Cenobit

”Învăț să văd. Nu știu de ce, totul pătrunde mai adânc în mine și nu rămâne acolo unde se oprea de obicei. Nu știam nimic despre lăuntrul meu. Totul ajunge acum în el. Nu știu ce se întâmplă acolo.” – Însemnările lui Malte Laurids Brigge, Rainer Maria Rilke

”Cine nu visesază și nu delirează literatura însăși nu este scriitor”

”…aș cunoaște melancolia de a reveni unde n-am fost niciodată” – Enrique Vila-Matas

            De la bun început ar trebui să se înțeleagă atât faptul că, la un moment dat, undeva în textul de față își va face apariția un bărbat care poartă în priviri amprenta unei crime, cât și acela că sentimentele Luisei n-au putut deveni posibile decât după ce l-a privit pe Javier cu ochii pe jumătate închiși, și nu din pricina oboselii sau a unei porniri languroase, ci dintr-un sentiment de vinovăție comparabil poate doar cu rușinea și culpa care ne încearcă atunci când îi cerem unui apropiat să ne arate rana care-i produce suferință. Însă și-a revenit repede când a văzut cum Javier se ridică din fotoliu și merge în camera alăturată pentru a-i aduce scrisorile de la Maria, cerându-i în schimb să nu râdă de răspunsurile lui desperate, de cuvintele și promisiunile pe care acum le simțea ca un ciliciu ce-i martiriza pielea, producându-i o durere insuportabilă. Când s-a întors cu un teanc de plicuri roșii, pe care le ținea lipite de piept cu ambele mâini ca și cum ar fi vrut să le îmbrățișeze sau să și le apese pe trup până ce acestea ar fi trecut prin haine și carne și ar fi intrat cu totul în miezul ființei sale, Luisa și-a spus, Omul ăsta n-o să se mai îndrăgostească în veci, și s-a ridicat de pe covor, cu ceașca de cafea într-o mână, așezându-se pe pat lângă Javier, care începuse să depună între ei, în ordine cronologică, cele douăzeci și două de scrisori. O culese pe prima cu multă grijă și o deschise : își simțea gesturile urmărite de Javier – unghiile sale negre contrastau atât de mult cu roșul plicurilor, încât, pentru o clipă, s-a simțit precum tâlharul ce dă buzna într-o lume ce nu-i aparține, și violează cu nerușinare intimitatea cuiva, călcând în picioare fotografiile de familie, scotocind prin sertare și dulapuri, răsturnând totul și răvășind totul, astfel că Luisa se gândi, Cred că ar fi mai bine să mă scuz și să plec, însă, ca și cum Javier, în tot acest timp, îi urmărise șirul gândurilor așa cum privești o cursă de cai, o atinse pe încheietura mâinii, liniștind-o și spunându-i aproape în șoaptă, Îmi face bine dacă le citești, și oricum valoarea unei scrisori începe să se șteargă odată ce ea și-a atins scopul, odată ce persoana căreia i-a fost destinată a citit-o și a plâns deasupra ei. Scurta atingere dintre cei doi a fost ca o promisiune a îmbrățișărilor ce aveau să urmeze sfârșitului lecturii. Luisa a zâmbit scurt, apoi a început să citească. În camera luminată de galbenul cu reflexe opaline al felinarelor din stradă, între Luisa, care citea, și Javier, care o privea pe Luisa cum citește, se lăsase o liniște de acvariu. Pe patul fără cuvertură, scrisorile închise în mormintele lor roșii de hârtie păreau niște maci răvășiți la marginea unei șine de tren, Eu, se gândi Luisa, mă aflu de o parte a șinei, Javier de cealaltă, iar trenul ce ne obturează privirile și fuge ca un animal hăituit, ca un șarpe care caută prietenia tenebrelor pentru a se odihni și pentru a-și reface glandele ce și-au golit veninul în victima moartă de acum, este Maria. Citea. Lua fiecare scrisoare și o studia cu minuțiozitate, de parcă cerceta un organ bolnav, încercând, dintr-o privire, să-i determine disfuncția și, dacă era posibil, să-i găsească remediul, însă, pe măsură ce ochii i se încețoșau de lacrimi, iar literele deveneau ilizibile, își spunea tot mai des și tot mai mult că nu vrea să găsească niciun remediu, că nu există nicio posibilitate ca iubirea aceea să se mai reaprindă, suspina și nu putea crede că bărbatul pe care îl căutase dintotdeauna, bărbatul lângă care și-ar fi dorit să-și petreacă restul zilelor, era atât de bine descris de cuvintele Mariei, Mă îndrăgostesc de un bărbat doar din felul în care fosta lui îl descrie, își spuse. Clipa în care Luisa a pus pe pat ultima scrisoare a fost clipă în care mâna lui Javier, ca un păianjen ce-și paralizează victima prin teroarea pe care o exercită, a început să urce ușor dinspre gleznă spre pulpa ce se simțea caldă sub dres. Luisa nu i-a dat-o la o parte. Succesiunea din dimineața următoare s-a distribuit sub forma unor imagini vagi, mâna păroasă a lui Javier dibuind după paharul cu apă, claxoane în stradă, un număr de telefon scris intenționat greșit pe o bucată de hârtie ruptă dintr-un roman de Perec, taxiul care așteapta jos, senzația de sațietate și nevoia de aer curat după o noapte de încleștare sexuală, sentimentul de-a fi făcut ceva ce nu trebuia făcut, convingerea că trei persoane pot ține un secret, cu condiția ca două dintre ele să moară subit, La revedere, Javier, Pe mai târziu, Luisa, ușa închisă și ochiul lui Javier prin vizor, care urmărea spatele, picioarele subțiri înfipte în pantofii cu toc cui, câborând scările abrupte. Au fost suficiente două zile de tăcere. Când telefonul a sunat, Javier a lăsat pe marginea chiuvetei castronașul cu clăbuc, și-a îndreptat spatele și a zâmbit în oglindă, simțindu-se stăpân pe situație și pe Luisa, Nu știu cum, dar a aflat de noi, au fost primele cuvinte venite din celălalt capăt al firului. Vocea Luisei era sugrumată. Javier n-a înțeles pe moment, Maria a aflat de noi, a strigat Luisa. Abația nu se putea distinge de la înălțimea aceea, iar ceața care umplea și sufoca plămânii fiecărei ființe vii îngreuna și mai tare înaintarea părintelui Anselm, care nu de puține ori s-a trezit trecând pe lângă același copac de mai multe ori, semn că se învârtea în cerc. Vedea în aceasta coada diavolului care se vâră peste tot, Vrea să mă abată, își spuse bătrânul gârbovit sub greutatea raniței, în care-și ducea viețile sfinților și, învelită în niște cârpe soioase, Etica nicomahică. Anul Domnului o mie cinci sute cincizeci și trei a cunoscut două luni, iunie și iulie, de recluziune spirituală : guri din împrejurimile abației aflată în guvernarea venerabilului Jorge de Castellano vorbeau despre o demonică urzeală, niște scrisori de iubire scrise – sau mai bine zis dictate – sub influența necuratului, care circulau și erau citite în șoaptă pe sub mesele din refectoriu, fapt ce a dus la o bruscă diminuare a poftei de mâncare a fiicelor Domnului, privațiune alimentară văzută la început ca o devoțiune nemărginită, primele semne de întrebare făcându-se prezente abia într-o seară când, mult după stingere, pe coridoarele reci și mucezite, supraveghetorul, înarmat cu o măciucă și făcând lumină cu o lampă ce scârțâia la fiecare balansare, a găsit pe jos (semn al imprudenței!) mai multe hârtii roase și umezite, pe care ochii săi de șaizeci și șapte de ani de pioșenie au putut să citească cele mai abominabile istorisiri care, și asta a mărturisit-o târziu confesorului său, îi pricinuiseră o stranie umflătură în partea din jos a hainei. Maria nu există, Luisa, vocea îi era dublată de cea a unui bărbat care purta o conversație în spaniolă, trebuia să repete de mai multe ori, Maria nu există, Luisa, toate cele douăzeci și două de scrisori pe care le-ai citit, pe care ți le-ai însușit, toate descrierile făcute de Maria sunt, de fapt, descrieri în oglindă, m-am pus în fața unei oglinzi și m-am descris, dar nu am descris felul în care sunt, ci felul în care mi-ar plăcea să fiu, și pe cel în care i-ar plăcea uneia ca tine să fiu, mi-am dorit să te am, am vrut să te dezbrac și am vrut, preț de o jumătate de ceas, să mă retrag în peștera pulpelor tale, iartă-mă, iartă-mă, am scris cu mâna mea scrisorile, cu mâna mea am format numărul tău de telefon, glasul meu a fost cel care mima plânsul, cuvintele mele te-au chemat, am așteptat acolo, în fotoliu, ca tu să mă întrebi dacă pot să ți le arăt, m-am ridicat înainte de-a termina fraza, ți le-am adus, le-am așezat pe pat, le-ai citit și am făcut dragoste, iartă-mă. Pe fundalul negru alcătuit de rasele călugărițelor îngenunchiate în fața părintelui Anselm, în lacrimi și gemete mute, ca niște pendule ce căutau să hipnotizeze privitorul, din pricina umerilor ce se scuturau de plâns, cruciulițele albe atârnate la gâturile lor se mișcau, în același timp, dintr-o parte în alta. Cerem iertare, cerem îndurare, pocăință, penitență, glasurile sugrumate ajungeau cu greu la urechile acoperite ale bătrânului anahoret. Dintr-o mișcare a mâinii aruncă în foc toate scrisorile care întinaseră mințile și inimile bietelor copile, după care, imediat, grupul de soldați delegat de ceea ce mai rămase din marea Inchiziție, apucă, pe rând, brațul fiecărei vrăjitoare în parte, căci astfel erau ele acum numite, și, tot pe rând, erau azvârlite în focul care aproape că le mistuia pe loc. Două zile a mai poposit Anselm la abație. În ultima noapte, la lumina lumânării, într-o chilie în care toate trosneau, până si sufletul, părintele scrise că, în sfârșit, își îndeplinise menirea, îi curmase viața celei care îi curmase lui, în tinerețe, iubirea. Am scris la început că în textul de față, la un moment dat, își va face apariția un bărbat care poartă în priviri amprenta unei crime. Camera de filmat se retrage încet din chilia în care Jean-Claude Carriere, în rolul părintelui Anselm, stă aplecat deasupra unei măsuțe înguste, la care-și scrie criminalele scrisori de iubire criminală.

Laurentiu Daniel

Citesc. Scriu. Si nu stiu pentru cat timp.

www.facebook.com/laurentiudaniel.ginghina