Ceasornicarul

Tic Tic Tic. Mă uitam la ceasul galben de pe perete. Era un ceas nou, curat și nu întârzia nici o secundă. Dar nu era singurul ceas de pe perete, ci doar cel mai nou. Celelalte băteau exact același ritm neobosit, toate la unison tic tic tic. Nu mă pricepeam eu la ceasuri, dar unele păreau să fie de colecție și aveau, probabil, în jur de cincizeci de ani. De fapt, nu exista cameră în care să nu fie pus pe perete cel puțin un ceas nou, printre altele mai vechi. Am numărat patru ceasuri care erau mai noi decât restul și aveau diverse forme și culori. Pesemne cei care locuiseră aici înaintea mea erau colecționari sau ceasornicari.
Abia în ziua aceea mă mutasem în apartamentul din blocul cu numărul 5 de pe Aleea Rozelor și nu avusesem încă timp să strâng lucrurile foștilor locatari și nici să despachetez toate cutiile pe care le-am adus. Nici nu puteam, de altfel, să despachetez până când ceasurile și restul obiectelor nu erau strânse. Nu aș fi avut loc. Chiar nu știam de ce chiriașii plecaseră așa de repede, fără să își ia cu ei agoniseala vieții. Apartamentul l-am închiriat de la proprietarul blocului, cel care a investit și a construit acest bloc acum jumătate de secol, deși părea mult mai vechi. Era un bătrânel simpatic și m-a asigurat de la bun început că vecinii nu îmi vor face probleme deoarece erau oameni liniștiți și prietenoși, iar copiii cuminți și nu făceau gălăgie. Era un loc perfect pentru mine.
L-am întrebat pe proprietar ce să fac cu toate acele lucruri care nu îmi aparțineau și mi-a spus că le pot strânge și le pot depozita în pivniță, pentru că, probabil, foștii locatari se vor întoarce, cândva, să își recupereze obiectele, dar m-a avertizat să las ceasurile la locul lor. Mi s-a părut puțin ciudată această afirmație, dar mi-a explicat că mecanismele erau sensibile și se pot strica în timpul ambalării, așa că, pentru a nu exista probleme, să le păstrez până la întoarcerea lor și să îi las pe ei să le împacheteze așa cum or ști mai bine. Nu pot spune că aveam o pasiune pentru ceasuri, din contră. Ticăitul acela la unison parcă îmi spărgea timpanele, dar, ca să nu fiu nevoit să plătesc cine știe ce sumă enormă pentru că am stricat ceva, mi-am spus că e mai bine să îl ascult pe bătrânel și să le las la locul lor, în speranța că foștii proprietari vor veni cât mai repede.
Încă nu se înserase, iar eu, în ciuda relocării, nu eram obosit. Am scotocit prin câteva cutii și am găsit doi saci mari în care am început să vâr obiectele care îmi ocupau spațiul. În acele condiții pot spune că mi-a luat 1h 26m și 48sec să umplu până la refuz sacii pe care îi aveam. Dar încă nu strânsesem nici măcar jumătate din lucrurile care se aflau într-o singură cameră. Pe rând, am dus cei doi saci la subsol, unde i-am închis în spațiul de depozitare destinat apartamentului meu. Acolo mai erau câteva cutii și recipiente lăsate, cel mai probabil, tot de foștii chiriași. Așa credeam. Amintindu-mi de laudele aduse de bătrân noilor mei vecini, am sunat vis-a-vis pentru ca să cer, cu împrumut, orice fel de sacoșe, plase, cutii goale ca să pot continua debarasarea.
Ușa a fost deschisă de o doamnă cu părul roșu ca para focului, la vreo 45-50 de ani. M-am prezentat, i-am spus bună seara și i-am explicat situația.
− Bună dragul meu, mi-a spus ea cu zâmbetul până la urechi. Dă-mi voie să fiu prima care îți urează bun venit în această minunată clădire. Te rog, intră, nu te sfii! Te servesc cu ceva, până caut niște pungi mai mari? Apă, cafea, prăjituri, votcă?
Înainte să mai zic ceva:
− Intră și te voi servi îndată cu niște cafea și prăjiturele abia scoase din cuptor. O să vezi că o să îți placă la nebunie!
Îmi era imposibil, în acest punct, să refuz. Nu știu de ce, dar zâmbetul și modul teatral și evident fals cu care m-a întâmpinat îmi aminteau de filmele anilor ’40. Într-o ceșcuță de porțelan îmi turnă niște apă maronie. Fursecurile erau, într-adevăr, divine. Probabil pentru că eram deja obișnuit cu sunetul, în timp ce doamna se afla în altă cameră și în timp ce eu înfulecam a treia sau a patra prăjitură, nu auzisem cele cinci ticăituri la unison care veneau de pe peretele bucătăriei. M-am înecat cu o gură mare de „cafea” în momentul în care am observat ceasurile. Tic tic tic. Unul dintre ele avea cadranul negru și părea destul de nou și lucios. M-am ridicat de pe scaun și am pășit în hol, iar de acolo în camera unde se afla doamna. Aceeași poveste ca și în apartamentul meu. Pereții ticăiau nervoși. Ceasuri mai vechi și mai noi, de diverse forme, culori și mărimi, funcționau în tandem, fără nicio întârziere.
− Colecționați și dumneavoastră ceasuri, am întrebat?
− Vai, dragul meu, ce m-ai speriat! Uite poți lua sacoșele acestea, îmi spuse. Ar trebui să mai am niscaiva cutii goale pe undeva. Dacă mai ai puțină răbdare ți le voi da.
− Vă mulțumesc foarte mult, am răspuns. De cât timp colecționați ceasuri? Probabil că vă înțelegeați bine cu chiriașii care au stat în apartamentul meu. Și ei aveau multe orologii pe pereți.
O fracțiune de secundă se putu citi disperare pe fața ei, după care rânjetul cu care m-a întâmpinat îi reveni. Nu am realizat această schimbarea subită în acel moment.
− Cred că ești obosit, îmi zise. Poți să iei sacoșele acestea și poate mâine trec pe la tine să îți dau și cutiile. Haide, acum! Și eu sunt frântă și doresc să fac o baie fierbinte.
Mă conduse, puțin forțat, la ușa de la intrare, îmi mai puse trei fursecuri în palmă și îmi închise ușa în nas. Nedumerit, dar fără să dau prea mare importanță evenimentelor, m-am dus înapoi în apartamentul meu și m-am pus pe treabă. În scurt timp și acele sacoșe împrumutate erau pline, dar am decis că este mai bine să trag un pui de somn și să îmi continui activitatea dimineață.
Ziua următoare nu am primit cutiile de la vecina mea de etaj și nici eu nu am bătut iar la ușa ei, ca să nu o mai deranjez. Eliberasem destul de mult loc, așa că puteam despacheta și folosi cutiile goale ca să strâng restul. Tic tic tic. Mi-a lut ceva vreme să termin debarasarea. Problema, însă, nu erau lucrurile mărunte, ci mobilierul. Nu erau multe piese, o canapea, două dulapuri, un pat, două mese și altele, dar nu știam cum să le duc jos în depozit. Așa că am coborât două etaje până la apartamentul proprietarului, ca să îl întreb dacă în blocul acesta nu locuiește un vlăjgan sau doi, ca să mă ajute să le car la subsol.
− De fapt, îmi spuse el urâcios, acelea sunt ale mele. Aș fi recunoscător dacă le-ai păstra și nu le-ai muta în cine știe ce umezeală.
Nu pot să spun că îmi displăcea ceea ce mi-a zis. În primul rând nu mai eram nevoit să îmi rup spatele, iar în al doilea rând, nu trebuia să îmi cumpăr eu mobilier nou.
Pot să spun că acomodarea mi-a luat cam o săptămână, timp în care am mutat patul și dulapurile de acolo-acolo, până le-am găsit o poziție care îmi convenea mie. Într-o zi mi-am cumpărat un televizor nou. În timp ce îl căram pe scările blocului, am dat nas în nas cu bătrânelul care la început a fost simpatic, dar care devenise destul de nesuferit. Din urletele pe care mi le adresase, eu am rezumat ideea că lui nu îi plac televizoarele și era interzis ca orice chiriaș să aibă unul. Zicea că el este mai în vârstă decât toți și a putut trăi fără unul, așa că am fost nevoit să îl returnez. Sincer să fiu, parcă era mai bine fără un televizor. Din când în când dădeam drumul la radio. Doar din când în când căci, după vreo două săptămâni, începuseră să îmi placă ticăiturile din jurul meu. Nu doar că nu mă deranjau, dar le acompaniam și eu uneori. Tic tic tic.
Nu trecuse nici o lună de la mutarea mea în apartamentul acela, când am auzit niște bătăi în ușă. Am deschis.
− Bună ziua. Mă numesc … și m-am mutat astăzi în apartamentul de vis-a-vis împreună cu soția și băiatul nostru, îmi zise bărbatul cu un zâmbet sincer pe față. Mă scuzați că vă deranjez, dar ultimii chiriași nu au luat nimic cu ei când s-au mutat, iar proprietarul ne-a spus că putem duce toate lucrurile la subsol, în cazul în care se vor întoarce după ele. Nu ați putea să ne dați niște cutii în care să le depozităm, deoarece nu avem loc să despachetăm.
Povestea îmi părea cunoscută.
− Nu știam că doamna s-a mutat. Ce-i drept nici nu am mai auzit nimic de ea de vreo lună. Și eu sunt relativ nou aici și, dacă vă vine să credeți, am fost și eu în aceeași situație, i-am zis. Da, am niște cutii goale pe care nu le folosesc. Vi le dau și, dacă îmi permiteți, vă voi ajuta și să strângeți tot ce a lăsat doamna. Presupun că vreți să terminați cât mai repede ca să vă puteți odihni.
− Vă mulțumesc foarte mult! Apreciem ajutorul. Nu trebuie să vă faceți griji în privința mobilierului. Am vorbit cu proprietarul și a spus că acesta este al lui și că îl putem păstra. Doar obiectele mici le vom strânge.
Am cotrobăit prin camere, am strâns toate cutiile pe care le mai aveam și am sunat la ușa vecinilor. Am făcut cunoștință cu soția și cu băiețelul. Păreau o familie fericită. Am intrat și, probabil din reflex, mi-am aruncat ochii în bucătărie. Pe perete erau șase ceasuri. Unul adăugat de curând, strălucitor, roșu ca para focului, avea formă de fursec. Tic tic tic, cântau toate la unison.
Fiind mai mulți, treaba a mers mult mai ușor decât în cazul meu. Singura problemă era că noul vecin dorea neapărat să strângă și ceasurile de pe pereți. I-am explicat de ce eu nu am făcut acest lucru, dar el spunea că îl deranjează foarte tare și că nu dorește cu nici un chip să le păstreze. Atunci, mi-a venit mie o idee.
− Nu le duceți în pivniță, i-am zis. Ca să nu se strice, le iau eu și le păstrez cu grijă până se întoarce doamna. În plus, îmi place muzica lor.
Zis și făcut. Foarte interesant era că ceasurile doamnei băteau toate în același ritm cu ceasurile mele. I-am găsit fiecăruia un locușor. Cât de bine arătau pereții tapetați cu timp! Am stat în întuneric o vreme și le-am acompaniat. M-am pus în pat. Eram istovit. În momentul în care am ațipit, am auzit un zgomot. Ușa de la intrare se deschise, cu toate că eu o închisesem. În lumina lunii ce intra pe fereastră, o umbră se târî până la patul meu și simții cum gâtul meu se comprimă sub degetele ferme ale Stăpânului.
− Greșeală mare ați făcut, băiete, în seara asta, spuse bătrânelul simpatic la început. Pe tine voiam să te păstrez încă puțin, să mai acumulezi energie, dar ai pus mâna pe ceasurile mele. Nimeni nu are dreptul să facă asta… Apartamentul celălalt a fost deja împodobit cu trei noi ceasuri. În curând vei fi și tu gata…
Totul s-a întunecat.

Acum și eu sunt ceas și stau pe perete tic tic tic. Pot, acum, să cânt cu toți, în voie. Mă uit la fetița care mă privește insistent. Ea și părinții ei s-au mutat azi. Și îi cânt. Abia aștept să ni se alăture. Ei încă nu știu… Tic Tic Tic.

Alexandru Patrascu-Chirpelean