Cel mai sigur mâine

Avioanele mici cât un vârf de bisturiu lăsau crestături albe și drepte pe cer. Era sâmbătă dimineață și nu se auzea niciun zgomot. Fumam sprijinit de mașină așteptându-l pe Doru. A ieșit din curte după ce terminasem cu două țigări mai mult decât îmi propusesem. Chiar încercam să mă las. Chel, palid și cocoșat îmi zâmbea șters. Acum treizeci de ani mama se îndrăgostise de el pentru că era înalt. Sincer să fiu, nu cred s-o fi auzit spunând ceva de bine despre Doru decât atât, că e înalt, spre deosebire de tata. Am suflat tot fumul din plămâni strivind țigara sub picior și m-am dus să-l întâmpin.

– Salut, Dorule.

– Ce faci, tinerețe?

– Nu mă plâng.

Am dat să-l ajut cu geanta de voiaj pe care o ținea în mână, dar s-a ferit ca și cum aș fi încercat să i-o fur.

– Mă descurc, mi-a zis.

Doru avea cancer. Eu știam că are cancer, Carmen știa că are cancer, familia lui bună știa că are cancer. În acea sâmbătă, urma să afle și el. Stabilisem că o să-i spună Carmen – era mai serioasă, marțială și, la urma urmelor, medic. Spre deosebire de mine, Carmen nu se vindecase încă de traumele pe care Doru ni le cauzase în copilărie amândurora. Îi purta cel mai probabil de grijă din milă și dintr-un sentiment de datorie față de mama, care murise de trei ani.

Doru s-a suit în mașină, și-a strâns geanta la piept și-a privit în față.

– Jegoasă mașină ai!

Am închis ușa după el și-am ocolit Opelul albastru prin față, suindu-mă la volan.

– Viața cu doi copii, i-am răspuns.

– Nu se ocolește niciodată mașina prin față, că dă peste tine și nu e o scuză că ai copii, și io cu maică-ta vă aveam pe voi și țineam mașina bec.

Mașina lui Doru fusese un spațiu de tortură pentru noi: nu aveai voie să râzi sau să vorbești. Eu și Carmen priveam pe geam, răstigniți pe bancheta din spate ca la un interogatoriu. Ne mâncam frecvent bătaie, cam de două, trei ori în deplasările lungi, dacă ni se făcea foame, dacă ne scăpa pipi, dacă nu voiam să mâncăm șnițele cu miros de motorină, dacă mâncam prea multe. Muzica din mașina lui Doru nu-mi plăcuse niciodată. Aceeași casetă, întoarsă la infinit pe ambele părți ca o gumă re-mestecată. Îmi aduc aminte că la un moment dat l-am mușcat pe Doru de umăr când n-a vrut să oprească la un popas unde voiam cu tot dinadinsul să ies la aer. Mi-am mâncat o bătaie soră cu moartea de la maică-mea în mașină și-am încasat o palmă și de la el, pe marginea drumului, după ce își lăsase umărul inspectat de ochii atenți ai maică-mii. Simt și acum aerul acela rece care-mi răcorise urechile pleznite. Dar mașina era, într-adevăr, curată.

M-am mulțumit doar să-i zic:

– Copiii din ziua de azi sunt diferiți.

– Din cauza voastră că le suflați în cur, spuse Doru uitându-se absent la mine.

Ochii ăia ascuțiți și sălbatici i se înmuiaseră într-o privire de om bătrân, lăptoasă și împovărată de cearcăne.

Drumul de la Lehliu spre Spitalul Floreasca, unde lucra Carmen, trecea printr-o pădure mică și însorită. La primele ore ale dimineții, fante de soare tăiau de-a curmezișul drumul și păsările făceau o gălăgie teribilă.  Doru deschise geamul și trase de câteva ori aer în piept.

După ce a murit mama, Doru s-a retras la Lehliu, unde și-a cumpărat pământ cât vezi cu ochii, și-a construit o casă, iar în curtea casei, o biserică mare, cu turle, cu picturi, cu tot ce-i trebuie. Ne-a lăsat nouă apartamentul din București, deși nu fusese niciodată căsătorit cu mama. L-am vândut și am dat fiecare avans la câte un apartament într-un bloc nou. Copiii lui Doru din prima căsătorie nu i-au mai vorbit de atunci.

– E mișto afară, am zis eu.

– N-ai fost niciodată un maestru al conversației, nu mai insista. Ce mai face sor-ta?

– O să vezi acum.

– Tot ca o descreierată muncește? Vreun pulărău nu și-a găsit?

Nu i-am răspuns. Între mine și Carmen erau patru ani. Timpul care-mi fusese necesar să mă blazez într-o poziție confortabilă de art director, crescându-i pe Paul și Mădălina, o ajutase pe Carmen să termine neurochirurgia undeva în Franța și să-și dea doctoratul la Oxford. Locuia singură, dar nu avea timp să-și dea seama pentru că trăia, de fapt, în spital. Ne vedeam doar de sărbători, Paști, Crăciun și pe șaptișpe februarie, când murise un sfânt pe care-l chema Teodor Tiron. Parangheliile astea mă chinuiau groaznic, dar ne aduceau împreună și păstrau vie amintirea mamei. Și uite așa, eu și Carmen sărbătoream în fiecare an moartea unui tip numit Teodor, în cinstea altui tip numit Doru și-n amintirea unei femei care-l iubise pe cel din urmă, pentru că fusese înalt. La ultima masă de acum câteva luni, Carmen îl privise cu mai multă atenție decât de obicei și-l întrebase de câteva ori în ce zi suntem și câți ani are. Apoi mă trăsese deoparte, turnându-și un Chardonnay amar, pe care numai ea putea să-l bea și-mi spusese:

– Doru are ceva, treci mâine pe la mine cu el.

– Ce-are dragă? Nu poți să-l consulți acum? i-am zis amestecând gheața din paharul gol de whisky.

– Trebuie să-i fac un RMN, nu mai fi căpos și vino mâine.

M-am dus. Doru avea toată coloana plină de tumori rotunde, mai mari sau mai mici, ca niște bile de aer în gelatină. Carmen privea înregistrarea, oprea, mișca imaginea înainte și-napoi, creștea rezoluția, oprea, apoi nota ceva pe o rețetă. Cu stânga scria cursiv, iar cu dreapta presa bucata îngustă de hârtie.

– Astea nu mă sperie, sunt neurinoame, vezi? mi-a spus băgându-mă pentru scurt timp în seamă. Asta-i coloana și-n pelicula asta, aici, Doruleț al nostru a făcut o grămadă de bubițe.

– E grav?

– Astea sunt benigne cel mai probabil și destul de mici.

– Cum poți ști?

– Păi morfologic, vezi, sunt aproape rotunde toate. Tumora canceroasă e dezordonată.

Asta am ținut atunci minte, cancerul e dezordine.

– În schimb aici, în sus, a zis Carmen și s-a oprit.

– Unde?

– Aici, ia uită-te, aici sus.

– Aici?

– Nu deșteptule, aici.

Carmen îmi arătase o bucată din creierul lui Doru care avea forma Bosniei. Tumora apărea și dispărea pe măsură ce soră-mea mișca bila mouse-ului. Mă uitam la înregistrarea RMN-ului ca la un film mut despre corpul lui Doru, în care apărea din când în când moartea, cenușie și tăcută, pierzându-se printre straturile creierului ca un copil în așternuturi, apoi iar apărea, zoom in și dispărea, zoom out.

– E grav?

– Trei luni, poate șase cu chimio.

– O să fie douăzeci de grade azi, așa au anunțat, m-am trezit spunând în timp ce lăsam în urmă pădurea, intrând pe centură.

– Am futut planeta asta, spuse Doru privind pe geam.

Era prima lui zi de chimioterapie. Carmen îi spusese să-și ia niște haine la el că-l internează pentru două, trei zile să-i mai facă investigații.

– Auzi, schimbă și tu gunoiul ăsta, îmi zise Doru condescendent arătând cu degetul spre casetofonul mașinii.

– Nu-ți place The Cure?

– Îi cheamă așa cum cântă, alta era muzica pe vremea mea.

– Ăștia sunt de pe vremea ta, i-am zis.

– Sunt pe dracu, pune altceva.

Am oprit muzica. Se făcuse din nou liniște. Am mai stat câteva momente și-am dat pe radio. În apropierea Bucureștiului se prinde Trinitas pe trei frecvențe. Mi-am adus aminte după-amiezile în care ne ținea pe amândoi în genunchi să ne rugăm, până când soarele cobora în lame portocalii pe covor. Făcusem bătături în genunchi de parcă aveam copite. Nu mă lăsa să citesc S.F., n-aveam calculator și nici voie să ascult muzică în casă.

– Ce ascultam noi în mașină tot timpul? l-am întrebat zapând.

– Ce?

– Caseta aia pe care o aveai tu…

– La mine în mașină nu se asculta muzică, spuse Doru fără să clipească.

Nu i-am mai zis nimic. Am lăsat pe Gold FM și-am mers mai departe.

Am ajuns în parcarea spitalului cu câteva minute înainte de ora opt cum mă rugase Carmen, care intra apoi la raportul de gardă. Am parcat în curtea interioară lângă mașina de descarcerare a pompierilor, mă știa portarul. Urma să-l conduc pe Doru de braț, în ciuda protestelor, pe culoarul de la triaj, să urcăm cu liftul medicilor până la trei, să intru pe coridorul albastru de la neurologie și să-l abandonez la Carmen. Acolo ea o să-l împacheteze cum trebuie, o să-i zică sec ai cancer, nu te putem opera, o să faci chimio, nu mă mai supăra, ascultă-mă, o să faci chimio, o să-ți scuipi mațele, o să-ți cadă părul, o să te tăvălești pe jos, o să mai trăiești câteva luni, nu-l mai prinzi pe următorul sfânt Teodor, mai stai locului și nu mai plânge ca un copil, acum te-a apucat plânsul, pentru că-mi imaginam că o să plângă.

Am ocolit mașina prin spate, am dat să-i deschid portiera, dar i-am strigat „stai puțin” și-am intrat în spital. Am stat cinci minute ca și când aș fi avut o treabă prin spital, privindu-l prin geamul murdar de la triaj, apoi am ieșit, m-am suit în mașină, am pornit motorul și am plecat.

– Ce faci, tinerețe?

– Am vorbit cu asistenta lui Carmen, intră în operație, i-au venit unii dintr-un carambol de pe A2. Nu știe cât o să dureze, te primește mâine. Cel mai sigur mâine.

Doru n-a spus nimic, dar m-a privit puțin neîncrezător.

– Vrei să te duc undeva azi dacă tot suntem liberi? l-am întrebat.

– Păi ce, tu ești liber?

– Pot să fiu.

– Lasă, băi, nu mă mai duce nicăieri. Du-mă acasă și tu du-te la muncă.

Am pornit înapoi pe Ștefan cel Mare. Doru privea vitrinele magazinelor și oamenii de pe stradă.

– Mai ții minte când ne chinuiai să ne rugăm după amiaza, Dorule? l-am întrebat zâmbind. Și dacă ne rugam neconvingător, mâncam o super bătaie, mai știi?

– Eu nu v-am atins cu un deget pe tine sau soră-ta, a spus el sec.

M-a înduioșat întotdeauna modul în care se limpezise Doru, uitând. Am conectat telefonul la mașină, am căutat Bobby Womack și-am pus California Dreamin’.

– Asta ascultam în concedii. Asta-i a treia melodie de pe partea A.

– La mine în mașină nu se asculta muzică, tinerețe, mi-a spus Doru după care s-a lăsat tăcerea.

Andrei Dumitrescu

Am 38 de ani și sunt avocat. Îmi plac poveștile. Am debutat la opt ani cu o carte de buzunar, care s-a tipărit într-un pseudo-tiraj de 100 de exemplare. Am tot scris de atunci. Mi-am cultivat deprinderea și m-am înscris la Atelierul de scriere al lui Marius Chivu și Florin Iaru, apoi la doua ediții din Creative Writing Sundays (organizate de Revista de povestiri), unde mi-au fost publicate povestiri scurte, selectate de Tudor Ganea și Lavinia Bălulescu. Am terminat un alt curs on-line organizat la începutul acestui an de același Florin Iaru. Îmi va apărea o poveste într-un volum colectiv care va fi publicat la Polirom, la începutul anului viitor. Scriu din plăcere și, foarte probabil, voi continua să scriu cât simt că am ceva de spus”.