
Un low-cost, nimic ieșit din comun. Dar unde e iubire ce mai contează că low-cost sau VIP. Nu știu ei. El a vorbit cu una dintre stewardese încă de la început. A întrebat dacă au șampanie la bord – al avionului, se-nțelege –, ea a spus că da. Au stabilit să le-o aducă pe la miezul nopții, avionul a decolat la șapte seara ora Angliei, va ateriza pe la doișpe și ceva ora României. Stewardesa dă din cap că da, da, vă aducem. Vă mai amintesc eu pe la doișpe fără ceva, stewardesa că da, da. Până la doișpe mai e. N-a întrebat cât costă, dar măcar pentru asta să dea o gaură cât toate zilele lor împreună în buget. Se merită.
În avion e ca un zumzet și ca un frig și ca o vânzoleală și toate odată transmit o senzație de deranj, dar nu e valabil și pentru cei doi îndrăgostiți, lor le e bine oricum, pentru că se iubesc de mor, cel cu șampania, el fiind unul dintre cei doi, și, bineînțeles, iubita lui. Lor nu le e frig, le e doar puțin răcoare, nici obosiți nu sunt, doar epuizați de amor, nici frecușul de prin avion nu-i deranjează, au locuri lângă geam și la mijloc – dar așa s-a nimerit, n-ar fi plătit pentru ele și, la drept vorbind, el se temea cel mai tare de situația în care ar fi trebuit să se milogească prin avion pentru ceva schimb, n-ar fi fost o problemă, ar fi apelat la empatia vreunei doamne sau la solidaritatea masculină, după caz –, n-au decât să-și dea foc restul în jurul lor, nu le pasă. Se iubesc.
Avionul e strâmt ca naiba și cocălărimea de la bord depășește numărul oamenilor cumsecade, acoperind zumzetul de fundal cu strigăte și chiote și toxine fonice de prin telefon, tabletă, laptop, stomac, esofag, rect și așa mai departe, în funcție de momentul gustării. Stewarzii și stewardesele se strecoară cum pot, se-mpotmolesc de câte unul care tocmai atunci s-a găsit să meargă la baie, trag de dulapul ăla pe roți înainte și înapoi întrebând de 50 de ori același lucru, o gustare, un sendviș, apă, băuturi calde, băuturi reci.
După vacarmul general datorat gustărilor calde, care, necesitând un timp de încălzire, nu soseau la timp în stomacurile supradimensionate ale indivizilor cu cefe groase de la bord, a urmat cel datorat călătorilor care, după savurarea băuturii la supra-preț din avion, amintindu-și ca de o întâmplare demult apusă cum au balotat peste legile anatomiei lichidele rămase înainte de punctul de control bagaje din aeroport, au început să circule spre băi. Într-un așa hal de situație, stewarzii, încă datori cu diverse produse prin rândurile populației aflate la bordul aeronavei, au fost nevoiți să apeleze la pantomimă, iar tânărul ăsta înalt, cu părul prins în coadă și ochii verzi-albaștri s-a descurcat de minune dând din brațele îndoite – în ideea că vrea ceva sandviș cu pui, probabil –, pentru că niște minute mai târziu colega de zbor chiar a adus ceva de has undeva în dreptul locului unde mai devreme colegul a peformat înariparea.
Oricum, toate astea sunt de neobservat când te iubești, iar tipul cu șampania iubește nemărginit, ca niciodată și cât pentru totdeauna, iubita lui la fel, nici nu se poate determina care dintre ei iubește mai mult, se întrec în iubire și se îneacă cu ea, dar pot duce mult, mult mai mult decât toți ăia de-i apucă o sete năvalnică înainte de punctul din aeroport unde trebuie să renunțe la lichide. Ideea cu șampania planificată la miezul nopții e simplă, vrea s-o ceară în căsătorie în avion. Profitând de faptul că zborul se petrece între zile, așteaptă să se facă doișpe să fie de ziua ei – scopul era să-i prindă vacanța de ziua ei, dar n-au avut bani, s-a nimerit prost, ziua de întoarcere aleasă în cele din urma a fost aproape de două ori mai ieftină decât dacă ar fi pus niște zile care să îi prindă acolo când să se serbeze, și ce dacă, se iubesc, îi doare-n cur că au cumpărat bilete ca săracii, și oricum, tot răul spre bine, lui i-a venit ideea incendiară să o ceară în avion, cine-a mai cerut pe cineva în avion? Probabil mulți alții, dar nu contează, nu se pune, ei nu știu pe nimeni, plus că iubirea lor se cacă pe ale tuturor celorlalți, nu există îndrăgostiți mai îndrăgostiți decât ei. Și cum de știu ei asta, de unde? Știu, sigur că știu, pentru că pe când nici nu visau la clipele acesta de deasupra norilor, când sub ei se desfășoară terenuri perfect îngrădite, de diferite culori, similare unor palete gigantice de farduri de pleoape, spuneau aceleași lucruri în același timp, își scriau deodată amândoi, ceea ce le oferea certitudinea că se gândeau unul la altul simultan, drept urmare, că iubirea lor e de necontestat în ambele sensuri, fără a-și da seama că dacă se gândeau unul la altul în aceleași momente era doar o consecință a faptului că o făceau în cea mai mare parte a timpului și uitând, sau nici măcar știind, că asta nu este neapărat semn al unei iubiri menite să dureze. Și ce înseamnă să dureze? Cât? Ani? Zeci de ani? Câteva luni după cununie? Asta n-o vom putea ști, avionul s-a prăbușit la scurt timp înainte de aterizare și unii cinici ar considera că întâmplarea le-a făcut mai mult decât un bine tinerilor foarte îndrăgostiți.

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).
A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.
Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.

Auleeeu, nu m-am așteptat deloc la un final atât de apocaliptic. Foarte bună observarea detaliilor din avion: „avionul e strâmt ca naiba și cocălărimea de la bord depășește numărul oamenilor cumsecade…” etc. Așteptam cu mare nerăbdare reacția prințesei cerute. Prin urmare, motto-ul ar fi: cât plătești, atâta ai… :)
Mulțumesc pentru lectură. Mă bucur că așteptai reacția, mizam pe final când o tărăgănam cu ce se petrece pe acolo. O joacă, dar ideea cinicului narator primează și în proze mai serioase ale mele.