Aici la grădina de vară aerul devine respirabil, e ceva mai răcoare, fiindcă un dud bătrân aflat în mijlocul ei își aruncă umbra generoasă peste aproape toate mesele. Nici nu e nevoie de umbrele. Patronii sunt simpatici, mai e și aproape de casă, așa că vara, invariabil ne adunăm câțiva amici, după ce ne terminăm treburile pe la redacțiile noastre. Azi însă e o caniculă insuportabilă și nu a venit decât Grig, care e un pic mirat de tăcerea mea, știindu-mă vorbăreț din fire. Îmi povestește despre viitoarea lui vacanță în Grecia și tot încearcă să îmi schimbe dispoziția.
– Ce-i cu tine Alex? Ce s-a întâmplat? Probleme cu directorul? Necazuri acasă?
Îl liniștesc cu un zâmbet șters. Nu știu nici dacă și nici cum să îi spun ce mă frământă. Cred că trebuie să mai beau câteva halbe de bere ca să-mi fac curaj. O să mă creadă nebun. Multe povești de-ale noastre s-au depănat aici. Cu iubiri tumultuoase, cu aventuri incredibile și chiar cu întâmplări inexplicabile. Și totuși…
– Măi Grig, zic după un timp , nici nu știu cum să-ți spun, o să mă crezi nebun.
– Aș. Câte am vorbit noi aici și doar aici au rămas. Știi că mie poți să-mi spui orice.
Ochii lui ardeau de curiozitate încurajându-mă să continui, dar eu tot nu îndrăzneam.
– Chiar nu știu cum să încep. Uite de când fii-mea și cu ginere’miu au renovat casa, totul la noi e schimbat. Au aruncat o groază de mobile vechi, au modernizat, au valorificat spațiul. I-am lăsat să se joace cum vor ei, până și cu camera mea, deși la început le interziseserăm asta. Acum apartamentul e superb. De multe ori glumeam întrebându-i dacă nu cumva au de gând să-mi pună un birou și un pat în cămară, ca să aibă ei mai mult loc. Râdeau de fiecare dată și continuau amenajările după bunul lor plac. M-am trezit cu parchetul schimbat la mine în cameră, deși le spusesem să-l lase așa, să nu mai cheltuie bani, să-l schimbe după ce-oi muri eu. Ne-am și certat din cauza asta. Fii-mea de colo a sărit imediat ”tată, noi vrem să te simți bine cât trăiești. Nu vezi că parchetul ăsta e negru, nu a fost lăcuit niciodată și a fost frecat cu apă tot timpul de femeile fără minte care s-au perindat pe la noi și în loc să ne ajute, mai rău au făcut. Mai are un pic și putrezește. Vrei ca restul să fie superb și camera ta urâtă și neglijată?”. Așa că au profitat că am fost plecat la munte o săptămână și când m-am întors, nu mi-am mai recunoscut camera.
– La tine mereu a fost spațiu. Ce de petreceri mai dădeai în tinerețe. Păi și acum ar trebui să fii mulțumit. Ce i-ar mai fi plăcut Alinei, la asta te gândești nu? Te simți inutil de când s-a prăpădit biata de ea, atât de tânără. Mare lovitură.
– Sigur că de multe ori mă gândesc la nevastă-mea, la faptul că nu a apucat să-și vadă fata fericită, dar nu despre asta e vorba.
– Nu mai fi înapoiat. Cel mai important e că te înțelegi cu ei, nu cred că ar fi bine să stai singur cuc. Și pe urmă când scapi de vechituri te simți mai ușor.
– Nu mă lua acum cu tâmpeniile Feng shui, că nu mă interesează.
– Parcă spuneai că tu ești modern, că nu există conflict între generații la voi și că te înțelegi de minune cu ei, faceți concedii, drumeții împreună, acum au și casă de vacanță, unde poți să te duci să scrii, ce mai vrei? Vezi că de fapt ești un hârciog bătrân, care urăște schimbarea?
– Nu despre asta e vorba.
– Atunci despre ce? Ce tot o dai că nu știi cum să începi, cu începutul !
Adevărul este că nu am nici cea mai mică intenție să îl fierb pe Grig aiurea, dar atunci când ți se întâmplă ceva inexplicabil, o experiență ciudată, dincolo de granițele cunoașterii și nu o poți încadra în tiparele realului, e mai bine să o ții pentru tine. Dacă te apasă prea mult, cum e acum cazul meu, e bine s-o împărtășești unui prieten, chiar cu riscul de a te face ridicol în fața lui, sau de a nu fi crezut deloc. În Grig am încredere, dar niciodată nu știi la ce să te aștepți când e vorba de așa ceva.
– Grig, îți spun. Nu mai trăncăni cu nimeni, te rog. Singura care știe despre asta e Irina.
– Deci îi spui fiică-ti și te codești față de mine, halal prieten mă mai crezi!
– Păi nu i-am spus eu nimic, Irina a văzut-o prima.
– Ia-o cu începutul că nu pricep.
– Irina e frumoasă și deși s-a măritat cam de tânără se înțelege bine cu Dinu. Dar e în continuare foarte curtată de bărbați.
– Foarte bine, și ce-i rău în asta? Zise Grig destul de plictisit că nu mai intru odată în subiect.
– Șeful ei, ambasadorul i-a dăruit de ziua ei o pereche de cercei Givenchy cu lapis lazuli. Sunt superbi. La început ea a vrut să refuze, dar i-a spus că a stat atâtea ore peste program și că vrea să o recompenseze de când au tăiat din bugetul ambasadei plata orelor suplimentare. Mie nu-mi place tipul deloc. E alunecos rău. S-a născut în Elveția, are cetățenie, dar e de origine rus, din familie de emigranți de la 1917. Ei îmi tot zic că e nobil, că au văzut la el sigiliul familiei, cu care își pecetluiau corespondența din moși strămoși și eu glumesc spunându-le: ”Taică-su ăstuia n-a fost decât vreun muscal pe capra trăsurii nobililor care au reușit să fugă din Petrograd și acum sigur e KGB-ist sadea, spionul rușilor”.
– N-ai de unde să știi. Tu ești mereu cu teoria conspirației în brațe. Deformație profesională.
– Așa e. Realitatea e că nu-mi place cum se învârte în jurul Irinei. L-a îmbrobodit și pe Dinu cu invitațiile la restaurante de lux și cu manierele lui cizelate. Un fanfaron. I-am spus Irinei să fie atentă cu ăsta. În fine, a acceptat până la urmă cerceii. Îi purta destul de rar, dar acum o lună i-a asortat la o rochie bleu deschis și îi veneau foarte bine. În seara aia am ajuns mai târziu acasă. Dinu era plecat într-o delegație. Am găsit-o pe Irina speriată și foarte palidă. I-am făcut un ceai, am rugat-o să se liniștească și să-mi spună ce s-a întâmplat. Tu știi că eu am avut dintotdeauna o comunicare specială cu Irina. Când era mică și s-a îmbolnăvit de scarlatină, nici nu existau telefoane mobile, ba noi acasă nici fix nu aveam pe atunci. Eram la mare, lucram la radio vacanța. Dintr-o dată fără să-mi spună nimeni nimic, am simțit că se întâmplă ceva cu ea și am venit acasă cu primul tren, de s-a închinat nevastă-mea. Spune-i telepatie, spune-i cum vrei, dar între noi a existat dintotdeauna comunicarea asta, dincolo de cuvinte și chiar de la mari distanțe.
– Așa, și?
– Irina nu s-a temut să-mi povestească fiindcă știa sigur că o voi crede și uite ce începe să îmi spună: ”Tati, încă sunt speriată un pic, dar știu că tu o să înțelegi. Am venit obosită de la serviciu. M-au sunat niște prietene la telefon, am vorbit mult cu ele, așa că n-am avut timp să mă schimb”. Am observat că rămăsese cu rochia bleu și cu cerceii, așa cum plecase de dimineață. ”După ce am pus telefonul în furcă, m-am ridicat de pe canapea și am rămas în picioare deasupra mesei rotunde de sticlă, cu intenția să iau scrumiera care rămăsese acolo, plină de aseară, de la voi doi. Când m-am aplecat, mi-am văzut chipul reflectat în sticla mesei, dar pe urmă, pentru doar o fracțiune de secundă, s-a schimbat, cerceii și rochia au rămas aceleași, dar nu mai eram eu, ci tanti Cateluța cu cerceii și cu rochia mea. O fracțiune de secundă. Pe urmă totul a revenit la normal”.
– Irina ia ceva energizante, se droghează?
– Dacă începi așa, nu-ți mai spun nimic.
– Bine, bine. Cine e tanti Cateluța?
– Vară-mea. A fost o femeie de o rară frumusețe.
– A murit?
– Da, vara trecută. Chestia e că deși seamănă un pic cu maică-mea, cum semăna și Cateluța, Cati cum îi spuneam noi, Irina e brunetă. Cateluța era blondă și așa i-a văzut chipul încadrat de buclele aurii, perfect reflectat în sticla mesei noastre de cafea.
– Măi să fie!
– În copilărie eu am fost foarte atașat de Cati. Eram ca frații. Își pierduse mama de mică și a fost mai mult crescută de maică-mea. Cati a fost o femeie superbă. Tatăl ei era pictor și nu prea se ocupa de ea. Cred că ai auzit de el, din familia Gionea. Ăsta a fost numele de fată al maică-mii. Există pe undeva prin familie un portret superb al Cateluței la optsprezece ani, pictat de el. Chestia e că Irina n-a văzut-o pe Cati mai mult de două sau de trei ori în toată viața ei. Dar atunci a recunoscut-o imediat, a știut că e ea. Oricum Irina are o memorie vizuală foarte bună, dar nu e numai asta. În momentul ăla știi.
– Asta a fost tot?
– Cu Irina, da. Pe urmă, la scurt timp după ce au terminat renovarea, aveam insomnii. Am avut impresia că nu dormeam, când s-a întâmplat. Eram într-un fel de stare de veghe dar parcă pe jumătate adormit, așa că putem spune că a fost un vis, deși nu prea a fost. Era tot într-o rochie bleu, care îmi amintea într-adevăr de rochia Irinei, cu buclele blonde frumos aranjate. Nu știu de ce, nu m-am speriat deloc, deși am rămas țintuit locului în pat. Mi se părea că o văd cam în ceață. De abia după, m-am simțit ca paralizat pentru un timp. A rămas cam la un metru de pat și mi-a zis:
– Nu înțeleg de ce tot schimbați mobilele prin casa asta, m-am rătăcit tot încurcându-mă în ele. Nimic nu mai e cum știu eu. Greu am mai dat de tine.
Parcă mi-a ghicit toate întrebările nerostite. Pe urmă a mai zis :
– Ești bine, copile? Așa îmi zicea ea când eram mici, din cauză că era cu câțiva ani mai mare ca mine.
– Și?
– Și nimic. Astea au fost cele două vizite ale Cateluței.
– Auzi, da portretul?
– Ce-i cu portretul?
– Avea rochie bleu și cercei albaștri?
– Uite că nu mai știu.
– Dar dacă viziunea asta, sau cum vrei să-i spunem, vine de undeva din voi, dinăuntru, nu e așa căzută din cer ?
– Cum adică?
– Adică ceva de genul sufletul ei îi veghează pe cei care i-ați fost dragi. Sau ea trăiește în voi, familia se gândește la ea.
– Cine, Irina care a întâlnit-o doar de câteva ori în viața ei? Poate eu da. Dar în momentul acela când a văzut-o, este absolut sigur că nu se gândise la ea și nici nu avea de ce.
– Bine, acum știu că tu ai chestii din astea în familie, că mi-ai mai povestit de străbunica ta, care a căzut de pe o scară la bătrânețe și înainte de a muri i-a adunat pe toți și le-a spus fiecăruia câte ceva important despre viitor.
– Asta e altceva. Avea darul previziunii, capacități de clarvăzătoare.
– Păi și dacă ați moștenit și voi însușirile astea? Dacă puteți vedea ceea ce alții nu au cum?
– Știi că eu nu am stat să analizez prea mult chestiile astea niciodată. Am fost conștient de ele, dar nu am stat să-mi bat capul. Acum a fost altfel. M-am simțit tulburat, mai ales că întâi a văzut-o Irina.
– Vrei să zici că încearcă să vă transmită ceva?
– Nu știu.
– Auzi, da nu mi-ai spus de ce a murit Cati asta?
– S-a sinucis. E o poveste lungă, pe care n-am chef să ți-o mai spun azi.

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ

Un bun autor, în momentul când scrie, e și bărbat și femeie, devine androgin. Fiindcă trebuie să se pună atât în pielea bărbatului cât și-a femeii. Adevărat că nu foarte mulți reușesc să facă asta cu naturalețe. În textul de față avem însă un bun exemplu de „transpunere”. O povestire construită mai mult din dialog, pe care-am citit-o cu mult interes și mi-a s-a părut că s-a terminat tocmai când devenise și mai intrigantă. Ce vreau să spun, adică, e că printr-o continuare pe măsură, o întorsătură de situație, ceva ieșit din comun, ar crește și mai mult valoarea textului. Nu spun totuși că n-ar avea efect și-n forma actuală. Nu cred că mai e nevoie să subliniez că-i o scriitură calitativă, se subînțelege (și se observă cu ușurință).
Doar propoziția asta aș scoate-o din text: „Spune odată că nu mai suport.” și dialogurile din dialog le-aș scrie cu ghilimele, pentru a înlătura orice confuzie.
Ai dreptate Mihai, am scos propoziția cu pricina. Într-adevăr în ultima vreme am insistat mai mult pe dialog. E un element important în proză. Transpunerea despre care vorbești trebuie să vină de la sine când scriem. Eu nu doar văd, sau simt personajul, ci pur și simplu devin acel personaj. Când am terminat romanul am purtat cu mine multă vreme toate personajele lui, ca pe niște prieteni apropiați. Și nu e nici ciudat, nici anormal, înseamnă doar că fiecare dintre ele sunt o părticică din mine. Este la fel ca în profesia de actor, numai că aici ai și mai multă libertate fiindcă poți fi mai multe personaje deodată.
Un dialog care, gradual, prinde cititorul în același mod în care îl prinde pe Grig, personajul. Deși este purtat într-o manieră naturală, el se referă la lucruri care transcend realitatea, și care există în fiecare dintre noi, e adevărat, la un nivel profund, despre care, cum bine a surprins textul, nu putem vorbi deschis cu oricine. Interesant e cum Alex, tatăl, se pierde puțin în a critica bărbații care îi fac curte fiicei sale predilecte, în condițiile în care nu este acela lucrul important pe care vrea să-l destăinuie. Dar dacă tot venise vorba, nu se poate abține să nu zică ceva și despre asta – exact cum se întâmplă în viața reală, ne pierdem în ceea ce ne apasă zi de zi iar apoi, cum se prezintă ocaziunea perfectă, începem să ne lamentăm, să criticăm și așa mai departe. :)