Filmul lui Nae Caranfil Closer to the Moon trebuie privit nu ca pe relatarea unui fapt istoric. Anecdotica bizară, nespecifică epocii (complotul a cinci prieteni care pun la cale un jaf la Banca Națională în 1959, în condițiile în care leul românesc nu mai valora mai mult decât prețul hârtiei sale, iar briganzii erau cetățeni onorabili, apropiați puterii) constituie doar pretextul, scheletul epic pe care regizorul construiește un superb joc de idei cinematografice. Să le luăm pe rând.
Scenariul. Povestea nu este în sine complicată, însă este povestită extrem de dinamic, cu multe întorsături, alambicat. Tânărul român Virgil, ospătar la un restaurant din București, locuiește în gazdă la o familie de evrei bătrâni. Din discuțiile cu evreul, și citindu-i colecția de reviste de cinema, Virgil prinde interes pentru arta cinematografului. Într-una din zile este martor la o filmare pe strada unde își avea locul de muncă. Entuziasmat, pune mâna pe camera lor de filmat, iar la sfârșit își permite un mic suvenir: fură o pancartă pe care scrie SE FILMEAZĂ. Scena următoare se petrece un an mai târziu, în sala de tribunal. Aflăm că grupul de infractori care au jefuit Banca Națională este condamnat la moarte. Un șef cu propaganda vine cu ideea să se toarne un film cu reconstituirea jafului, spre a fi difuzat la orașe și sate. Este angajat un regizor, un operator, iar actorii sunt chiar făptașii. Grație unui concurs de împrejurări, tânărul Virgil ajunge să își vadă visul cu ochii, acela de a fi angajat la filmare în calitate de cameraman. Așa se face că recunoaște în actori pe cei care au făcut falsa filmare la care fusese martor în urmă cu un an. Povestea sare înapoi în timp în momente anterioare jafului, în anturajul celor cinci prieteni evrei. Aflăm motivele care i-au determinat să facă această nebunie gratuită. Aflăm că singura femeie din grup, Alice, se oferă să participe la acțiune în schimbul protejării fiului ei minor, care trebuia să rămână ascuns, neimplicat. Revenim la jaf, cu care ocazie aflăm că fiul recalcitrant al femeii nu s-a putut abține și a venit și el să facă fotografii la fața locului. Salt în timp înainte, la filmarea reconstituirii. Evreica îi cere ajutorul lui Virgil, să o ajute să îl mai vadă o dată pe fiul ascuns la evreul gazdă – vă amintiți, cel cu revistele Cinema. În timpul în care se consumă ultima noapte de dragoste a lui Alice, Securitatea filează din stradă.
Las sub tăcere ultima parte a poveștii. Scenariul este echilibrat, bine dozat, conduce povestea alert, fără nici un moment de stagnare inutilă, drept către deznodământ. Există un complot, există o rezolvare a situației critice care se conturează spre finalul filmului, există un climax.
Imaginea. Există o scenă genială în film, care numai ea singură ridică valoarea filmului până la cele mai înalte cote. Este scena de pe terasă. Cele cinci personaje iau un fel de cină de taină, cu luna în spate. Aici, unul dintre personaje, Max, soțul Alicei, care are ciudata idee a jafului, reușește să îi convingă pe toți ceilalți să participe la joc. Felul cum se poziționează personajele, cum se ridică de pe scaun și cum iau loc, raportul de înălțime dintre ei, dinamica și tensiunea scenei, toate astea fac din acest cadru unul din cele mai bune pe care le-am văzut în filmul românesc. Genial!
Regia. Regia este acea componentă a operei cinematografice care leagă ideile împreună și le dă un sens unitar. Jocul actorilor, scenografia, costumele, scenariul, toate sunt subsumate unei viziuni unitare, viziunea regizorului. Ideea filmului este aceea că arta (în particular arta cinematografică) este creditată ca cel mai fidel martor al adevărului. Adevărul nu este adevăr câtă vreme se menține la fapta anecdotică, ci este adevăr din momentul în care este asumat de construcția artistică. Faptul anecdotic rămâne unilateral, subiectiv, limitat, pauper, mizer, fără sens, absurd. Construcția artistică îl ridică mai aproape de lună. Întocmai ca și destinul celor cinci protagoniști: au renunțat la un viitor care se profila clar mizerabil, pentru o clipă de strălucire care îi va proiecta în eternitate.
Această idee cinematografică este susținută pe un story antrenant, optimist, cu ajutorul unei scenografii sugestive. Epoca respectivă este cunoscută ca una de scurtă revenire a decadenței burgheze interbelice. Existau restaurante luxoase, existau meniuri extravagante. Scriitorii contemporani povestesc despre asta. Actorii fac un joc disciplinat, ies în evidență personajul Flaviu (evreul bătrân – Allan Corduner) dar și Max (soțul Alicei – Mark Strong).
Closer to the Moon este un film dificil, dar frumos, îndrăzneț, inovativ, un film de idei.
[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=_7tOgHYnvgE[/embedyt] Notă film: [s3r star=9/10]
Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.
Mie mi se pare unul din cele mai bune filme românești din ultimii ani. Nu doar bun, ci excelent la toate categoriile. Nu e sărac, modest, ca o salată de cartofi fierți, cum ne-a obișnuit cinematograful românesc în ultimii 10 ani. Este ca o salată de caviar, ca să rămân în domeniul gastronomic :)
De data asta nu ne-am mai potrivit, cum a fost la Leviatan :)
Ar fi fain ca toti cei care vad filmul, de acum inainte, sa treaca ori pe la mine ori pe la tine si sa lase un semn – cu care dintre noi a fost de acord. Pina acum, dintre cei de pe site, eu am un vot din partea Ginei :)
Cum îi spuneam și lui Cornel, m-ați făcut cu adevărat curios cu cele două recenzii (au contribuit și premiile Gopo câștigate: regie, film, scenariu, cinematografie, muzică etc.). Am văzut aseară aproape jumătate. La început m-a deranjat puțin engleza (o vagă senzație de falsitate), dar m-am obișnuit repede. Poate reușesc să văd azi continuarea.
Tocmai s-a terminat filmul. Impresii: unele scene sunt foarte bune. M-a amuzat în special cea de la restaurant, în timpul filmărilor, când Max profită de ocazie să comande „un meniu cum se cuvine”. Sunt multe aspecte care aduc un plus filmului, decorul, imaginea, până și micile detalii, ca de exemplu bricheta în formă de glonț a lui Holban. Bun și personajul bătrânului evreu. În general un joc bun sau foarte bun din partea actorilor. Cred că-i genul de film la care trebuie să te duci cu o atitudine pozitivă. Dacă vei căuta greșeli, le vei găsi până și în cel mai bun film regizat de Spielberg. Este Closer to the Moon o capodoperă? Poate că nu. Este un film bun? Da, așa cred.
„Bun si personajul batrinului evreu” ?! Pai ala e singurul bine realizat din tot filmul :)
Ma faceti de scriu de mina niste dialoguri, sa vedem cit de searbad suna puse pe hirtie.
Câte dialoguri reale n-ar părea ridicole dacă le-am pune pe hârtie exact aşa cum le auzim? Nu m-au deranjat aşa mult în film unele remarci mai teatrale. Nu cred că filmul şi-a propus să redea 100% realitatea. Poate că l-ai luat mult mai în serios decât era cazul. Apropo, The Martian e nominalizat la Globuri ca film de comedie.
Eu doar spun ca filmarile au fost super (desi o Romania ca aia in 59 n-a existat niciodata, uitati-va acum in jur.. 65 de ani mai tirziu) dar scenariul si dialogurile, poate mi-ar fi placut daca consumam vreo 100 de votca inainte – ceea ce nu a fost cazul. Exact aceeasi treaba si cu Martianul. La niste asteptari setate pe mediocru, fimul nu ar fi rau :) :)
Oricine se pricepe cit de cit sa judece un film si-a dat seama ca produsul final trebuia sa apara ceva de genul La Vita e Bella, dar din pacate nu a iesit nici cal nici magar. Bineinteles, sint de acord ca gusturile nu se discuta. E parerea mea proprie. Un lucru e clar: nu am de gind sa-l revad, nu din incapatinare, ci pt ca nu as suporta supliciul :)
Cu câtă hotărâre o spui :) Se spune că mai înainte de a-ţi formula o părere trebuie să accepţi ca interlocutorul să aibă propria lui opinie, chiar dacă e total diferită de a ta. (N-am servit nici eu, din păcate, niciun păhărel în timpul vizionării.) S-ar fi evitat multe războaie inutile în felul ăsta.
P.S. scrisesem comentariul înainte să adaugi ultimele propoziţii.
Hai ca ma duc sa-mi eliberez energia la gym, ca sa nu te sperii cu ce-as mai scrie pe aici! Ha ha :)
Oricum.. trebuie sa recunosti ca nu ma repet.. am scris ceva informatii noi pe parcurs :)
Ideea e alta (spun asta in general, nu tie): In afara de recenzia la Supunere a lui Pavel, cine a mai avut tupeu sa scrie negativ de vreo carte, film, site, editura in afara de mine? (pe chestii „made in Romania”?) Si nu scriu de sub pseudonim, ca d-l Micawber.. Traim inca intr-o societate in care nu da bine decit sa ai pareri pozitive. I am ok with that…
Despre filmul ăsta ai totuși de vorbit, ori bine, ori rău. Ai destule elemente. Dar greu e să faci o recenzie la filme ca Toată familia mea, Poziția copilului, La limita de jos a cerului, O lună în Thailanda, Câinele japonez, Când se lasă seara peste București (la ăsta s-a făcut o recenzie pe aici), De ce eu?. Chiar așa: aș propune un maraton pe filme de-astea, să vedem ce iese. Sau mai vechi: Polițist adjectiv, Furia, Occident, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (capodopere, să nu uităm). Majoritatea din ele sunt filme care nu se bazează pe un story puternic ci pe elemente de imagine și montaj. Mai greu de asimilat. Caranfil are în toate filmele lui o poveste puternică. În filmele enumerate mai sus poți vedea însă mai mult lungi plimbări pe jos sau cu mașina, discuții la casa de marcat, sau prin spatele ușii, imagini statice, dialoguri plate, monosilabice, plictisite, chestii neconvenționale.
Occident, Furia, Restul e tacere, California Dreaming, Loverboy, Niki Ardelean colonel in rezerva, A fost sau n-a fost, Filantropica, Pozitia copilului, Dupa dealuri – sint toate deosebite, fiecare in felul lui. Nu am vazut 4 luni, 3 sapt si 2 zile. Nu m-a prins prea tare Politist, adjectiv si deloc Marfa si banii.
O cronică excelentă. Jocul actorilor mi s-a părut foarte bun, într-adevăr, lipsit în mod fericit de stridenţele „creative” specifice actorilor români, în general. O mică omisiune, totuşi, lesne de remediat: „regard” este de genul masculin în franceză. Deci „un certain regard”.