Cei din război

Într-o anumită împrejurare, despre care n-are rost să vorbesc aici, mi-a venit în minte un şuvoi de poveşti, pe care le ştiu încă din copilărie de la mama mea, de la alte neamuri…
„Cînd au venit Jănică (tatăl meu) şi Mihai (fratele tatei, unchiul meu) din război – zicea tanti Aneta -, vai, am stat toată noaptea, am plîns, am povestit şi-am cîntat”. Tata şi cu nenea Mihai mai aveau un kilometru pînă acasă, dar ei au rămas la „moşul” (unchiul) lor Mitriţă, unde erau mai multe fete şi mai mulţi băieţi, verişorii lor, printre care si Aneta. Toţi aveau în jur de douăzeci de ani. Rămînerea lor aici trebuie pusă, probabil, şi pe seama indiferenţei nebune a vîrstei, aşa cum, de pildă, Ionuţ Jder, cînd se întoarce acasă după călătoria cu primejdii în Imperiul Otoman, trece întîi pe la cai, după aceea pe la mamă. Nu exista televizor pe atunci, ca să stea ţintuiţi lînga el. Au plîns, au povestit şi-au cîntat. Tata avea un glas frumos, cum avea şi mama (cum s-a făcut că eu şi sora mea sîntem afoni?), la fel si nenea Mihai, ştiau versurile la o mulţime de cîntece, cam ca toţi oamenii de pe atunci, care, pare-mi-se, erau mai emotivi, mai sentimentali.
Cînd tata şi nenea Mihai s-a întîmplat să vină deodată din război, mătuşa Melania, sora lor, a fugit de-acasă, că oricum ar fi alungat-o, fiindcă le „făcuse neamul de ruşine”. Mătuşa Melania era, cum se spunea, „rea de muscă”, „nu se putea ţine”, îmi explică cei vechi. Fusese o „raucă”, alt cuvînt de pe atunci, care la biserică se spune „desfrînată”. Mătuşa se măritase, bărbatul plecase pe front, iar ea s-a dovedit o adevarată „internaţionalistă” – s-a culcat în lipsa lui cu tot felul de soldaţi în trecere prin sat: români, nemţi şi ruşi după aceea. Aşa că mătuşa Melania a fugit de-acasă şi a stat ani buni într-un bordei cu o ţigancă, una Irina. Trăia cu Ion, fratele Irinei.
Ei, dar tata si fraţii lui au fost fericiţi că s-au întors întregi! Alţii veneau din război betegi sau nu mai veneau deloc. Sosea acasa cîte-o scrisoare oficială, în care erau anunţaţi părinții ori soţia că fiul ori soţul a murit eroic pentru „Ţara, Neam şi Rege”. Femeile erau înspăimîntate de Ghiţa Iacob „poştarul”, cînd acesta se oprea la poartă: „Mario, ai o scrisoare, da’ nu te teme, că nu-i cu vulturi”. Pe scrisorile oficiale ale Ministerului de Război era o ştampilă mare, neagră, cu nişte vulturi. Cînd venea o scrisoare „cu vulturi”, însemna că iarăşi va fi jale în vreo casă.
Alţii veneau betegi, cum spuneam, ca să nu mai pomenim de rănile din suflet. Nenea Sandu a venit mai tîrziu. De fapt, l-a găsit soţia lui, frumoasa tanti Rusanda, într-un spital din Iaşi. L-a adus acasă cu o căruţă. Avea piciorul drept tăiat mai sus de genunchi, iar el nu se hotăra să vină singur acasă. Era un ghiduş de felul lui nenea Sandu! Aşa fusese şi ca flăcău şi o cucerise astfel pe tanti Rusanda, una din cele mai frumoase fete din sat, aşa rămăsese şi acum. De pildă, cînd voia să spună ceva într-un grup de oameni, folosea o formulă precum: „Domnule comandant, permiteţi să raportez?”. Statea în ogradă, sub nuc, pe o saltea adusă de tanti Rusanda. Mîngîia cîinele, se juca cu răţuştele, bocănea cu cîrja în pămînt şi îşi examina piciorul ciung. Tanti Rusanda trebăluia prin bucatăria de vara şi plîngea. „De ce plîngi, Rusanda? Las’ ca-i să vezi c-o să-mi crească piciorul la loc. Cum creşte coada la şopîrle”, şi rîdea. „Da’ nu de asta plîng – zicea, dorind să-l menajeze, Rusanda – lasă fum soba, de asta plîng”. Altadată el i-a zis: „Nu ţi-i silă de mine, ştii tu… noaptea?” „N-am încotro, Sandule” i-a răspuns ea cu năduf.
Nenea Petrache, soţul mătuşii Melania, a venit din război, mai bine zis din prizonierat, de-abia prin ’54 (sau chiar ’56, nu ştiu exact). Căzuse prizonier la Cotu Donului. Povestea că a scos cărbuni din mina „Borba za ugoli”, a lucrat la un terasament de cale ferată în taiga, a mîncat „kartoşki” degerate şi a dormit o vreme pe gheaţă. A adus-o pe Melania acasa, după ce s-a rugat de tata şi de fraţii tatei s-o ierte. După aceea şi-au făcut casă chiar în vîrful dealului, sub pădure. Eu si Dănuţ, vecinul meu, eram cam singurii copii care ajungeam cu uratul pîna la ei. Mătuşa Melania ne dădea, oho, o sută de lei şi un pahar de vin. „Ce dai vin la copchii? Eşti nebună, fa, Melanie, fa!”, îi reproşa nenea Petrache. Matuşa Melania era, într-adevar, cam sărită de pe fix. Ştiu multe poveşti cu ea. Însă se cam temea de tata, care îi spunea în zeflemea „Brigulina”, dupa numele unei vestite curve de pe atunci. Dar cînd se certa cu bărbatu-său, Melania venea la tata să-i împace: „Mai Jănică, vină şi vorbeşte cu Petrache, că tu nu eşti aşa nebun ca noi iştialalţi”, îl linguşea mătuşa..
Ei, „cotigentul” lor, au venit din război şi îşi făceau planuri mari: să facă avere, să cumpere pămînt, să-şi facă copiii mai „domni”. Dar sloganul „Pentru Ţara, Neam şi Rege” a căzut. Regele a fost alungat, Ţara şi Neamul au fost hăcuite. Au venit comuniştii şi le-au luat şi pămînturile. „Nu, măi Jănică – îi spunea nenea Sandu şchiopul lui tata, care era ingrijorat că vine colhozul – o să fie bine la colhoz, ai să vezi. Acolo n-o sa munceşti ca tine, un ţăran prost, de dimineaţa pînă seara. O să lucrezi numa’ opt ore”. „Ei, şi pe urmă?” zicea tata. „Pe urma vii acasă şi te despăducheşti”.
Cei mai mulţi, care odinioară veneau cu planuri mari din război, nu mai sînt. Între sania cu boi, care transporta barbar mortul prin praful verii si computerul de azi nu sînt decît vreo 60-70 de ani. Între blidul mare, din care întindeau mămăliga toţi membrii familiei, ca în vestita scenă din Moromeţii, şi frigiderul obligatoriu din fiecare casă pare o distanţă incredibilă. Dar oamenii aceştia, despre care am povestit cîteva frînturi (şi cîte ar mai fi!), sînt cei din care ne tragem cei mai mulţi dintre noi.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).