Caragiale 2.0 și post-fericirea

Fericire, volumul de povestiri publicat de George C. Dumitru la Editura Polirom anul trecut, este a doua carte a sa pe care am citit-o după precedentul roman …și toate zilele de azi (apărut la Humanitas în 2021) și pot afirma că autorul se conturează deja ca una dintre cele mai recognoscibile voci din peisajul literaturii române contemporane.

Înarmat cu detașare, umor negru și crud, precum și cu un cinism temperat, George Dumitru își spionează protagoniștii din Fericire cu voyeurismul unor paparazzi și le notează manierismele, tabieturile, mentalitatea, felul de a gândi și de a acționa cu intuiția lui Nenea Iancu.

Și amprenta lui stilistică este remarcabilă, cu atât mai mult cu cât autorul nu s-a format în sfera umanioarelor, ci provine din mediul IT. Astfel, am remarcat o anumită poeticitate a verbelor care îl apropie pe George Dumitru de romancierii de limbă spaniolă și portugheză și, în același timp, niște ruperi de ritm contrastante, care l-ar plasa mai degrabă în spațiul anglo-saxon. Mai mult, în acest melting pot de stiluri intră și stilul indirect liber (utilizat în aproape, dacă nu chiar toate prozele scurte din Fericire), fapt care îl aseamănă cu Radu Aldulescu (fără să aibă însă nimic în comun cu mizerabilismul din operele acestuia, din contră, personajele lui George Dumitru aflându-se la poli diametrali opuși din punctul de vedere al clasei sociale de care aparțin).

Fericire este un volum unitar atât la nivel tematic, cât și valoric. Totuși, trei povestiri mi-au rămas în memorie după ce am închis cartea (scurtă, de altfel, 205 pagini) și despre ele aș dori să discut în continuare. Alegerea este, evident, subiectivă și nu trebuie să coincidă cu preferințele altor cititori.

Prima: Cercul vicios. George Dumitru nu este un scriitor care să se ferească de a spune adevăruri incomode sau de a ataca subiecte incomode, iar ce face în această povestire este să toarne niște sare pe rană în privința privilegiilor de castă din sistemul de învățământ românesc. Tudor Bejan, un băiat de bani gata, își împinge pe scări un coleg de școală ce tocmai trecuse printr-o operație la genunchi, provocându-i din nou spitalizarea. El scapă basma curată, fiindcă, nu-i așa, egalitatea e doar pentru dulăi, nu pentru căței, atunci când te tragi din familia potrivită. Mai precis, când ești progenitura doamnei Bejan, parteneră la o firmă de avocatură și, de asemenea, unul dintre cei mai de vază investitori în școala privată la care învață Tudor și colegul împins pe scări. Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte, în stilul caustic al autorului, acțiunea din Cercul vicios, aș spune așa  ̶  Războiul loazelor: Mămicile contraatacă.

A doua: Roblox. Povestirea care ar merita de departe să fie transformată într-un scurt-metraj. Are toate ingredientele lumii românești actuale: un bătrân de la sat își așteaptă fiul și nora, împreună cu nepoțelul David, în vizită. Ei nu vin de oriunde, ci tocmai de la Dubai. Bătrânul – care nu-și are deloc la inimă nora (poreclind-o Snoaba) – se spetește, în ciuda antipatiilor sale și a vârstei – să facă ordine în gospodărie pentru a-și primi musafirii cum se cuvine. În tot acest timp, fiind entuziasmat până peste cap de ocazia de a-i arăta celui mic animalele și de a-i da să guste câte puțin din viața de la țară. Doar că lucrurile iau o întorsătură neașteptată, fiul și soția sunt nevoiți să plece de urgență la București, iar David rămâne în grija bunicului – un copil crescut până la șapte ani exclusiv în Dubai, fără să știe limba română și dependent de un joc pe smartphone numit Roblox. Secvența în care bunicul încearcă să-i vorbească lui David despre porci și găini în engleză – cu alte cuvinte, unui nepot catapultat într-o Românie rurală ca pe o planetă extraterestră – este una dintre cele mai delicioase scene de umor absurd de la Bohumil Hrabal și Milan Kundera încoace.

A treia: Concurență. Aici George Dumitru impresionează prin faptul că lasă o lumină și o duioșie firave să se strecoare prin zidul de cinism pe care îl menține ridicat pe tot parcursul volumului. Și nu permite grația aceasta oricui, ci unuia dintre personajele sale feminine cel mai bine construite: o mamă singură cu doi copii, femeie de afaceri și una de succes, care, sub pretextul că scopul scuză mijloacele, recurge la metode neortodoxe pentru a-și proteja familia în continuare și pentru a-și menține poziția privilegiată pe plan profesional. Însă o înțelegi, nu o judeci, fiindcă, datorită luminii de care vorbeam, este un personaj multi-fațetat, surprins din unghiuri diverse. Am reținut aici un citat, pe care o să-l redau în cele ce urmează, un citat ca un semnal de alarmă pentru cei din generația mea și din generațiile mai tinere: “De Andrei ce să mai zică, îi spusese că vrea să se facă youtuber ca să-și ia mașini scumpe ca Selly. Ea râsese, fără să îl încurajeze. Da, da, mai vorbim în zece ani, așa. În sinea ei și-a dorit ca în zece ani Selly să falimenteze și YouTube-ul să dispară. Deși dispariția lui nu va rezolva nimic, va fi înlocuit de altceva. Tehnologia nu se oprește. Și corupe tot ce prinde în cale, creând modele strâmbe.”

Poate că unii îi vor imputa lui George Dumitru faptul că personajele sale sunt lineare și nu evoluează sau că mizele narative sunt mici. Da, n-o să vezi în acest volum, din fericire (sic), traume, sinucideri, crime și alte orori difuzate la știrile de la ora 17. Eu cred, însă, că ideea este alta.

Protagoniștii lui George Dumitru aleargă după iluzii învelite în ambalajul glossy al sensului. Ei rămân prizonierii acestor iluzii într-o lume în care nu mai contează faptele ca atare, cât interpretarea dată faptelor. În această lume a post-adevărului, deci, fericirea adevărată (nu goana după iluzii) este o eroare de programare.

Mihai Bălăceanu

Mihai Bălăceanu (n. 1994). Autor al romanului Și florile de cireș mor (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Am debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu. În 2021, am fost inclus în Şotron pe zăpadă, antologia de povestiri a Editurii Siono. În prezent, lucrez ca SEO Copywriter la ITeXclusiv şi public cronici de carte, editoriale şi proză scurtă în Catchy, LiterNautica și Revista de cultură Familia.