”Catalina” – ultimul roman al lui Somerset Maugham

În operele unui mare scriitor, este inevitabil să nu regăsim criptate mai mult sau mai puţin, întâmplările de viaţă care l-au marcat. În scrierile lui Somerset Maugham se reflectă profesia sa iniţială de medic, apoi experiența de spion, dar şi drama pierderii ambilor părinţi la o văstă fragedă, sau reacţia de revoltă şi de dezgust faţă de răceala şi rigiditatea unchiului său, vicarul de Whistable din comitatul Kent, care i-a devenit tutore. Avea doar 10 ani la moartea mamei, a cărei fotografie o va ţine pe noptieră toată viaţa. La scurt timp după pierderea ei, i se prăpădește şi tatăl, răpus de cancer în Franţa. Mai mult ca sigur că toate aceste traumatisme au şlefuit în timp scriitorul de geniu.
Este o distanţă mare, de o viață de om între prima şi ultima sa carte – între romanul său de debut „Liza din mahalaua Lambeth” şi „Catalina”. Cu ”Liza..” s-a bucurat de un succes răsunător, în timp ce „Catalina” a fost mai puţin luată în seamă de critică. Dar el aici, în această din urmă carte, deşi a mai trăit încă 14 ani după apariţia „Catalinei”, spune tot ce ar mai fi avut de spus.
Ca medic stagiar, chemat la orice oră să asiste la naștere femeile sărmane din mahalalele insalubre ale Londrei, cu siguranţă a fost martor la agonia multor tinere răpuse de sărăcie și de complicațiile vreunei sarcini nedorite. În faţa neputinţei medicului, scriitorul a simţit nevoia să povestească toate acestea, tocmai pentru că nu îi stătea în putere să salveze atâtea sufletele condamnate la mizerie. Maugham a scris întotdeauna despre ceea ce a simţit. L-au îngrozit mahalalele şi le-a descris în amănunțime operând o adevărată disecție socială, din călătoriile sale în India şi Asia s-au materializat nuvele şi romane, din cea din Pacific povestea vieţii lui Paul Gaugin în ”Luna şi doi bani jumate”. A ales profesia liberă de scriitor în detrimentul celei de medic, ceea ce i-a permis să trăiască şi să locuiască în Spania, în Capri, şi în America. Se stabileşte apoi în cea mai mare parte a timpului pe riviera franceză, unde se şi stinge din viaţă la vârsta de 91 de ani.
Din primele pagini ale romanului „Catalina” nu poţi să nu îţi dai seama cât de bine a cunoscut Spania. Ești rapid introdus în atmosfera acestei țări fabuloase cu trecut glorios prin simpla prezentare a numelui întreg al fetei: Maria de los Dolores Catalina Orta y Perez. Deşi acţiunea se petrece în timpul Inchiziţiei şi intriga pare mai mult desprinsă dintr-un roman picaresc cu accente de basm, nu poţi să nu realizezi imediat că dincolo de Spania fictivă, vei pătrunde în acea Spanie a lui Maugham, pe care a cunoscut-o ”pe viu” cu oamenii, extazul, frumuseţea, pasiunea dar şi ascetismul ei, cu recordul celor mai multe viziuni și apariţii inexplicabile puse pe seama delirului mistic, unde nu e lucru de mirare ca un om al Domnului să leviteze în timp ce se roagă, o țară unde dragostea frenetică de viaţă coexistă cu credinţa în miracole pe care toţi le consideră normale și de la sine înțelese.
Aşa începe şi romanul, cu un miracol. Catalina, orfana de şaisprezece ani se roagă cu lacrimi în ochi fecioarei Maria, chiar de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Ea este infirmă. Nu poate să meargă împreună cu mulțimea în întâmpinarea alaiului , să participe la bucuria sărbătorii și a revenirii în oraș a episcopului de Segovia Blasco de Valero și a fratelui său Manuel, militar de carieră în slujba ducelui de Alba. Dar Catalina nu a fost aşa dintotdeauna. În urma unei busculade din timpul unei coride de Paște, a rămas paralizată la un picior , iar logodnicul ei Diego pe care nu a încetat nicio clipă să îl iubească a părăsit-o. Nu are nevoie de o soţie oloagă, care nu se poate ocupa de treburile casei. Când iese din biserică în după amiaza toridă de august, scapă cârja pe trepte şi o podideşte plânsul la gândul că va trebui să se târască până la baza scărilor ca să o recupereze. Atunci apare din spatele ei o doamnă necunoscută înveşmântată într-o mantie de catifea albastră, pe care nu îşi aminteşte să o fi văzut mai înainte, când se rugase singură în biserica pustie. Aceasta îi spune să nu mai plângă căci „fiul lui Juan Suarrez de Valero, care l-a slujit cel mai bine pe Dumnezeu o va vindeca cu atingerea lui”. Doamna dispare inexplicabil și apoi Catalina povesteşte acasă întâmplarea, profund convinsă că i s-a arătat Fecioara Maria. La început nu este crezută, dar toţi ştiu că ea nu are obiceiul să mintă. Așa că se gândesc că singurul capabil să înlesnească această minune este chiar episcopul sosit în oraş pentru sărbătoare, căci numai el poate fi omul virtuos care l-a slujit cel mai bine pe Dumnezeu. Dar iată că unchiul Catalinei, Domingo, fost actor ambulant și dramaturg excentric cu un spirit pătrunzător, prieten din copilărie cu episcopul își roagă nepoata să repete cu exactitate cuvintele Fecioarei şi ascultând cu atenţie realizează că ele nu se refereau explicit la episcop, ci la acela dintre cei trei frați care l-a slujit cel mai bine pe Dumnezeu. Cu o seară înainte de ceremonia miraculoasei vindecări despre care deja știe tot orașul, încearcă să ajungă la înaltul prelat să îl prevină despre ceea ce crede el că a vrut să transmită de fapt Fecioara , dar fiindcă miroase a băutură şi nu are o reputaţie prea bună, i se închide în nas poarta mânăstirii.
A doua zi episcopul nu reuşeşte să înfăptuiască minunea, fiindcă adevăratul ales pentru săvârşirea miracolului nu este nici el, nici fălosul său frate Manuel, ci tocmai cel mai umil şi mai dispreţuit dintre ei, Martin brutarul cu patru copii care și-a înjosit titlul nobiliar practicându-și meseria cu pasiune ca să îşi întreţină familia, singurul dintre fraţi care s-a îngrijit şi de bătrâneţile celor doi părinţi, în timp ce episcopul urca treptele ierarhiei bisericeşti, iar militarul de carieră cutreiera prin lume. El este cel care l-a slujit cel mai bine pe Dumnezeu.
Dincolo de uluitoarele întâmplări şi schimbări din viaţa Catalinei vindecată prin miracol, complexitatea acestui roman rezidă în alternarea unei multitudini de planuri, în transformările spectaculoase suferite de fiecare personaj şi nu în ultimul rând în satira la adresa Inchiziţiei, a goanei după moaşte şi relicve, după glorificarea unor minuni presupuse sau chiar fabricate. Faţeta comercială a instituţiei religioase, cu toate aspectele ei de spectacol, de publicitate şi de luptă pentru supremaţie sunt surprinse cu ironie fină.
Apariţia Fecioarei nu a schimbat numai viaţa Catalinei, ci a întregii comunităţi.
Episcopul Blasco care a urcat treptele ierarhiei de la călugăr dominican la slujbaș al Inchiziției, confruntat cu lipsa de perfecţiune a sfinţeniei sale va fi cuprins de îndoieli şi va muri cu remuşcarea numeroaselor crime înfăptuite sub ochii lui, dar mai ales a uciderii prietenului său, filozoful grec Demetrios. Blasco realizează cât de mult s-a înșelat când a crezut că a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să îi uşureze moartea. Stareţa Beatriz nu reuşeşte să o convertească pe Catalina la călugărie ca să aducă glorie eternă oraşului. Ea este învinsă de dragostea celor doi tineri care îi redeschide o veche rană şi recunoaşte pentru prima oară că un suflet îşi poate afla liniştea şi salvarea şi dincolo de zidurile mânăstirii, trăindu-şi acea viaţă de care ea se temuse atât de mult. Pentru fiecare mântuirea și esența vieții înseamnă altceva. Mai târziu când Catalina devine o celebră actriță madrilenă, întâmplarea face ca episcopul Blasco să o asculte interpretând cu pasiunea sufletului ei curat, dincolo de desăvârșire, rolul Mariei Magdalena într-o piesă religioasă, și atunci are revelaţia că autoflagelarea şi posturile la care s-a supus, nu reprezintă calea credinței prin umilinţă către mântuire . Ia hotărârea să renunțe la toate funcţiile şi măririle pentru a-şi trăi restul vieții sfâșiat de remușcări, într-o chilie sărăcăcioasă. Catalina va fi fără să știe catalizatorul acestei transfigurări.
Romanul este o subtilă convorbire de suflet a scriitorului cu divinitatea. Prin intermediul lui Domingo el ne transmite mesajul tulburător că Dumnezeu nu poate fi lipsit de bun simţ şi nici de umor. Tocmai de aceea vorbele spuse Catalinei de către Fecioară trebuie decriptate, interpretate așa cum găsești răspunsul la o ghicitoare care te provoacă să cauţi adevărul, să parcurgi un anumit drum până când ieşi din întunericul neştiinţei pentru a te bucura de revelaţia lui. Cum să pretinzi că l-ai aflat pe Dumnezeu când în numele lui schingiueşti şi arzi oameni pe rug ?
La un moment dat, în peregrinările lor, Catalina şi Diego întâlnesc un cavaler rătăcitor însoţit de un scutier călare pe un măgar. Aici este cheia romanului, emblema Spaniei, graniţa dintre real şi fantastic. Deşi nu este numit, nimeni altul decât Don Quijote este cel care îi conduce la han pe cei doi îndrăgostiţi oferindu-le toată protecţia lui. Apariţia meteorică a celebrului personaj în firul picaresc al romanului punctează fuga după miraj sugerând deopotrivă o paralelă cu donquijotismul Bisericii , pentru care mântuirea prin crimele şi torturile Inchiziţiei nu poate să rămână decât iluzorie, precum armata morilor de vânt din lupta cavalerului rătăcitor. Este ceea ce descoperă şi Blasco, episcop de Segovia către sfârşitul vieţii. De abia când va realiza că a ales o cale greşită îndoielile şi şovăiala vor înceta şi va putea să plece din această lume eliberat de minciună călăuzit de năluca regretatului său prieten Demetrios.
Citind despre cum i-a apărut Fecioara într-o zi toridă de 15 august unei tinere infirme pe treptele bisericii Carmelite în orașul Castel Rodriguez, nu vă veți mai mira să aflați cum la câteva zile după aceea, la un anumit ceas dintr-o noapte cu lună plină s-au pornit să bată nebunește toate colopotele odată, iar când mulțimea a alergat panicată crezând că este un incediu, a putut vedea că nu sunt trase de nimeni și că frânghiile se bălăngăneau dintr-o parte în alta,poate nu vă va surprinde nici că la căsătoria grăbită a Catalinei cu Diego, în parohia unui sătuc uitat de lume, o femeie s-a ivit ca din senin când era nevoie de un martor și recunoscând că nu știe să scrie a însemnat o cruce în registrul bisericii, iar după ce le-a spus că este Maria, fiica lui Ioachim a dispărut la fel de discret cum apăruse.
”Catalina”, W. Somerset Maugham
Editura Polirom 2011
Traducere: Andrei Bantaș
Coperta ”Orfană în cimitir” de Eugene Delacroix

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ