Ce te tot lauzi?!

(scriere cu iz medical, pentru cei cu nas funcțional)
.
Așa mi-am spus și mi-am tot repetat până mi-a întrat bine în cap, că n-ar fi frumos să stârnesc invidii gratuite în rândul orgoliilor dvs., drăgălașii mei virtuali, mai ales că-i luna cadourilor și dincolo de mercantilismul specific, zice-se c-ar fi și post, adică acea perioadă caracterizată nu doar prin frână autoimpusă la potoale pantagruelice, excese bahice, dezmățuri trupești, ci și la temperarea până la sufocare a predispoziție păcătuirii cu gândul și/ sau cu zisa, așa că eu, la rându-mi, unul asumat ipocrit creștin, mi-am zis că „ce să te lauzi MrNick-ule că ai venit și luni seara la urgența spitalului militar”, de unde numai ce plecasem în dimineața aceleiași zile cu perspectiva punerii pe calea cea bună a presupusei mele alergii, care de duminică dimi a izbutit să-mi transforme mutra din cea a unui prinț preafrumos ce mi-s într-una a unei bestii demnă de o nouă serie de desene animate… Așadar, cu siguranță din teamă să nu-mi văd și prințesa transformându-mi-se într-o ceșcuță albă cu bulinuțe roșii, nevasta într-o amforă sveltă și, Doamne-păzește, soacra în ibric vorbitor, am decis și să mă urc la volanul bătrâiorului meu Logan și să purced înspre UPU spitalului înainte numit, pentru că hidoșenia mutrei mi s-a accentuat. Recunosc, am o slăbiciune pentru Spitalul Militar Central și asta nu numai fiindcă am câțiva prieteni pe-acolo, ci și fiindcă ajuns la nevoie acolo, deci fără programări sau surle și trâmbițe care să-mi anunțe venirea, m-am bucurat de servicii medicale ok, deseori chiar însoțite de zâmbete și cuvinte frumoase.
Acum, respectiv, atunci, revenit la urgență, m-au preluat, mi-au revăzut investigațiile de cu o seară înainte, că în noaptea precedentă îmi făcuseră un set de analize de sânge, radiografii pulmonare și sinusal, EKG și altele de-astea cu nume din trei litere, palpări corporale și interogații cu lampa pusă-n ochii, au concluzionat aidoma zilei trecute „da, edem Quincke” și dă-i și bagă încă o butelie de hidrocortizon de-ăla bunu în nobila-mi venă, dimpreună cu un antiinflamator cu nume pretențios-stiintific, paracetamol și diluție serică exact cât trebuie pentru un șpriț cumsecade, servit unui oaspete cu oarșce nevoi specifice.
Și m-au iar monitorizat peste noapte, zicându-mi că de nu se vor arăta îmbunătățiri evidente, dimineață mă vor exporta la dermatologie, că-n respectiva secție bântuie și un tare priceput vraci alergolog, care, știu și eu, să mă afume cu ceva arsură de ierburi mistice ori să-mi dea fiertură magice de întremare. Și-așa s-a întâmplat, că frumusețea n-a vrut să mi se-ntoarcă, or când m-a văzut o tanti doctora dermatolog a zis că nu-s de competența ei, motiv pentru care m-am întristat nițel, luându-i zisa ultra personal, că și cum mi-ar fi zis că nu-s de nasul ei și chiar când dădeam să-i spun că-n dosul efemere hidoșenii chiar sălășluiește o frumusețe răpitoare, în cabinetul de consultații a întrat un coleg de-al dumneaei care uitându-se scurt la mine mi-a replicat:
– Domnule, nasul dumneavoastră nu-i de noi!
Apoi i-a zis doctorei să-mi schimbe azimutul către ORL. Și-am și plecat imediat de-acolo, știindu-mă nedorit…
Tânărul asistent care m-a însoțit dinspre serviciul de urgență înspre dermato, mi-a fost ghid și până la ORL, unde mi-a zis să aștept că voi fi preluat de cineva, fi-voi investigat, apoi să revin cu concluziile orelistului la camera de gardă, unde să-mi închidă fișa de peste noapte.
„Așa, deci?!” mi-am zis, ușor nemulțumit că ilustrul Eu, fie el și temporară bestie, urma să fie investigat probabilistic de cine se nimerea atunci pe secție și fiindcă telefonul meu smart s-a autisesizat, l-am lăsat să-l apeleze unul din prietenii din preajmă, să-l roage să mă recomande unui specialist adevărat în ale orelisticii, că nu numai că umflătura se accentuase, dar mă durea mutrișoara, cu pornire dinspre nas prin pomeți, sprâncene, ochi și țeastă, bașca-n maxilarul inferior și-n gât…
Și m-a preluat un nene doctoru simpaticu. Și m-a inspectat întra-nazal precum și bucal – la urechi nu mi s-a uitat, că alea mi-au rămas neschimbate, mari și frumoase – și mi-a zis deîndată că pe motiv de exces de urâțenie mă reține minim trei zile. Punct. Fără drept de apel. Acum eu, cu completările făcute de nenea simpatic doctoru orelist, în timp ce duceam fișa la camera de gardă m-am gândit c-aș putea evada, mașina fiindu-i parcată în stradă, la nici cinci minute distanță, însă, o dată ajuns pe aleea principală, mi-am amintit că de fapt mă aflu în marea și renumita cazarmă spitalicească militară, că probabil soldații de la poartă au semnalmentele mele și că mi s-a pus consemn de părăsire a garnizoanei, iar eu, liberat în ’86 ca brav sergent din armia română, am zis atât „servesc patria” și-am făcut stânga-mprejur regulamentar, apoi stânga, că așa mă ducea drumul către camera de gardă.
Acolo doctorii s-au eliberat de mine prin trei cuvinte scrise și o parafă.
Întors la ORL m-am cazat cum se cuvine într-o rezervă de două paturi, șifonier, televizor, frigider și o baie curată, curățenie pe care am sesizat-o de cum am între pe secție. Acum, aș păcătui să afirm că doar pe această secție am găsit curățenie, că din 2016, de când am întrat prima dată cu interese medicale în acest spital, indiferent de corpul de cladire/ secția unde aveam treabă curățenia a fost desăvârșită. Adică, na, o normalitate, aș zice, pentru o astfel de instituție…
Aici, pe secția ORL mi-a atras atenția brăduțul de Crăciun deja împodobit și care parcă mă aștepta, fiind poziționat exact în stânga ușii care dă în rezerva mea. Dau detaliile astea, pentru ca fanii sau măcar parte din cele noua amante să știe clar unde să vină cu plocoane ori în simple vizite amoroase. Dar, mai bine nu, să mă caute doar bună mea Antonia, că fantasmele mă au al lor în frecventele mele ore de insomnii…
Așadar, de ieri sunt cazat la 5 margarete, mâncărica-i bună, drămuită și nesărată conform standardelor de sănătate pentru cei ce cochetează și cu un pui de diabet2, recte (și) eu. Apoi, drăgălașii mei virtuali, fără exagerare sau interes să mângâi pe creștet pe cineva cu laude și complezență, poate unde și eu sunt o fire deschisă, gură (suficient de) bogată și amuzant cu bun simț, mi-am găsit oameni pe măsură, care-mi zâmbesc când ii întreb cu ce bunătăți mă mai răsfață iar ei îmi spun râzând numele soluțiilor pe care le aspiră în seringile înfiorătoare, că ăstora n-au reușit să le schimbe aspectul, așa că mi-e mi se declanșează instantaneu frica de ace în preajma lor, noroc că am branula-n venă pusă de la urgență, așa că nu mai e nevoie să fiu înțepat la fiecare intervenție. Rezidenta lu simpaticu nenea doctoru care mă are-n grijă m-a vizitat ieri după prânz, m-a asigurat că sunt pe mâini bune, că frumusețea mi se va întoarce completamente în câteva zile, așa încât să serbez cu chip luminos Nașterea Donului, cu simțurile gurii și nasului pregătite pentru porcării și alcohoale cucernice, demne de sfântă sărbătoare a născării credinței creștine. Ipocrit asumat, v-am zis deja despre mine…
O altă asistentă intrând în rezervă și văzându-mă cu o un tifon cu rivanol pus pe nas, a reacționat drăgălaș:
– Oh, ați fost operat azi…
Îngrijorare atât de drăgălașă pe care m-am simțit dator s-o temperez cu o vorbă de duh, așa că:
– Știți, eu sunt aici doar pentru frumusețe…
Și fiindcă încruntarea sprâncenelor îmi semnala o profundă neînțelegere a ziselor mele, am completat:
– Am doar o infecție în nas, care trebuie combătută cu antibioticul potrivit, cu unguente și compresie cu rivanol. Și o dată combătută, mă transform din bestie la loc în prinț.
A priceput și-a râs.
La vizita de seară, doctorul de gardă ne-a întrebat dacă ne poate fi cu ceva de folos și eu i-am spus că da, respectiv:
– Domn doctor mai am vreo cinșpe mii rate la bancă, deci aici ați putea să mă ajutați și-apoi, sub pomul de iarnă mi-ar plăcea să găsesc cheile unui Ferrari roșu foc, să-mi poarte noroc.
Omul a zâmbit înțelept și mi-a răspuns blând:
– Eu sunt Cutărescu, doctorul Crăciun vine abia mâine…
Și o dată ce-a priceput și mintea mea veselă că doleanțele mele nu-s de competența dumnealui, ne-am strâns mâinile ca doi oameni de lume, aparent normali și ne-am urat reciproc seri faine.
Apoi am fost la masa de seara și-am păpat paste cu brânză și un iaurt, bune și interesant de suficiente. Spun „interesant” fiindcă dacă eram acasă porția ingurgitată ar fi fost abia un intro la ce ar fi avut să urmeze: o friptură sau mezeluri, ceai, pâine, unt, dulceață etc.
Și seara ne-a fost liniștită, cu meciuri UEFA champions league intercalate de un savuros episod „Las Fierbinți”, simfonie-n căștile audio, nanii sforăit până la ora trei și-un pic din noapte, când m-am iar insomniacat și am gândit c-ar fi bine să vă scriu. Dar repet, nu să ma laud, că nu-i frumos să vă stârnesc invidia că eu sunt la program de relaxare, timp în care voi încă prestați pe plantații sau prin ocnele idealurilor personale, până la scurta voastră eliberare condiționată pentru sărbători. Căci după, voi, pe cât și eu, ne-om întoarce la bucuria inventării de bani pentru fiecare următor mâine…

Nicolae Cîrstea

Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…

www.facebook.com/MrNick.ro/