nu sunt convins că era chiar curioasă să mă cunoască, or, cu siguranță era mai interesată de datul în leagăn decât de mine.
Dar eu nu știam de-astea pe-atunci. Nu știam nici ca numele e unguresc și se scrie Csilla, fapte care oricum n-aveau relevanță, că în Hunedoara trăiam în bună pace românii cu unguri, cu sași, cu țigani, cu greci sau cu seminții slavone, sârbi sau slovaci mai ales.
– Eu sunt Nicușor, am spus timid, că eram destul de timid la vremea aceea, deși, cu lipsă de modestie, trebuie să recunosc că trecusem deja prin două iubiri relevante, una cu Betty (tot o unguroaică) la grădi și alta cu Lili, o colegă de bancă, în clasa a treia. Iar atunci tocmai absolvisem ciclul primar, eram aproape mare, că urma să intru în clasa a cincea…
Csilla era înăltuță, îmi venea mai sus de umăr și eu începeam deja să-mi arăt semnele de viitor om înalt, blondă, după cum v-am spus și avea ochii verzi, curați. Și mai avea un zâmbet tare de frumos, larg cât toată inima mea, care începea s-o iubească roșu intens, pătimaș, ca buzele ei pline, pe care și le mușca din când în când, așa, parcă să și le mențină constant de culoarea zmeurei bine coapte.
Era îmbrăcată într-o rochiță simplă de pânză, verde spălăcit, cu ceva imprimeuri geometrice pe poale iar în zona pieptului era adunată într-o bandă lată de eleastic care s-o susțină, că n-avea bretele. Poate și de-asta și-o și ridica din când în când până sub clavicule, apoi se întorcea cu spatele la mine și-și vâra mâinile sub rochie, să tragă de maieul alb de dedesubt, ale cărui bretele i se ițeau pe umerii goi. Aunci apucam să-i văd picioruțele pentru fracțiuni de secunde și, deși nu eram încă setat pe vânătoarea de forme, le-am apreciat zveltețea domnișorească.
După cum era îmbrăcată înțelesesem că nu era venită la nuntă, dar ea a ținut să-mi explice cum stătea treaba, cu detalii și destulă destoinicie la vorbă. Recunosc, cu chiar mai mare destoinicie decât mine, care pe-atunci eram și ușor timid, și departe rău de naratorul care sunt astăzi. Am început să mă schimb abia prin clasa a șasea, când m-am înscris la handbal și alături de alți flăcăi, mult mai slobozi la gură și mai înfipți decât mine, m-am contaminat cu nițel tupeu, apoi, pe finalul clasei a opta, cu pregătirea pentru accederea la liceu, mi-am descoperit ceva talent în realizarea de, mai știți, compuneri!
– Eu locuiesc aproape, mi-a spus Csilla și a arătat cu mâna undeva înspre casele din apropiere și vin când vreau să mă dau în leagăn, aici. Cum pe aproape nu mai locuiesc copii așa mari ca mine, ăsta e leagănul mea, să știi!
”I-auzi!” îmi zic amuzat, acum, la patru decenii depărtare, ”castelul n-o fi fost tot al tău, dacă tot nu mai locuiau prunci așa mari ca tine prin zonă?!”…
– Da` tu câți ani ai?! am întrebat-o speriat, știind de la oamenii mari că într-o relație e aproape obligatoriu ca băiatul să fie mai mare decât fata, hai, chiar și cu numai câteva luni, dar să fie mai mare.
M-a liniștit zicându-mi că a împlinit la începutul verii nouă ani și că la toamnă trece într-a treia.
– Hei, tu chiar treci într-a cincea?! m-a întrebat pe un ton în care se simțea și o bună doză de admirație, care m-a făcut să mă simt bărbat. Tu mergi de-acum cu ăia mari, de după-amiază la școală, nu?
Și, da, așa urma să merg, că elevii de gimnaziu începeau la prânz orele, nu ca mucoșii ăia micii. Iar faptul că deși calendaristic eram doar cu un ani și ceva mai mare decât ea, dar eram cu doi ani școlari peste ea, mi-a lăsat inima în pace, s-o iubească fără frica de cronologie a născărilor noastre.
Ne-am fi jucat diverse, dar în doi nu prea mergea nici ”telefonul fără fir”, nici ”flori, fete, filme sau băieți”, ”v-ați ascunselea” sau ”prinsa” nici atât, deși ne-am tot alergat prin curtea ai cu habar n-am ce rosturi.
În câteva rânduri au venit ai mei și ne-au adus mizilicuri, prăjituri și sucuri iar eu mă simțeam tare bine cu fata lângă mine, povestind ca doi îndrăgostiți la cină. Dar să fi văzut ce-i sticleau ochii tatălui meu și nu cred că numai de la vin și sârbe, ci fiindcă-și vedea ”băiatul” cu o fată alături, deși atât de mic.
– Emilio, îl vezi… îi atrăgea atenția mamei cu glasul gâlgâind de emoție. Îl vezi…
Gândesc că voia să-i spună că-i seamăn, că la cine știe ce iubiri de dinainte i-o fi fugit și lui mintea văzându-mă pe mine, urmașul lui, dar maică-mea îl lua de braț și-l aducea în prezent:
– Hai, Ionică, să lăsăm copiii să se joace!
Și noi ne jucam, povesteam, alergam și beam suc galben în tihnă, ca și cum tot universul și tot timpul era la dispoziția noastră. Când…
– Cilooooo… Cilo, drago, menie hozo(9)! Istenem, nem látod… apoi, dând cu ochii de mine, a trecut pe românește: fetițo, tu nu vezi că s-a făcut demult întuneric?! Treci acasă imediat!
– Buni, vin acum! i-a strigat Csilla s-o liniștească și a sărit din leagăn. Apoi către mine, strângând din umeri a neputință: bună-mea, na…
Eu m-am întristat instantaneu, neașteptându-mă la astfel de finalitate și oricum nu la una atât de abruptă. Nici n-am apucat s-o întreb unde învață sau la care cinema merge să vadă filme, deși apucase să-mi spună că nu prea iese în oraș, că dacă n-are tată n-are cine s-o ducă atâta drum, că în afară de școală, merge doar duminica la biserică cu mama ei și uneori cu bună-sa pe la niște rude, care stăteau pe lângă teatru. Că tatăl ei o părăsise pe mamă-sa, pentru o doctoriță din Mureș(10) și că o ia în vacanțe pe la noua lui casă, că i-ar fi plăcut să facă gimnastică la Deva, că antrenor e un ungur, Bela Karoly(11) îl cheamă…
– Poate ne mai vedem! a zis apoi simplu și ca și cum ar mai fi făcut-o de un milion de ori, a dat să mă pupe. Chestia e că eu m-am speriat și încercând să mă feresc, am întors capul exact pe direcția buzelor ei, așa că în loc să-mi poposească pe obraz, i-am simțit vreme de o clipă sărutul răcoros pe buze.
Ea a roșit, eu m-am fâstâcit, de nici cuvintele de la revedere nu mi se mai articulau în gât. Și a plecat în pas săltat, a ieșit pe poartă strigându-i ceva pe ungurește bunicii și noaptea străzii mi-a înghițit-o pentru totdeauna…

__________
(1) ”Intim” – sper să nu confund restaurantul, că nu mai există demult și n-am găsit pe net date care să mă elucideze;
(2)Mocănița era un tren care circula pe o cale ferată de dimensiuni reduse prin ținutul pădurenilor, având punct de plecare Gara Mică din apropierea Castelului Huniazilor și stația terminus bătrânul furnal de la Govâjdie;
(3) Castelul Huniazilor sau al Corvinilor, cum a fost redenumit, vezi link: (http://www.castelulcorvinilor.ro) ;
(4) Lacul Cinciș, lac de acumulare situat la câțiva km distanță de mun. Hunedoara, vezi link: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lacul_Cinci%C8%99;
(5) Ținutul Pădurenilor este o zonă din din jud. Hunedoara, pe valea râului Cerna (hunedoreană, desigur, că sunt râuri numite așa și prin alte părți ale țării);
(6) Combinatul Siderurgic Hunedoara, care la vremea aceea dădea de lucru direct sau prin firme care-i deserveau producția și/sau întreținerea la peste 40.000 de oameni, folosea apa râului Cerna pentru spălarea minereurilor, cât și pentru alte nevoi industriale, așa încât, la ieșirea din producție apele erau intens poluate, galben-maronii;
(7) Naționalizare – trecere a unor bunuri (case, pământuri, afaceri etc.) din proprietate privată în posesia statului, pentru nevoi de sistematizare zonală, dezvoltare industrială, agricolă, infrastructură etc. sau ca urmare a decăderii din drepturi a foștilor proprietari, de regulă cei care emigrau la cerere sau a celor care fugiseră peste graniță, înspre țări democratice;
(8) Hâțâi, hâțâna, a se legăna;
(9) Transcriere fonetic-românească a ”Csilla, menj haza”, adică, Csilla, treci acasă;
(10)A se înțelege Târgu Mureș;
(11) Béla Károlyi, antrenorul de etnie maghiară al Lotului Olimpic de Gimnastică a României în anii `80.

Nicolae Cîrstea

Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…

www.facebook.com/MrNick.ro/