Cine o cunoaște pe Amalia Taină?

Cine ar fi putut-o uita pe Amalia Taină? După întâlnirea cu aceasta fată, viața ei nu mai putea fi la fel. Oricâte serii de elevi avusese în lungii și interminabilii ei ani de profesorat, amintirea niciunui copil nu i se dizolvase în sevele sufletului, o amintire din care ar fi putut să trăiască atunci când avea să vină, și sigur, avea să vină într-o bună zi, și vârsta despărțirii de profesie și de elevi, cum îi rămăsese această fetiță din ultima ei serie de predat. Desigur, ea nu voia să accepte încă apropierea despărțirii, nu-i plăcea să-și numere seriile de elevi, să le înregistreze, să-și noteze diferite evenimente marcante, nume de elevi, numere de telefon la care să apeleze în diferite împrejurări, să ceară un serviciu în amintirea anilor când acești adulți ajunși acum în poziții înalte, medici celebri, politicieni puternici, îi fuseseră elevi, cum știa că făceau mulți colegi de-ai ei care se hrăneau în lungile ore de acasă, după ce familia le îngăduia răgazul de a-și lua timpul liber înapoi, cu derularea unor momente faste sau nefaste din anii de serviciu.
De altfel, refuzând să numere, așezând ca pe o tablă de șah fiecare serie de elevi cărora le descifrase tainele limbii spaniole, ea continua să-și imagineze că viitorul îi rezervase surprize de care nu avusese parte până acum , de parcă ar fi avut șansa de a-și lua viața de la capăt, fără să mai repete aceleași greșeli, și acest lucru o consola pentru faptul că nu simțise nevoia să țină jurnale cu toți elevii pe care îi iubise, sau dimpotrivă, îi suportase încercând să-i iubească, cu toți directorii care o priveau condescendent neavând încredere în talentul ei de profesor de spaniolă sau, dimpotrivă, folosindu-se de conștiinciozitatea și modestia ei ca să o încarce cu sarcini în plus, în timp ce alții colegi dispuneau de un timp liber nesfârșit, fără servicii dese la școală, fără ore vineri după-amiază, fără clase cu copii-problemă. Se făcea că nu observă, nu o deranja rolul de victimă autoasumată.. În acest liceu tehnic, pompos și pe nedrept numit „Colegiu”, observa ea fără să împărtășească nimănui acest adevăr evident, nu ajungeau niciodată acei copii premianți, olimpici, ambițioși și care-ți umpleau portofoliul cu diplome și distincții aducătoare de salarii de merit sau gradații de merit, olimpici care-ți ofereau diplome de performanță, nu, aici ajungeau doar picații de la alte licee, eliminații din clase unde ascundeau pentru ce fapte fuseseră exmatriculați, copii de la diverse școli periferice, repetenți, orfani, copii fără copilărie, din familii destrămate, copii pentru care acest liceu era ultimul liman unde sperau în adâncul sufletului lor că vor fi salvați. Și totuși, în ciuda absenței celei mai mici șanse de a întâlni aici un altfel de fată cum era Amalia, șansa se ivise și fata devenise eleva ei, da, la grupa de spaniolă , cea mai redusă grupă de limbi străine, toți elevii preferând să aleagă engleza sau în cel mai rău caz, franceza.
Ca si cum cele două etape ale vieții ei ar fi putut fi separate, cea dinainte de întâlnirea cu Amalia, și cea de după descoperirea ei, profesoara de spaniolă, ușor nedumerită, dar tulburată de această apariție târzie în viața ei, a unui copil ce îi trezea, iată, acum în amurg, instincte de mamă pe care nu le avusese niciodată, se obișnuia să renunțe încet-încet la stilul de viață al vechii profe iubite de generații de copii pentru generozitatea ei față de elevi și notele mari , tolerată dar neprețuită de conducere, o profesoară care, îi plăcea ei să-și spună, (da, avea o adevărată voluptate a autoflagelării), nu strălucea decât prin banalitate, modestie, mediocritate, plafonare. Învăța acum să trăiască altfel, îngăduindu-și să se lase urmărită și acasă de amintirea orelor de la școală, amintiri pe care ani de zile le încuia într-un sertar separat a cărui cheie o arunca și îl deschidea doar a doua zi când revenea la școală, și trebuia să-și asume rolul de ghid, profesor, mentor, ipostaze care începeau ușor-ușor s-o obosească. Poate de aceea, avea momente când ajunsese să aștepte cu nerăbdare pensionarea.
Când, dintr-o dată, fără niciun presentiment, în viața ei apăruse Amalia. În prima zi de școală strigase catalogul. Ultima elevă era cineva cu Z care răspunsese plictisită „prezent” ca și cum sarcina de a răspunde „prezent” după ce fuseseși trei ani elevă în grupa aceasta de spaniolă și iată, doamna încă nu știa cum te cheamă, era mai mult decât putea suporta o elevă din ultima clasă de liceu. Îl închisese încercând să afișeze un calm și un zâmbet false, pregătindu-se să înfrunte cu stoicism calvarul unui nou an școlar, dorind ca acesta să fie ultimul și după el să urmeze altceva. Înainte de a începe obișnuitul și inutilul discurs mobilizator pentru elevii din ultima clasă de liceu, i se păru că de undeva din ultima bancă se revarsă o lumină stranie ca și cum cineva ar fi amplasat deja beculețele pentru pomul de Crăciun și le-a aprins din greșeală cu patru luni mai devreme. Din mijlocul acelei lumini se ridicase o fată firavă, dar cu o voce fermă, cu un ușor reproș:
– Doamnă, pe mine de ce nu m-ați strigat?
– Dar nu ești trecută în catalog! Cum te cheamă?
– Azi e prima mea zi la acest liceu! Sunt Amalia Taină!
– Bine, Amalia! Bine ai venit la noi în clasă! Dai bacul la spaniola?
Fata se așeză în bancă fără să răspundă, ignorând sau neavând pur și simplu un răspuns.
Nu urmărise dacă fata fusese sau nu trecută în catalog. Ce idee, se gândise profesoara, să te transferi într-a XII-a? La un Colegiu ca al nostru, ultimul din județ la tot ce înseamnă performanță, rezultate la admitere… Dar elevei celei noi se părea că nu-i păsase. O urmărea atentă pe profesoară, captivată nu atât de gramatica spaniolă cât mai ales de momentele în care femeia, hipnotizată parcă de privirea fetei, abandona programa și tema orei respective și se apuca să le povestească din numeroasele ei excursii și experiențe pe care le avusese în Spania. Toți elevii se linișteau subit și rămâneau fascinați de Barcelona, de destinul lui Gaudi, călătoreau alături de ea pe Rambla și apoi coborau pe malul Mediteranei. Se lăsau seduși de briza mării, se urcau într-una din vasele de agrement ghidați de profesoara lor, se plimbau câteva ore prin în apropierea portului și apoi suna clopoțelul și reveneau acasă nerăbdători să continue călătoria a doua zi.
Ora se termina parcă înainte de a fi început iar Spania se dovedea că era pentru copii și părinții lor Meka românilor , dar oare durase doar o ora? Nimeni nu-și putea da seama în ce consta beția orei de spaniolă care începuse , dar cine oare ar fi putut stabili cu exactitate acest lucru, după ce noua colegă Amalia Taină venise la ei în clasă, declanșând în profesoara lor cunoscută din clasa a IX-a ca o persoană sobră și fără efuziuni lirice , plăcerea de a povesti și de se refugia în teritorii la care visau și ei ori de câte ori, părinții lor, plecați la lucru în acele țări, le promiteau excursii sau chiar vize permanente acolo. Profesoara era intrigată de faptul că nou-venita nu avea prieteni, nu vorbea cu nimeni, nu o aducea nimeni la școală și nu pleca cu nimeni acasă. După oră, își prelungea cât putea drumul spre cancelarie ca și cum ar fi fost ultimul loc în care trebuia să ajungă, nu avea încotro, trebuia să lase catalogul, să ia altul, să zâmbească de complezență unor colegi, să încerce să iasă din apatia care o domina tot mai des, și apoi să se îndrepte spre o altă sală de clasă, cu alt catalog, pregătită ca un condamnat să înfrunte alte fețe, alte glasuri, alte ironii mascate ale unor clase unde desigur, nu se afla nicio dublură a Amaliei Taină. Se oprea pe hol în dreptul unei ferestre privindu-i pe colegii Amaliei ieșiți pe bănci, forțând bunăvoința portarilor spre a se refugia în afara școlii să fumeze, în timp ce Amalia rămânea pe hol întotdeauna privind spre un punct necunoscut și profesoara îi adresa câteva vorbe, dorind să o ajute să se integreze mai repede în colectiv. Într-o zi o elevă o întrebă:
– Cu cine vorbiți, Doamnă?
Enervată că fusese întreruptă îi răspunse:
– Tu nu vezi? Cu Amalia!
– A, aveți căști, mă scuzați, nu am observat!
Ajunsă acasă, profesoara era surprinsă că Amalia ajunsese înaintea ei și se mira că nu-și amintea să-i fi propus să stea la ea în gazdă și nici că i-ar fi dat cheile de la casă. Ei bine, Amalia reușise să treacă dincolo de toate barierele protectoare ale doamnei de spaniolă, dincolo de ușile securizate ale blocului și ale locuinței și să o însoțească permanent, pătrunzându-i încet în memorie ca și cum ar fi făcut parte dintotdeauna din trecutul ei. Cu ce cheie deschisese? Cum de nu observau vecinii o intrusă la ei pe scară? Dar ce fericire simți că în sfârșit o aștepta și pe ea cineva acasă! Amalia nu vorbea, o urmărea concentrată pe femeie care încerca să facă abstracție de prezența ei și din proprie inițiativă îi aduce completări, detalii ale povestirilor începute la ora întreruptă de sosirea recreației. Uneori fata o privea ironic pe doamnă, acuzator, ca și cum ea însăși ar fi fost în Spania și observase lucruri care îi scăpaseră femeii ce se pretindea o mare cunoscătoare a spiritualității și geografiei Spaniei a cărei limbă o vorbea la perfecțiune. Părea că vrea să o pună în dificultate:
– Doamnă, ați fost în Cimitirul cărților pierdute? L-ați cunoscut pe Carlos Luis Zafon?
– Sigur că da, am studiat câțiva ani la aceeași Universitate! Dacă nu m-aș fi întors în țară, cine știe în ce direcție s-ar fi îndreptat idila noastră!
Adolescenta o privea cu ironie.
– Ce pierdere pentru literatura universală… nu-i așa? Dacă ați fi rămas, poate i-ați fi împiedicat boala și moartea! Femeia o asculta tăcută și îndurerată. Da, fata avea dreptate. Nu ar fi trebuit să revină din Spania niciodată în țară.
Ciudat era că nimeni nu observa comportamentul destul de neconvențional al Amaliei care i-ar fi putut aduce vechii profesoare a liceului, acum în pragul pensionării, grave prejudicii de imagine.
– Dar în Madrid, doamnă, ce ne recomandați să vizităm?
-Madridul… Madridul nu poate fi povestit, nu poate fi redus în cuvinte… E parfum, e sugestie, e notă desprinsă dintr-o simfonie prea largă s-o captezi în cuvinte, e o tușă a unui pictor care deși a plecat departe la Paris, a rămas toată viața cu sufletul în Madrid.
– Și totuși, trebuie să aveți ceva ce v-a marcat…
– Ei, bine, Madridul are o viață de noapte fascinantă… Ar fi atât de ușor să te pierzi…Să nu te mai regăsești la ieșirea de acolo ca și cum ți s-ar fi smuls sufletul Madridul e un oraș carnivor… Când revii de acolo ești o plantă tristă care se ofilește văzând cu ochii!
– Dumneavoastră v-ați pierdut? V-ați ofilit?
Femeia nu auzea sau nu voia să distingă ironia din vocea fetei.
Se apropia sfârșitul clasei a XII-a, examenele finale și călătoriile prin Spania trebuiau să înceteze. În cancelarie profesorii o priveau din ce în ce mai ciudat când ea le povestea despre eleva cea nouă din clasa a XII-a C, Amalia Taină, pe care n-o remarcase nimeni, nici măcar diriginta clasei.
În curând trebuia să-și ia rămas bun de la ea și gândul acesta era insuportabil.
Știa că o va mai găsi acasă doar câteva zile. La sfârșitul cursurilor, abia aștepta s-o revadă, ca și cum Amalia de acasă ar fi fost diferită de fata de la școală cu același nume. Era sfârșitul penultimei săptămâni de școală a clasei a XII-a, dar ajunsă acasă femeia observă că Amalia nu ajunsese încă de la școală. Nici mai târziu fata nu își făcu apariția. Ceea ce o îngrijoră. A doua zi îi întrebă pe colegii ei:
– Știe cineva ce s-a întâmplat cu Amalia Taină? Fata cea nouă care punea mereu întrebări despre Spania și la sfârșitul orei aplauda?
Elevii o priviră în mod ciudat și acum, că se apropia sfârșitul anului școlar, al liceului, își permiteau să schițeze grimase ironice în colțul gurii:
– Care Amalia? Doamnă, de la începutul anului ne tot plictisiți cu Amalia! Poate aveți ore și la altă școală și confundați.
– Ar trebui să vă pensionați, Doamnă!
– Amalia, Spania, Barcelona… un anume Carlos Luis Zafon… Noi avem un examen de dat aici și acum și dumneavoastră ne-ați aburit tot anul cu Barcelona și Amalia în loc să faceți cu noi materia de bac…
– Colega cea nouă despre care vorbiți nici măcar nu există!
Nu, nu elevii nu mai aveau niciun strop de respect. Ochii i se umplură de lacrimi și ar fi făcut orice să-i convingă să o accepte pe Amalia și să o convingă să revină să-și dea examenele. Oare ce se întâmplase cu ea?
În absența Amaliei casa i se părea goală și tot ce fusese înainte de sosirea acestei în viața ei era nesemnificativ de parcă cineva i-ar fi introdus în memorie amintiri care nu îi aparțineau. Era viu doar tot ce era legat de Amalia. Ce păcat că nu îi ceruse adresa, numărul de telefon, să păstreze legătura, nu, nu putea concepe viața ei de acum înainte fără Amalia Taină, fără prezența cuiva care s-o aștepte la capătul zilei acasă.
În seara aceea adormi greu rememorând crâmpeie din lecțiile cu ea, ignorând prezența altor elevi în acea clasă, de parcă ar fi făcut tot anul lecții doar cu ea. Se trezi destul de repede, deranjată de niște zgomote puternice, de niște lumini strălucitoare care băteau în fereastra dormitorului. Se ridică, și strada îngustă pe care o privea de peste 30 de ani devenise acum uriașă, plină de lumini strălucitoare, de agitație și de zgomote ce puteau fi ale unor autoturisme sau aparate de zbor. Strada ei modestă dispăruse și în locul ei se zărea pista unui aeroport și o navă de zbor uriașă, scăldată în lumini, cu scara pregătiră, cu personalul agitându-se în interior, așteptând îmbarcarea călătorilor. Întoarse capul deoarece printre toate aceste zgomote ciudate, cel făcut de deschiderea unei uși era inconfundabil. Nu fu nevoie să se îndrepte spre ușă deoarece în fața ei stătea chiar Amalia Taină. Exclamă cu bucurie:
– Amalia, te-ai întors, eram atât de îngrijorată! Să nu mai pleci niciodată din casa asta!
Amalia o privi intens, cu tristețe și cu o maturitate pe care nu i-o observase în lunile de când se cunoșteau și deveniseră atât de apropiate:
– Nu mai plec, de acum încolo te voi însoți pretutindeni! Nu te las să mă mai ignori, ai uitat de mine întreaga viață, preferând să fii doar dna profesoară de spaniolă, Taină Amalia, uitând de adevărata Amalia Taină din adolescență. Abia acum femeia îi observă hainele strălucitoare și cele două aripi uriașe care îi creșteau din umeri. Exclamă emoționată:
– Draga mea…
Cea care pretindea că se numește Amalia Taină continuă:
– Știu că nu ai fost niciodată în Spania… Nu ai fost niciodată în Barcelona… Nu ai vizitat Cimitirul cărților uitate… Nu l-ai cunoscut pe Carlos Luis Zafon… Nu ai fost nici în cluburile din Madrid. Vreau să mergem acum acolo…
– Ah! Cât de mult mi-aș fi dorit să vizitez Barcelona… Madridul… De unde ai știut?
Amalia, dar cum, nu sunt pregătită, trebuie să anunț la școală să fiu suplinită… Nu am toalete potrivite, uite, sunt în cămașă de noapte… trebuie să-mi fac bagajul… Și nici nu mai sunt la vârsta la care pot intra într-un club!
– Nu e nevoie, vei fi primită oricum… I-ai văzut pe toți membrii Clubului? Ești așteptată!

Maria Postu

A debutat cu volumul de poeme Insomnii molipsitoare, la editura Pandora în anul 1994, urmat de alte volume de  versuri și colaborări cu poeme, proză scurtă și eseuri la diverse reviste. A obținut premii  naționale și un premiu internațional. A publicat volume de poezie, proză și eseu și a fost inclusă în antologii de poezie și proză: antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească la editura Herg Benet, realizată de Igor Ursenco și în Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume realizată de Ligia Diaconescu, editura Star Press, 2011. Este prezentă în câteva dicționare și istorii literare din județul Teleorman și din țară: O istorie critică a literaturii și a publicisticii din sudul extrem, editura Semne, București 2021, autor Ștefan Marinescu Vida,  Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni, realizată de Acad Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău, Chișinău, 2019, Antologia Balcanica.  Poeți români și din Republica Moldova, Brăila, 2017,  cu ocazia celei de-a 11 ediții a Festivalului Poeților din Balcani, Județul Teleorman, Dicționar bibliografic, autor Stan. V. Cristea, editura Teleormanul liber, Alexandria 1996, Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, autor Stan V. Cristea, editura Rocris, Alexandria, 2005. Colaborează cu eseuri stiintifice, poezie si proza la numeroase reviste literare: Pro saeculum, Alternante, Poesis, Luceafărul de dimineață, Contemporanul, Convorbiri literare, Oglinda Literară, Vatra Veche, Meandre, Faleze de piatră, 13 Plus etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

www.mariapostu.ro