Când America a invadat Afganistanul

Adevărul e că interacționez foarte puțin, cât de puțin se poate, spre deloc, cu vecinii – pentru că majoritatea nici nu salută dacă nu-i salut eu și e moda firmelor în bloc, deci oamenii se tot schimbă -, cu portarii – și ei cam vin și pleacă, unul era amuzant, nu mai știu cum îl chema, dar odată, spre vară, a apărut cu un palton lung până la glezne, și mai era unul de treabă, dar nu prea înțelegeam niciodată ce zice și toată lumea se plângea că miroase urât, a coteț sau a nu știu ce și a trebuit să plece, mie mi-a părut rău -, cu femeile de serviciu – pentru că tot așa, au fost multe și pe unele chiar nu le-am întâlnit niciodată. Normal că mai aflu una-alta și mai pun câte o întrebare, dar totuși anumite detalii nu țin să le știu, oricât de bine e să fii curios. Așa și acum, s-ar fi putut să fie unul dintre lucrurile pe care nu le aflu, care trec ușor pe lângă mine, dar l-am auzit și pe moment n-am înțeles de ce-am zis ce-am zis și de ce mă deranjează subiectul: fata femeii de serviciu era gravidă și voia să știe dacă mama cunoaște pe cineva să rezolve problema. Nu credeam că se mai folosesc expresii din astea azi. Sunt cei care protestează pentru dreptul femeii de a dispune de corpul ei și sunt cei care cer dreptul la viață pentru cel nenăscut. N-am participat la niciun protest din astea, nici de-o parte, nici de cealaltă și m-am trezit acum spunând, aproape strigând: E postul Paștelui și dacă tot s-a întâmplat, de ce să nu-l lase? Sau dacă nu, să rezolve singuri. Mă prefăceam că nu știu de ce mă enervează așa tare, dar știam.

Era vara în care s-a lansat sau relansat Casablanca, nu, nu filmul, melodia, adică versiunea pe care o cântă Jessica Jay. Asta s-a întâmplat important pentru mine în vara aia: cântecul și rochia. Am primit o rochie și credeam-îmi imaginam-știam c-o să dau iama-n găini, cum ar zice cineva. Și s-a mai întâmplat ceva, dar nu la fel de frumos. Mai bine să mă țin de rochie un pic pentru că rochie ca asta n-a mai avut nimeni și îmi făceam atâtea iluzii despre ce-o să fie, acum că o aveam. Nu era de seară sau de ocazie, nu, nu genul ăla de eleganță scorțoasă cu paiete și plastice grele înzorzonate. Era o rochie de vară, ideea e că nu știu s-o descriu, uite, dac-aș avea o poză, totul s-ar rezolva, ți-aș arăta, tu ai înțelege și lucrurile ar fi simple. N-am nicio poză cu ea. Cum să zic, pentru că știi că n-o am cu descrierile – și la școală mă plictiseam de nu mai puteam, era Ardealul sau ce mai era și oriunde apărea o descriere, îmi spuneam: bun, mai departe, deci ce se întâmplă? Să-ncerc totuși: era cu bretele, dar nu din alea subțiri, astea erau babane, două fâșii zdravene, ce mai era? Un decolteu cum desenam eu rândunelele, știi? Ca un fel de m de tipar bătut în cap, turtit, și pe urmă venea un corset până la mijloc, da, că oricum corsetul nu se continuă mai jos. Avea niște șnururi fine, lucioase-alunecoase și puteai să strângi sau să nu strângi pentru că erau de formă, era deci un fals corset pentru că exista un fermoar într-o parte. După asta începea distracția: înfoierea rochiei, care nu era nici prea scurtă, ca de parașute, nici lungă de mamaie, era puțin deasupra genunchiului, la mine mai mult – toate îmi vin mie puțin mai scurte -, dar avea un material puternic, nu era ceva moale care să se lipească exact ca o iubită dintr-alea fandosite care atâta știu, să se lase pe câte un băiat: cum vrei tu, iubitule, ce vrei tu, iubitule, unde vrei tu, iubitule, nu știu, tu știi mai bine, alege tu, iubitule. Avea multe straturi partea asta de jos, probabil-sigur, ca să dea mai bine când îți venea cheful să te învârți. Încă nu aveam optișpe ani și știam eu așa, că în vara aia o să se întâmple ceva important. Nu mă gândeam la vreun băiat, la chestii ce se fac cu el, deși toate prietenele mele făcuseră chestiile astea de la șaișpe ani. Parcă erau toate programate: veneau și-mi ziceau, așteptând poate să le felicit sau să-mi dau acordul, nu știu: auzi, Ava, luni e ziua mea și cadou de ziua mea o să fiu pentru prima dată cu Tudor; sau invers: știi, Ava, miercuri e ziua lui Cristi și, drept cadou, o să fim pentru prima dată împreună. Și eu aveam programul cu care fusesem programată: întâi facultatea și pe urmă ce vrei tu.

Acum poate să pară kitsch sau demodată, melodia, nu rochia, ea nu s-ar demoda niciodată dacă ar mai exista. Era vocea Jessicăi când cântă: without your si-i-igh, o lungește așa, într-un fel tânjitor și mie-mi plăcea. Acum, ca să port rochia voiam să am o ocazie specială, nu era să ies cu ea în oraș și s-o vadă muncitorii și golanii, trebuia să apară ocazia și știam că întotdeauna apare, aveam doar de așteptat puțin, și vara era oricum lungă pe atunci.

S-a ivit repede ocazia: era ziua unei prietene, era bine pentru că ea avea deja iubit de câțiva ani, deci nu mai era momentul cadoului special. Nu mă duceam des la petreceri din-astea pentru că eram comodă, adică îmi plăcea să zic nu ori de câte ori puteam, dar acum era altceva, pentru că era prietena asta a mea din copilărie, cu care mă întâlneam zilnic, și aveam rochia care să facă furori și să intre în istorie.

În seara de dinainte m-a sunat și am început ca de obicei: Ce faci? Bine, tu ce faci? Bine. Mâine să vin devreme să te-ajut cu pregătirea, am zis. Am pompă pentru baloane, ca să nu ne mai chinuim ca anul trecut, mai știi? Am și un tub din alea cu inimioare, nu știu cum se face, poate știe vreunul dintre băieți. Da, bine, Ava, foarte bine. Pe urmă s-a auzit un fel de fâșâit, o fi pus mâna la telefon sau a trecut pe lângă o perdea sau nu știu ce-a făcut și a spus: Stai să-nchid ușa. Eu n-am înțeles de ce, pentru că maică-sa știa de petrecere, era de gașcă, nu era nicio problemă. Am așteptat mai mult decât credeam că ia să închizi o ușă și cum îmi pierdeam destul de repede răbdarea am și întrebat: Hei, ce faci acolo? Te-ai certat cu Tavi? Tavi era iubitul ei, care-mi era antipatic, așa că de câte ori era nervoasă o întrebam dacă s-a certat cu Tavi. Ea  a spus: Ah, nu, nu, doar că i-am spus lu’ mama că facem petrecerea la tine, ca să știi dacă te sună sau mai știu eu. Da’ de ce?, am întrebat în timp ce deschideam fereastra – de unde mai apăruse și albina asta sau viespea, ce era? A început să vorbească în șoaptă, prietena, nu viespea-albină și eu m-am încruntat: Mâine mi-am făcut programare știi tu unde. Deja bănuiam-intuiam ce-o să spună, dar credeam că dacă trag de timp și reușesc să pun o întrebare ca lumea, răspunsul ei o să mă liniștească. Ce să faci acolo? E ziua ta și avem petrecere mare, ți-am zis că am primit o rochie și ai zis că abia aștepți s-o vezi și eu am zis că la ziua ta. A părut că nu mă ia în seamă sau poate nu se auzea bine: Tavi a făcut programarea, doar nu era s-avem un copil la vârsta asta. A mai spus:  A fost cel mai ușor să găsesc scuza cu petrecerea la tine, ca să pot să lipsesc toată ziua și când te mai sună mama, ai tu ce să spui: că sunt în bucătărie, că dansez, că tai tortul, chestii d-astea, nu se prinde ea. Bine, bine, vin să te iau mâine sau ne vedem acolo? Nu, uite, merg cu Tavi, n-o să simt nimic și după ce-mi dau drumul o să dorm vreo două ore la el și gata. Tu doar asta, să ai grijă când sună mama. Am vrut să mai zic ceva, dar mi-a luat-o înainte:  Hai, te pup, vorbim, și a închis.

S-a scris din multe, nu din toate, dar din foarte multe perspective: a făcut-o Pamuk (fac ce fac și-l menționez), dar mai e și Agualusa cu șopârla lui sau Ian McEwan cu copilul nenăscut, dar acum o s-o las pe ea să vorbească, să spună și ea ce vrea, deși nu știu ce-ar vrea să spună o piele, cam ce memorie are, ce tip de gândire și ce fel de sentimente.

În primul rând mă bucur că în sfârșit s-a înțeles că eu trebuie să vorbesc despre mine, nu ea despre mine. Am o memorie mare, chiar n-am uitat nimic, am o gândire proprie, de ce n-aș avea, iar sentimentele sunt la fel de adevărate și de puternice ca ale oricui, doar că nu coincid întotdeauna cu ale ei, la Ava mă refer. M-am revoltat de nenumărate ori, dar ai cu cine să te înțelegi? Eu trimit semnale, vorbesc calm, insist, țip, dar până la mintea ei e cale lungă. Am simțit din cauza ei multe lucruri pe care aș fi preferat să le evit. Totuși eram de acord cu ea prin liceu când venea acasă și dă-i și spală-mă până mă înroșeam, aș fi preferat să nu fie apa așa fierbinte, nu știu de ce are nevoie de atâta căldură. Auzeam conversațiile ei prin casă, o întrebau de ce se spală atâta și ea zicea că nu-i place la școală, era sinceră, nu era vorba de microbi, era așa o chestie că dacă mă spăla pe mine îndepărta tot ce se întâmplase acolo. Era problema ei, mie-mi plăcea că se ocupa de mine, am simțit întotdeauna că ne plăcem, avem o relație amoroasă dintre cele mai mișto, doar că ea e puțin în urmă cu înțelesul uneori. Ca să nu rămân pe tărâmuri abstracte: au fost atingeri, lipeli de alte pieli de care eu m-aș fi lipsit bucuroasă. Și nu e că tăceam mâlc să nu afle, nu sunt genul ăsta, îmi place să am gura mare și să mă fac auzită când vreau, dar ea n-auzea când trebuia, ajungeau cuvintele mele cu încetinitorul. Eu spuneam: măi, fata mea, pielea asta ce se lipește de mine nu e bună, cum e pilea e și omul, dacă n-o știu eu, cine? Poate arată bine, poate strălucește, poate e cum credeai că trebuie, dar eu cunosc lucrurile mai bine, simt, miros și zic treci mai departe. Mă supunea la neplăceri, adică de ce să stau eu lipită de-o piele pe care n-o alesesem? Dădeam lupta mea: mă înroșeam cât puteam, dar ea alegea să mă ignore. Abia după mult timp lua și ea decizia cea bună și pe urmă ne îmbrățișam, ca și cum îmi cerea iertare și eu o iertam, știa că făcuse o prostie și acum mă mângâia întruna ca să uit și ca să uite. Nu știu ce mă deranja mai mult: o piele cu care nu eram în acord sau pupăturile băloase pe mine. Serios că nu știu care mă enerva mai tare pentru că pupăturile durau mai puțin dar nu-mi convenea să rămân cu scuipații ăia uzi și pe urmă uscați pe mine până catadicsea ea să se spele, pentru că acum nu se mai grăbea cu spălatul. Și aici reacționam imediat, dar cine să vadă pe întuneric și chiar pe lumină: bătea soarele pe noi, pe ea și pe mine și ea se făcea că nu se întâmplă nimic. Până la urmă își dădea seama când mă supăra și ajungea și ea târâș-grăpiș la concluzia mea. Dar îmi place să fiu obiectivă: uneori a fost și foarte bine, adică se prezenta cu pielea potrivită și atunci nu m-aș mai fi dezlipit eu de ea, odată chiar am stat atâta împreună că eram sigură că și cealaltă piele sunt tot eu, chiar dacă ea n-avea alunițe și nici eu pistrui, dar asta a fost mult mai târziu.

Prin 2001 era cu familia în mașină în drum spre București și s-au oprit la o benzinărie. Se auzea pompa sau contorul care arată prețul, adică era zgomot și mirosea puternic cum miroase, iar Ava cu sor-sa stăteau pe bancheta din spate cu câte un ziar mare deschis, pentru că așa erau ziarele, cu foi imense, care abia aveau loc până la scaunele din față. Citeau Evenimenul zilei și România liberă parcă, dar Ava de fapt termina repede pentru că n-o interesau decât paginile de politică externă, alea culturale și da, arunca o privire lungă și la paginile sportive, voia să știe cine cu cine joacă, cine unde a ajuns antrenor și alte prostii din astea. Atunci a citit că America a invadat Afganistanul. Cum era la pagina politică, a citit tot, normal că erau știri de început, când nu erau lucrurile clare, deși se părea că sunt, dar a zis: asta e o chestie deosebită, ca unul dintre marile evenimente despre care învățase la istorie, e unul dintre lucrurile care schimbă ceva, încerca ea să spună ce-ar fi spus un adult. Știa și că n-are cum s-o afecteze pe ea: era Afganistan și erau americani. Și deși mai toți românii au fost atrași de America, doar de-aia folosesc acum atâtea americanisme și copiază tot ce pot din filmele lor, ea rămăsese cu ideea că America e periculoasă și că acolo poate oricând să apară unul cu arma să tragă fără motiv. Să plece din România da, visa de multe ori, dar niciodată în SUA. A continuat să citească de zor la pagina de politică externă și îi era tot mai milă de afgani, nu de talibani – foarte repede s-a răspândit cuvântul ăsta,  încât dacă voiai să jignești pe cineva era suficient să-i spui talibanule. Au început să apară poze cu copiii din Afganistan și Avei i se păreau cei mai frumoși copii, așa murdari și prăfuiți și în hainele lor tradiționale învechite.

După un timp – niște ani, acolo – a cunoscut un băiat cu față de țăran sănătos-solid și cu sprâncene de om bun, așa spunea ea, pentru că atunci când se ridicau formau un acoperiș ce-i dădea o expresie cumsecade, plus că se înroșea una-două la față. Inginer i-a spus că e, deci serios, a bifat ea în gând, și îi tot povestea de o școală pe care o construiau sau reconstruiau sau nu știu exact ce tot îi făceau el și echipa lui. Era american și asta o făcea să-l vadă cu prejudecățile ei, dar așa simplu și direct vorbea mereu, și pe deasupra îl citise pe Camus și știa despre Proust, sau așa spunea el. Într-o seară băiatul i-a spus așa, într-o doară, în timp ce molfăia, de fapt, să fiu sinceră, așa ar vrea ea să spună, dar el mânca foarte elegant: Știi că sunt în marina americană, ți-am mai spus, nu? Ți-am spus și despre când am fost în Afganistan, cred? Ava a făcut ochii mari și a râs, era sigură că sunt glume, deși nu era prea glumeț, era mai mult căzut pe gânduri mare parte din timp. Ai spus inginer, de unde scoți prostiile astea acum? El și-a terminat ardeiul umplut: Nu-i mare lucru, oricum sunt în rezervă acum, poate nici nu mă mai trimit, poate se termină, o s-avem familie și copii, ai zis că-ți plac copiii, câți s-avem? Oricine în locul ei ar fi întrebat imediat: Ai împușcat pe cineva? Chiar se întâmplă ca-n filme? Cum e după? Ce simți? Dar n-a întrebat pentru că și-a răspuns singură: Normal că nu, o spune așa, la sanchi, poate crede că fetele se lasă mai ușor la povestiri din astea și chiar să presupunem c-a fost acolo, n-a făcut el nimic, uită-te la el, e mereu calm și pașnic, a stat departe de orice luptă, poate studia vreo hartă sau mânca, sigur a vrut să știe cum e mâncarea acolo. Vorbea des despre casă, familie și copii, deci însemna că e bun, chiar dacă ea nu-și imagina o familie cu el.

În după-amiaza în care a făcut ce se face s-au uitat la un documentar cu animale care se sfâșiau și se mâncau unele pe altele, apoi Ava a dat un cap în tavan, pentru că era un tavan în pantă și în momentul respectiv și-a spus: e un semn, nu e bine ce fac, totuși sunt minciunile alea, n-avem mai nimic în comun, nu așa voiam să fie, nu cu el, dar s-a frecat unde se lovise la cap și el i-a zâmbit.

A doua zi l-a dus la aeroport și s-a întors singură și atunci și-a dat seama că nu mai era la fel de curajoasă, îi era frică, pentru că oricât iubea copiii, n-avea cum să fie el tatăl. Te blochezi așa deodată pe o frică, pe un gând și-ți repeți întruna: să nu…,dacă…, ce fac? Și nimic logic nu vine în momentele alea. Și-a cumpărat ceva ce se cheamă pastila de a doua zi: avea o groază de contraindicații și de efecte adverse, le-a citit, și le-a imaginat pe toate, a plâns pe stradă și n-a vorbit cu nimeni acasă. Scria că dacă se întâmplase deja, n-are niciun efect, dar dacă nu, putea preveni. După câteva zile i s-a disipat puțin frica, și-a făcut două teste și deși era hotărâtă să nu mai aibă de-a face cu băiatul american, tot a deranjat-o că nu i-a scris imediat ce-a ajuns, ci abia după trei zile: era așa vesel și mulțumit și-i trimitea poze cu el. Se întreba câteodată dacă l-a urât, știa că n-are de ce, dar poate da, pentru că apăruse când ea luase o hotărâre prostească și el o dusese la bun sfârșit.

Toată adolescența auzise despre fetele cu himen elastic, care nu sângerează prima dată și zicea: ce chestie mișto, sigur sunt și eu așa, dar n-a fost. Două cearșafuri a pătat și oricât era de amețită și nervoasă s-a pus pe spălat și parcă roșul ăla nu voia și nu voia să iasă oricât freca. Între timp el s-a plimbat puțin prin cameră, a ieșit pe balcon, s-a întors și Ava a gândit: ce urât e de fapt, și pe urmă s-a așezat răbdător pe un colț de pat și a așteptat ca ea să termine treaba, fără să scoată un cuvânt. După asta au ieșit să ia cina în oraș și ea a ales un restaurant turcesc, ca să poată să asocieze ceva ce-i plăcea mult cu seara aia, dar n-a mâncat mai nimic, iar el bătea încet darabana pe spatele ei și povestea, pentru că acum da, avea mare chef de vorbă: la ce se uită el la televizor, filmele americane sunt cele mai tari, marina i-a plătit facultatea, nu taică-su, să-i fie clar lui taică-su că nu el, și da, era posibil totuși să fie din nou nevoie de experiența lui în Afganistan. La un moment dat l-a apucat râsul și i-a șoptit: atunci când mi-ai zis că trebuie să-mi spui ceva nu m-am gândit nicio clipă că n-ai mai fost cu nimeni, m-am speriat pentru că am crezut c-o să spui c-ai fost bărbat, asta e cea mai mare groază a mea. Mi s-a întâmplat, sunt multe femei frumoase care au fost bărbați. Bine că nu și tu.

Stătea lângă el, asculta mai mult muzica turcească decât pe el și se gândea că n-are cum să fie din marină, ei nu mănâncă așa delicat. Voia să-i ceară să vină cu el, chiar dacă n-ar fi zis da, voia ca el să vrea, dar nu așa în vizită, ci serios, dar el a spus-o în dorul lelii a doua zi, când erau deja la aeroport, mai avea și geaca aia coniac pe el, mirosea prea puternic a piele geaca lui și-l făcea să pară mai bătrân. Simți când ți se spune ceva doar așa, de politețe sau ca să nu zici că nu ți s-a oferit. În zilele în care l-a urât sau nu urât ci nesuportat, ar fi vrut să-i scrie: ai avut dreptate, am fost bărbat, dar nu găsea chef nici măcar pentru asta. Chiar să-i trimită poze cu el vesel?, se întreba întruna. Trebuia să știe că nu fusese ceva vesel, că fusese o spărtură în visele ei, fusese o decizie proastă pe deasupra, fusese ceva ce încerca să șteargă. Și totuși într-o zi l-a iertat și nici de data asta n-avea măcar legătură cu el.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020