
– Când eram mai mic, înainte să-mi pierd credinţa în Dumnezeu şi să devin cinicul de azi, m-am rugat la El să fim împreună.
Tăcere. O mână se mişcă prin întuneric şi tăcere şi începu să-l mângâie pe păr. Era felul ei de a spune „Te ascult, continuă!”.
– Mi-am unit palmele în semn de rugăciune şi am spus cu toată credinţa de care eram în stare: „Doamne, fă cumva să mă iubească şi să fim împreună!”
Sub obrazul lui, întregul ei corp se cutremură de râs. Tăcerea, cu tot cu trena de mister a rochiei sale, se duse pe apa sâmbetei.
– De ce râzi? spuse, ridicându-şi obrazul de pe sânul ei gol, transpirat, lins şi muşcat.
– Aşa, cum e viaţa, răspunse ea oarecum nepăsătoare.
– Ţi se pare amuzant? Să te rogi pentru un lucru şi să primeşti acel lucru ca apoi să nu te poţi bucura de el? Dacă nici asta nu e farsă divină, atunci…
– Nu ştiu, dragule, tu eşti cel care a stricat prietenia cu Dumnezeu, nu eu. Întreabă-l pe El, nu pe mine. Dar nu acum. Acum, cu scuzele de rigoare, aş vrea să trag cortina, mâine ţi-am zis că am o zi full. Conferinţă la Guvern de dimineaţă şi tot tacâmul.
– Ştiu. Toată lumea e ocupată, dar nu toată lumea e doamna Ministru al Sănătăţii, zise el ironic.
Şi se ridică în fund, pe marginea patului şi privi pe geamul deschis, ceva din aerul nopţii de vară ademenindu-l, atrăgându-l într-o cursă.
– Mă laşi să mai stau cinci minute pe terasă? întrebă el sfios.
– Da, du-te. Vezi că a mai rămas gin, poţi să-ţi umpli un pahar, dacă vrei, zise ea, încă lungită în pat, cu faţa luminată de ecranul telefonului.
În clarobscurul livingului, sticla ovală de gin de pe masă părea un glob de cristal în care îţi puteai vedea greşelile trecutului.
Bărbatul îşi trase boxerii pe el, pantalonii, şosetele, îşi turnă două degete de gin într-un pahar şi ieşi pe terasă.
Noaptea luase în stăpânire oraşul. De sus, de la înălțimea penthouse-ului, mașinile cu farurile aprinse păreau furnici cu nestemate în cleşti îndreptându-se, în formaţie, către acelaşi muşuroi. Fiecare furnică cu nestemata ei, fiecare maşină cu povestea şoferului de la volan. Dar cu ce folos? se întrebă el sorbind o gură de gin. Luminile nestematelor se vor stinge, poveştile se vor pierde şi ele, inevitabil, în anonimatul nopţii. Anonimat care ne va înghiţi pe toţi la final, indiferent de hramul pe care îl purtăm, de steaua pe care o avem sau nu în frunte. Şi, cu toate astea, de ce continuăm? Fiindcă ne place să credem că, dacă ne aliniem celorlalte furnici în coloană, venim de undeva şi mergem către altundeva. Ne minţim că avem o direcţie clară în minte, un traseu prestabilit. Când, de fapt, acel altundeva nu e decât o mască a lui nicăieri. Un simulacru şi nimic mai mult. Şi atunci? De ce să amânăm finalul, când putem să ne rupem de formaţie, să ieşim din coloană, liberul arbitru chiar ne dictează asta.
Hai, curaj, nu e greu deloc, un picior peste grilaj, apoi următorul, vezi, strada deja nu ţi se mai pare aşa departe, strada urcă spre tine ca un lift, fiecare claxon de maşină e un glas de sirenă care îţi cântă în urechi – acelaşi urechi din care ţi-ai scos dopurile de ceară odată ce ai conştientizat absurdul existenţei – lasă cântecul sirenelor să le pătrundă, să te pătrundă, din ce în ce mai clar, din ce în ce mai aproape, şi îmbrăţişează noaptea cu inima deschisă şi ochii închişi, nici nu plonjezi în gol, nici măcar nu cazi, ci cobori pe o coloană de aer, zece, cincisprezece secunde, nu mai mult, până primeşti sărutul rece, dar nedureros al morţii. Şi gata, s-a terminat!
O briză răcoroasă îl ciupi de urechi. Bărbatul se deşteptă, îşi scutură din cap reveriile întunecate cum ar fi scuturat ţigara de scrum şi scoase telefonul din buzunarul pantalonilor. Deblocă ecranul de pe care îi zâmbeau, îmbrăţişate, soţia şi fiica, fiinţe diurne, cu sufletul nepângărit de noapte ca al lui, şi comandă un Uber.
Se întoarse în apartament şi îşi luă cămaşa.
– Te las, zise el, încheindu-se la nasturi. Am comandat Uber, vine în şapte minute.
Doamna ministru se dădu, în sfârşit, jos din pat, veni la el şi-l sărută franţuzeşte, gustul ei şi gustul lui contopindu-se într-un ultim schimb de fluide din acea noapte.
După care îi mai aruncă un zâmbet, doar atât, fără să-i zică nimic, în timp ce-şi legăna şoldurile proeminente în drum spre baie. Da, era departe de femeia de acum douăzeci de ani pentru care se rugase lui Dumnezeu cu palmele lipite, avea şi celulită, vergeturi, dar, spre deosebire de alţii, nu îl deranjau câtuşi de puţin, dimpotrivă, o făceau să pară reală într-o mare de plastic.
Doamna ministru intră în baie şi închise uşa în urma ei. Altădată l-ar fi lăsat s-o privească în timp ce-şi făcea duş, acum, se pare, timpul nu mai avea răbdare cu oamenii şi jocurile lor erotice, nu le mai îngăduia nici măcar banalul ritual al privirii.
Bărbatul mai zăbovi un pic în apartament. Se apropie de masa cu sticla ovală de gin, nu ca să-şi mai toarne în pahar, ci ca să-şi privească romanul făcut cadou, cu autograf, amantei lui. Tristeţea florilor de cireş. Atât de potrivit titlul în contextul de faţă, îşi zise, zâmbind autoironic. Mângâie coperta cu chimonoul roz-pal, ieşit în relief al Prinţesei Sakura şi îi mângâie tenul alb, atât de alb, de parcă i-ar fi şters de pe obraji nişte lacrimi imaginare.
Se îndreptă apoi spre pianul Steinway, probabil piesa de rezistenţă a livingului şi, pentru câteva clipe, îşi plimbă degetele pe clape. Acordurile unei piese blues, ecoul unui iubiri pierdute. După, ridică privirea. Pe pian era o poză înrămată cu tatăl amantei lui, la tinereţe, în uniformă de militar.
Mintea ta şi corpul lui tati. Uite idealul meu de bărbat! îi spusese, cândva, cea care avea să devină ministrul sănătăţii.
Însă ştim cu toţii cum stă treaba cu idealurile, nu? îşi zise bărbatul. Între timp, m-am apropiat de fizicul lui taică-su, dar mintea a început să-mi dea rateuri. Din exterior, nu pare, dar când îţi pui o oglindă în faţa sufletului şi priveşti lucrurile la rece… Decizii proaste peste decizii proaste te fac să pui la îndoială înţelepciunea pe care o clamai cu atâta mândrie când te considerai deasupra tuturor.
O notificare pe telefon îi întrerupse şirul gândurilor. Uberul sosise. Bărbatul mai privi o dată spre baie. Uşa în continuare închisă, apa curgând la duş – definiţia indiferenţei.
Se încălţă şi ieşi din apartament.
Timpul nu mai îngăduia nici măcar promisiunea unei revederi.


Mihai Bălăceanu (n. 1994). Autor al romanului Și florile de cireș mor (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Am debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu. În 2021, am fost inclus în Şotron pe zăpadă, antologia de povestiri a Editurii Siono. În prezent, lucrez ca SEO Copywriter la ITeXclusiv şi public cronici de carte, editoriale şi proză scurtă în Catchy, LiterNautica și Revista de cultură Familia.

Felicitări, Mihai! Cum anticipai, mi-a plăcut proză ta. Dozată optim și cu o încărcătură mai mare decât te-ai aștepta de la un text scurt. Nu are rost să spun că e „genul meu”, știi. Abia aștept să îți citesc romanul!
Mersi pentru feedback, Emilia! Sper să iasă anul viitor romanul. Am mai lucrat vara asta la el și acum pot spune cu mâna pe inimă că sunt mulțumit. Fingers crossed :)
O proză foarte bine scrisă care surprinde angoasele și derapajele omului contemporan. Este parte din romanul în pregătire ? Parcă am simțit nevoia să urmăresc în continuare parcursul acestor personaje.
Vă mulțumesc pentru apreciere! Nu, este o povestire de sine stătătoare. Romanul în pregătire surprinde tot angoasele și derapajele omului contemporan. Împletite, însă, cu nostalgie, vise și ceva realism magic :)
N-aș zice că „altundeva” este o mască a lui „nicăieri”, pentru că pe nicăieri nu ai cum să-l întâlnești altundeva decât nicăieri. :)
În rest, o povestire aromată și consistentă, cu multe promisiuni, în pofida decorurilor minimale sau a personajelor… grăbite.
Sunt sigur că mi-aș dori să citesc un (micro)roman din împletituri precum cele menționate în reply-ul de mai sus și probate în acest text, mai cu seamă dacă ele vor fi asezonate și cu ceva realism magic. Mult succes!
Vă mulțumesc mult! Nici eu nu cred în „altundeva” ca mască a lui „nicăieri”. Bărbatul din povestire e un nihilist temperat, dacă îi pot spune așa (n-are prea multe în comun cu subsemnatul). Ia în calcul varianta abruptă a „ieșirii din coloană”, dar sinuciderea mi s-ar fi părut o soluție facilă. Îmi place să-mi construiesc personajele cu lumini și umbre – să redau, pe cât posibil, autenticitatea din viața de zi cu zi. Așa va fi și romanul, dincolo de toate giumbușlucurile stilistice și narative.