Cirque Amar

Mă angajasem pentru că mi-a plăcut numele, pentru că Ishi m-a convins că doar eu pot să calmez maimuţele şi elefanţii şi mi-a promis c-o să am o groază de timp să citesc ce vreau, pentru că mă amuzau poveştile în care vreo fată fugea cu un acrobat, pentru turcoazul cortului central, pentru că Orhan şi-a încolăcit gâtul în jurul meu- şi cine rezistă unei astfel de îmbrăţişări, atât de caldă şi de strânsă-, pentru că deasupra cortului era mereu soare şi pentru că altfel ar fi trebuit să plec din Palermo şi nu voiam. Cu mirosul de circ te obişnuieşti dacă stai în mijlocul lui şi mai ales dacă te speli mai rar, pentru că oricum apa era scumpă şi putea să apară oricând Ishi, care nu era un pervers libidinos, dar era curios şi spera că cine ştie, într-o zi. Şi mai erau şi pisicile, înainte aveau cinci bichoni havanezi pentru numărul cu cercuri şi mingiuţe colorate, dar Ishi s-a gândit că acum lumea e obsedată de pisici, aşa că a adus zece pisici, doar că ele nu prea ascultau: de luni de zile se străduiau Cal şi Don să scoată ceva, un număr cât de cât, şi când credeam c-au reuşit, una dintre pisici pleca mişcându-şi lasciv coada sau două dintre ele începeau să se lingă sau toate să toarcă, şi Cal şi Don începeau să se înjure unul pe altul: din cauza ta, ba din cauza ta. Nu le plăcea apa, dar şi ele erau curioase şi veneau după mine la duş când nu-mi dădeam seama. Odată era să mă împiedic de ele şi pe urmă pur şi simplu nu-mi plăcea cum se simte blana de pisică pe pielea mea udă. Era altceva cu pielea de pui de cămilă, de exemplu.
De câte ori începeau maimuţele să se certe, eu trebuia să le potolesc. Băteam din palme şi asta le atrăgea întotdeaua atenţia, săreau până la mine şi uitau că până atunci se gherăiau. Mă aşezam pe fotoliu, asta era cel mai caraghios, Ishi mi-a cumpărat un fotoliu pufos, de culoarea valurilor la ţărm, îi spuneam eu, iar el îi zicea alb, şi mă cufundam în el, maimuţele se lipeau de mine şi căutau câte ceva prin părul meu şi prin haine, şi eu le citeam. Mă gândeam că poate e vocea mea cea care le linişteşte sau doar erau amuzate de ce găsesc prin ţesătura bluzei, dar nu se mai luau la harţă, pentru că întotdeauna de la ele porneşte hărmălaia în circ. Mi-am dat seama că nu le interesa ce citesc, putea să fie orice, pentru ele nu conta, dar cu Orhan era cu totul altfel. Orhan era cu totul altfel. Înainte nu mă uitasem cu atenţie la ochii cămilelor, pentru că nu fusesem niciodată aproape de ele. Dar Orhan, în afară de faptul că avea cocoaşa rotundă ca o minge mare, avea ochi de om, asta mi-am spus prima dată când l-am văzut. Aveau culoarea ierbii arse de soare, un soare dogoritor, care nu s-a mai mişcat de pe cer zile întregi. Nu venea lângă mine când erau maimuţele sau vreo pisică sau când vorbeam cu vreunul dintre acrobaţi, pentru că şi ei voiau să ştie despre mine, spuneau, dar de fapt îmi povesteau despre costumul lor prea strâmt, despre machiajul pe care l-au reuşit singuri, despre o nouă jonglerie inventată, despre salturile ratate, despre spectatorii care-i deranjează pentru că fac poze cu blitz, despre cum a căzut cel mai gras peste ei şi li s-au auzit oasele trosnind, despre mâinile lor pline de bătături, despre cum visează la Cirque du Soleil, Circuba şi Circus Krone, despre copiii enervanţi care le strigă lor, auzi, lor, ce să facă, despre girafa pe care a adus-o Ishi într-o vară şi le-a rupt toate hainele, bine c-au dat-o, despre Lola, care ar trebui să-i dea lui Cal o şansă şi nu lui Don, despre cum se pipăie cu toţi când crede că n-o vede nimeni, de ce e Lola aşa şi nu înţelege, despre salariul mereu amânat pentru că nu sunt încasări suficiente şi animalele costă mult şi dresorii la fel, pentru că munca lor e mai periculoasă, despre mare, că ei de ce n-ajung niciodată la mare, deşi sunt aşa de aproape.
Abia când rămâneam singură şi-mi lăsam capul pe spate, îi simţeam botul de pui de cămilă pe frunte, îi plăcea să mă mângâie, nu ştiu cum reuşea, pe frunte şi pe păr. Atunci zâmbeam şi-i arătam cartea: o dată s-a nimerit “Calătoria elefantului” a lui Saramago şi eu am ştiut că vrea să-i citesc, aşa că i-am citit în fiecare zi şi mi-am dat seama că începe să vrea mai mult: voia să citească, voia să înţeleagă literele şi cuvintele şi simţeam după ochii lui că poate s-o facă. Mi-era ruşine de numărul lui de circ, pentru că era încă pui şi pentru că nu reuşiseră să-l convingă nici să sară prin vreun cerc, nici să se urce pe vreo scară, tot ce-l puneau să facă era să se rostogolească prin fân vopsit în toate culorile. Mirosea a fân proaspăt când îl aduceau şi atunci îmi găseam un loc cât mai aproape de arenă. El se învârtea de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga şi toţi copiii râdeau şi, dacă nu i-ar fi ţinut părinţii, ar fi dat buzna lângă Orhan să facă la fel ca el. Când se termina acrobaţia lui, venea lângă mine şi cerea iar din ochi să-i citesc.
Odată i-am citit din Márquez, asculta despre Melchiade şi îşi freca încet o ureche de părul meu, îi citeam despre covorul zburător şi îşi atingea cocoaşa de umărul meu, îi citeam despre cum apăreau ţiganii în fiecare an şi colonelul voia să înveţe să facă aur şi îşi apropia privirea mai mult de carte, mă gâdila şi râdeam. Am încercat să-l învăţ ca la şcoală, arătându-i câte o literă, scrisă mare pe o foaie, dar asta l-a plictisit şi mi-a făcut semn să revin la carte. De câte ori terminam o pagină scotea nişte sunete, la început semănau cu sunetele scoase de toate cămilele, dar încet-încet au început să se schimbe şi să semene tot mai mult cu sunetele scoase de oameni şi mai ales de mine, când citeam: aveau aceeaşi intonaţie, aceleaşi inflexiuni şi într-o seară de iunie, în plin spectacol, când toată lumea urmărea cu mâna la gură şi cu ochii imenşi salturile din arenă, am înţeles primul cuvânt citit de Orhan: fantezie. M-am prefăcut că nu-i dau importanţă, nu m-am întors spre el, doar m-am împins mai bine în cocoaşa lui, şi atunci a continuat. Am citit împreună întreaga pagină şi, când am terminat, am ţâşnit din fotoliu şi l-am îmbrăţişat. Ştiam că n-o să vorbească, pentru că nu asta voia, tot ce dorea era să citească. Atunci a dat buzna Ishi, era beat şi i-a făcut semn lui Orhan să iasă, l-a împins cât a putut şi el nu s-a împotrivit. A trebuit să-l vând, s-a bâlbâit, o să plec, şi tu vii cu mine, oriunde vrei. M-am încruntat şi l-am zgâlţâit: L-ai vândut pe Orhan? Repetam întruna, dar Ishi râdea şi încerca să mă tragă spre el şi să mă sărute. Pe el şi pe toţi, tot circul, să fie al lor, să facă ce vor. L-am împins şi am fugit.
N-am văzut niciodată pe nimeni din noua conducere. Peste noapte au schimbat tot, au împărţit rolurile şi numerele şi nimeni n-a comentat. După o săptămână a fost primul specatcol: Cal şi Don şi ceilalţi acrobaţi trebuiau să alerge prin arenă călare unii pe alţii şi să sară prin forme în flăcări, învârtind cercuri sau ducând vreo minge pe cap. Dacă le cădea ceva pe jos, apărea câte o maimuţă sau ponei sau pisică sau hienă şi le dădea un bici pe spinare, iar dacă numărul le ieşea bine, primeau o bomboană, apoi cutia de bomboane era arătată publicului, care era acelaşi dintotdeauna şi aplauda ca de fiecare dată. Copiii erau bucuroşi şi încercau să imite ce vedeau, luau câte o nuia şi dădeau unii într-alţii şi părinţii le zâmbeau.
Pe mine m-au lăsat în pace pentru că eram prietena lui Orhan: trebuia doar să fac curat în arenă. Orhan a continuat să vină la mine şi i-am citit, de fapt am citit amândoi din Cortázar, în sfârşit convingeam pe cineva să-l îndrăgească pe Cortázar la fel de mult ca mine. Uneori râdea când era câte un pasaj caraghios sau absurd, i se mişca uşor cocoaşa de la râs, bătea cu copita dreaptă în podea şi se lipea mai mult de mine. Eşti singurul pui de cămilă care are aceleaşi gusturi ca mine, am zis, de fapt nu cunosc niciun om care să se entuziasmeze aşa la ce-mi place mie. Dacă trăieşti lângă ei, îi observi, le vezi gesturile, le asculţi dialogul, le simţi suferinţa, într-un fel îi cunoşti, dar ştii, Orhan, e doar aşa, o părticică şi pe urmă ei n-au căldura asta a ta, n-au pielea ta şi n-au râsul tău, n-au ochii tăi şi n-au inocenţa ta.
Noi doi stăteam în colţul nostru, fără să ne vadă nimeni şi aruncam câte o privire spre arenă, unde Cal şi Don săreau capra şi Alda, maimuţa cea mai păroasă, cu un ciuf vopsit blond, le bătea ritmul cu labele. Cal şi Don năduşeau, aveau zâmbete înţepenite pe faţă, se împiedicau şi se loveau când de podea, când unul de altul, dar continuau şi săreau pentru că încă era numărul lor, care se termina abia când apăreau alţi doi foşti dresori care trebuiau să imite tropotul cailor, în timp ce nişte ciucuri roz li se bălăngăneau pe umeri, iar Ego şi Pipo, adevăraţii cai, scoteau câte un nechezat şi îi împingeau cu botul dacă nu săltau cum trebuie.
Orhan citea acum la fel de repede ca mine, ne uitam unul la altul când terminam pagina şi îmi atingea uşor obrazul cu botul.
Cineva ne-a surprins pentru că după câteva zile am fost anunţaţi că avem un nou număr: Orhan trebuia să citească în arenă şi eu să-i ţin cartea şi să dau pagina, ca la pianişti, când cineva stă lângă pian şi unicul său rol e să întoarcă foaia. Nu puteam să spunem nu, aşa că seara următoare aveam o salopetă roşie, cum le puneau înainte maimuţelor, şi ţineam drept cartea pentru Orhan. Lui îi dăduseră nişte ochelari fără lentile, doar ca să distreze lumea mai tare. Stătea pe un scăunel prea mic pentru el şi din când în când aluneca într-o parte şi oamenii râdeau. Au aplaudat, şi el a început să citească şi lumea a tăcut, un timp nu s-a înţeles ce citeşte pentru că toate cuvintele sunau bolovănos, dădeau unele într-altele, o luau la vale, se împotmoleau, se zdrobeau, alunecau, săreau şi făceau hărmălaie, dar apoi a încetinit ritmul, eu i-am zâmbit, a inspirat mirosul cărţii şi cuvintele au devenit clare, vocea i s-a schimbat, şi toţi copiii şi părinţii s-au aplecat în faţă şi nu-şi mai închideau gurile, şi dacă vreunul dintre ei se mişca sau se foia sau scotea vreun zgomot, cei de lângă ei ziceau şşş cu degetul la gură, fără să-şi întoarcă măcar capul de la Orhan, pentru că nu pricepeau cum e numărul ăsta de magie, dacă fata, adică eu, e cea care citeşte de fapt, dar are vocea distorsionată sau dacă e un radio acolo undeva, prin spatele puiului de cămilă sau care e mijlocul prin care pare că citeşte, şi se concentrau să vadă de unde vin de fapt sunetele care formează cuvinte care formează fraze care formează povestea, pentru că ceva trebuia să fie, un truc nou era, pentru că nu mai văzuseră cămilă citind, deşi nu li se păruse nimic anapoda când Cal şi Don săreau ca animalele. Dar asta era altceva şi voiau să înţeleagă cum se face, ca să spună şi celor care nu fuseseră în seara asta la circ: ar fi trebuit să vii pentru că Orhan, puiul de cămilă, ne-a citit, şi citeşte aşa de frumos şi am încercat să aflăm trucul, şi când fata în roşu a închis cartea, ne-am repezit în arenă să căutăm, să pipăim tot şi nu era nimic, unde or fi ascuns radioul sau ce-or folosi, poate chiar în animal e şi atunci ne-a venit ideea, pentru că venise momentul să-i demascăm pe toţi farsorii, pentru că era logic şi clar ca lumina soarelui în timpul ploii de martie că acolo, în el, se ascunde ceva, îl puseseră să-l înghită, aşa de mic o fi fost sau i l-or fi băgat sub piele, dar noi trebuia să descoperim ca să nu ne mai ia de proşti şi să plătim ditamai biletul, care s-a scumpit aproape de trei ori de când conducerea s-a schimbat şi mereu crezi că o fac pentru tine, aşa spun: circul se schimbă pentru tine, dar trebuia să ne organizăm şi să-i demascăm, cu cap şi cu gândire, aşa că o să-i pândim pe Orhan şi pe fată, pentru că poate e ceva ce se scoate şi îi pune baterii noi sau îl încarcă sau cine ştie ce.

Vedeam că vreo zece băieţi sunt mereu pe lângă uşă când eram singură cu Orhan şi nu ştiam ce vor. Poate voiau să înveţe să citească, mi-am spus şi am încercat să mă port natural, ca şi cum nu erau acolo. Uneori eu citeam, şi Orhan se juca cu botul prin părul meu, alteori el citea şi eu îl spălam pe spate, se face aşa multă spumă, e frumos cât timp toată spuma stă pe cocoaşă şi pot să suflu spre ea şi ea zboară câţiva centimetri, dar pe urmă e mult de curăţat pe jos şi se topeşte foarte greu. O dată am pus furtunul cu apă şi stăteam şi aşteptam şi cu greu se micşora încet-încet, până n-a mai rămas nimic. Alteori citeam împreună, nu ne grăbeam, nu ne luam la întrecere, ba chiar citeam de mai multe ori câte o propoziţie care ne plăcea şi pe urmă el inspira colţul paginii şi treceam mai departe. Şi în tot timpul ăsta unul dintre băieţii care ne pândeau nu reuşea să stea nemişcat şi călca în vreo farfurie sau dădea peste o mătură şi ceilalţi îl înjurau în şoaptă şi fugeau cu toţii. Erau frumoşi ochii lor iscoditori, ochi care căutau ceva, care nu luau de bună ce li se dă, care voiau să fie aproape de ce generează curiozitatea lor, aşa că nu mă deranjau. Până într-o seară de iulie, când era aşa de caldă că nici eu, nici Orhan nu ne puteam concentra la citit, stăteam cu toate perdelele strânse ca să se simtă o adiere cât de mică şi eu îmi făceam vânt cu “Palomarul” lui Calvino. Orhan s-a trântit într-o parte şi împingea o frunză de palmier şi o mişca în acelaşi fel în care eu mişcam cartea. Eu râdeam, poate şi el râdea, nu i-am înţeles râsul niciodată, şi atunci au dat buzna vreo trei dintre băieţii care ne pândeau de obicei, erau înarmaţi cu pistoale şi arcuri de jucărie şi mi-au strigat să-l deschid pe Orhan, să le arăt unde ţine radioul sau ce e, au spus. Trage, am zis, pentru că un jet de apă, chiar stătută cum era, ne-ar fi înviorat, dar ei se uitau serios, şi în acelaşi timp stăteau departe de Orhan. Arată-ne cum îl faci să citească. Am râs pentru că erau nişte copii cu aere de luptători, cu feţe bronzate, pline de praf şi cu tenişi rupţi în vârf. Nu e nicion cip, niciun reportofon, poate să citească, am răspuns, dar ei şi-au agitat armele de plastic roşu şi verde şi albastru, care străluceau în lumina felinarului de lângă cortul nostru. Acum de ce nu zice nimic? au întrebat şi s-au privit unii pe alţii şi au râs forţat. Am ridicat din umeri. Nu-l interesează să vorbească, a vrut doar să înveţe să citească şi asta s-a întâmplat. Voi de ce vreţi cipul ăla? S-au uitat iar unii spre alţii şi s-au îndepărtat câţiva paşi. Adică dacă ne uităm înăuntrul lui, nu e nimic care să citească pentru el? Am dat din cap că nu. Unul dintre ei a râs spre ceilalţi: atunci n-o să ştiţi nici de-acum să citiţi, n-o s-o cuceriţi pe Nia, poate că şi Nia o să se îndrăgostească de puiul de cămilă în schimb. Au plecat toţi trei şi m-am întrebat ce voiam eu aşa de mult cum Orhan a vrut să citească, m-am întrebat dacă puteam să plec vreodată şi să-l las singur, cum de continuau oamenii să vină la circ, cum râdeau cu atâta poftă când Cal sau Don sau înainte vreun ponei primea câte un bici pe spinare, şi din ce cauză erau dezamăgiţi spectatorii dacă nimeni nu cădea sau nu se lovea. Cum de nu întrebase nimeni nimic atunci când se inversaseră rolurile şi cei ca Don şi Cal ajunseseră maimuţe sau pisici, iar pisicile şi maimuţele luaseră locul dresorilor şi al acrobaţilor, şi cum mă alesese Orhan pe mine sau eu pe el. Dar îl vedeam pe Orhan, îi simţeam respiraţia calmă, el era fericit cu cartea lui, cu frunza lui de palmier, cu mine lângă el, cu parfumul de seară de iulie, care era acelaşi aici şi oriunde aş fi ajuns dacă plecam, şi tot momentul ăsta de fericire reuşeam să-l strâng în braţe, să mă învârt cu el ca în arenă, să mă cufund în el, să-l las să-mi citească tot ce e mai frumos în cărţi, în toate cărţile pe care le citisem şi pe care urma să le citesc.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020