Concert pentru patru dormitoare și trei locatari

Cu trei restanțe pe toamnă de care ai mei nu știau, trebuia să fac rost neapărat de bani. Am telefonat imediat ce am văzut anunțul. Trecuseră deja două săptămâni de când căutam un job, după ce stătusem pe bară aproape trei luni. A trebuit să aștept ceva timp până când am auzit de la celălalt capăt al firului vocea cavernoasă a domnului Iosifescu. Pe lângă el, Iosif Sava ar fi părut contratenor. M-am liniștit când mi-a confirmat că încă mai avea un loc disponibil și că mă aștepta a doua zi.
„Figuranți într-un proiect muzical. Salariu atractiv, program extrem de flexibil. Rog seriozitate. Număr telefon …”. Suna nu doar mult mai normal decât slujbele pe care le avusesem în ultimul an, ci și promițător. Acum că Traian plecase din țară, nu mai aveam cu cine să fac pariuri de genul „cine rezistă mai mult la o slujbă tâmpită”. În toată perioada aceea nebună a pariurilor noastre, ascuțisem sute de creioane la o școală ce organiza cursuri de grafică, donasem sânge și spermă, stătusem sute de ore în fața câtorva televizoare urmărind și înregistrând știri din toată lumea pentru o companie ce realiza sondaje de opinie și mă strecurasem îmbrăcat într-un halat alb de baie în așternuturile zecilor de paturi dintr-un hotel de lux din Poiana Brașov, în încercarea de a le încălzi pe timpul iernii pentru indivizi plini de bani și de fițe. Testarea și evaluarea medicamentelor și produselor de cosmetică fuseseră singurele lucruri pe care nu le acceptase niciunul dintre noi chiar dacă uneori nu ne ajungeau banii pentru câtă bere am fi vrut să bem.
A doua zi, la zece fără cinci eram vizavi de parcul Plumbuita. La capătul străzii Sighet, pe partea dreaptă, am văzut de departe ultima casă. O perdea de tuia își înălța vârfurile deasupra gardului ce împrejmuia proprietatea domnului Iosifescu. Curtea lui era separată de cea a vecinului de un teren viran, ca o zonă de tampon, în mijlocul căruia zăceau aruncate grămadă mai multe cauciucuri vechi. Undeva spre capătul curții se zărea vârful unui acoperiș în două ape, acoperit cu țiglă verde și flancat de coroanele a doi castani bătrâni.
Deasupra unuia dintre stâlpii porții era montată o cameră de supraveghere spre care am privit fix, ascultând sunetul discret al soneriei interfonului. Abia într-un târziu s-a auzit un hârâit, vocea gravă a domnului Iosifescu și apoi un țăcănit scurt. Am împins poarta și am pășit pe aleea ce ducea spre capătul îndepărtat al curții, unde se afla casa. Clădirea era așezată ușor oblic față de cărarea pietruită, cu etajul ascuns parțial privirii mele de cei doi castani și lumina puternică a soarelui cățărat în vârful acoperișului. De o parte și de cealaltă a aleii pavate cu piatră de râu și străjuită de tufe de trandafiri, hortensii și bujori se întindea gazonul proaspăt tuns. În dreapta, aproape de casă, la câțiva metri de gardul de lemn din lateral, un foișor își arunca umbra prelungă ca o urmă lăsată de un pantof uriaș ce strivise iarba sub talpă.
Bărbatul care aștepta în cadrul ușii avea ceva mai mult de cincizeci de ani. Mi-au atras atenția capul său disproporționat de mare așezat pe un gât nu mai gros decât gamba mea și părul aproape complet alb. S-a prezentat fără să întindă mâna, iar capul pieptului mi-a vibrat ușor ca și cum bărbatul vorbise din interiorul meu: Raul Iosifescu. Vocea lui era și mai gravă decât îmi păruse la telefon.
Ceea ce m-a descumpănit pentru început a fost faptul că mă așteptam la cu totul altcineva. Ce legătură putea să fie între un bărbat aflat în pragul pensionarii și un proiect muzical? Chiar și după conversația la telefon rămăsesem în minte cu imaginea pe care mi-o creasem despre el când citisem anunțul: un tip la cel mult treizeci de ani, îmbrăcat cât se poate de cool, cu o barbă tunsă scurt și aranjată după ultima modă, eventual cu o frizură dreadlocks care să-i atârne pe umerii lucrați la sală. Domnul Raul în schimb nu doar că nu corespundea vârstei, dar era de o normalitate vecină cu banalitatea. Un trup slab și mai înalt cu un cap decât mine, înfășurat într-un halat de casă din mătase bună ce lăsa să i se vadă pieptul costeliv, scobit înăuntru și deasupra gulerului căruia plutea fața trasă, de o paloare bolnăvicioasă.
– Bănuiesc că te așteptai la cu totul altceva, mi-a zis după ce mi-a surprins privirea nedumerită. Intră, și mi-a făcut loc, apoi a luat-o înainte.
Nu s-a uitat la mine decât o clipă, cât să-mi surprindă reacția. În rest, cât vorbise, privirea lui păruse să caute un punct anume aflat undeva în preajma tălpilor mele.
– Aceeași reacție a avut-o și Iulia când a venit. Cred că și ea se aștepta la cu totul altceva. O vei cunoaște în scurt timp. Asta dacă nu i s-a părut prea ciudată ziua de ieri. Știu că în anunț era scris ceva despre un proiect muzical, însă ceea ce vom face împreună, și mai ales ceea ce veți face voi, nu are aproape nicio legătură cu așa ceva. Nu am găsit însă o altă formulare pentru anunțul respectiv. Te vei lămuri curând.
Mergea în fața mea, cu mâinile băgate adânc în buzunarele halatului, pășind cu greutate, ca și cum își luase picioarele cu împrumut de la un trup mult mai corpolent decât al lui și cu care nu apucase încă să se obișnuiască. S-a întors de câteva ori spre mine în timp ce vorbea, dar tot fără să mă privească în ochi. M-a condus pe lângă ceea ce părea a fi o bucătărie, spre capătul holului acoperit cu plăci de granit ca și treptele de la intrare, în dreapta, pe lângă o scară superbă de lemn ce urca la etaj. În livingul imens puternic luminat natural, peretele din față, aproape în întregime din sticlă, secționat la mijloc doar de o ușă glisantă încadrată de doi stâlpi de susținere acoperiți cu piatră de râu dădea spre spatele curții dincolo de care se zărea o parte din lacul Fundeni.
M-a invitat să mă așez pe canapeaua de colț ce ocupa întregul perete din dreapta ușii și jumătate din cel alăturat. Un bol imens și o statuetă închipuind o femeie înaltă și slabă stând în poziția lotus, ambele dintr-un lemn închis la culoare precum abanosul erau așezate pe măsuța joasă din fața canapelei. Mi-am privit reflexia în sticla verde crom a mesei și apoi pe Iosifescu așezându-se lângă mine, picior peste picior. Din buzunarul halatului a scos o pipă ca un păhărel de țuică dintr-un lemn roșcat în care era înfipt un port-țigaret negru, curbat.
– Încerc să mă las, îmi spuse observându-mi privirea insistentă și-și puse pipa în colțul gurii fără să o aprindă.
Am clipit, iar degetele mâinilor mi s-au chircit involuntar. În liniștea camerei vocea lui părea și mai percutantă; ca un val compact care mă izbise în capul pieptului, fără avertisment, lăsându-mă fără suflare preț de câteva frânturi de secundă.
– O țin doar de formă. Am deja două luni de când nu mai fumez. Cu băutura însă este altă poveste. Nu te gândi că aș fi un băutor inveterat. Un deget de whiskey pe zi nu e mare lucru. Mă ajută să mă relaxez și să mă pot ocupa liniștit de proiectele mele. Băutura și muzica sunt singurele vicii pe care le mai am. Orice om are dreptul la cel puțin un viciu.
Cu coada ochiului i-am privit gleznele osoase și mari ca niște noduri de copac albicioase ce se zăreau între tivul pantalonilor de pijama din mătase și papucii de piele cărămizii. Nu știam ce să-i răspund, așa că am înghițit în sec. Niciodată nu am știut cum să reacționez și ce răspunsuri să dau interlocutorilor care îmi povesteau lucruri complet lipsite de importanță pentru mine. Felul meu tăcut de a fi a dat întotdeauna celor din jur senzația că mi se pot confesa ca unui duhovnic, chiar și la scurt timp după ce făceam cunoștință.
– Dar să trecem direct la subiect, zise și își scoase pipa din gură, așezând mâna lângă el pe canapea.
S-a întors către mine și, pentru prima dată, m-a privit direct pentru mai mult timp. Ochii apoși și mați erau ai unui bărbat mult mai în vârstă decât arăta. Fără să-mi dau seama, am ridicat mâna și m-am șters, ca și cum ceva îmi intrase în ochi și o lacrimă stătea gata să mi se prelingă pe obraz.
– Înainte de a-ți spune despre ce este vorba trebuie să lămurim niște lucruri. E cel mai corect să știm amândoi de unde plecăm în eventuala noastră colaborare. Așadar, ceea ce cer este în primul rând punctualitate și discreție. În cazul în care apare ceva neprevăzut vreau să mă anunți dinainte, ca să nu aștept ca prostul. Urăsc chestia asta. În plus, în felul ăsta o pot anunța la rândul meu pe Iulia să nu mai vină și să reprogramăm. Aceleași lucruri i le-am pretins și ei și sper din tot sufletul ca nici cerințele mele și nici jobul în sine să nu o fi speriat prea tare ieri.
În timp ce vorbea lua pauze scurte în care părea că încearcă să-și aducă aminte un text învățat înainte și de la care anumite gânduri îi distrăgeau atenția. Palma stângă netezea cu mișcări blânde materialul pantalonului de pijama.
– Nu sunt dispus să dau explicații despre rațiunea acestui proiect. Acesta este și motivul pentru care cer discreție. Nu vreau întrebări și nu dau lămuriri decât dacă eventual voi simți nevoia s-o fac la un moment dat. Contractul pe care îl vom încheia va fi pe termen nelimitat. Nu știu cât va dura toată povestea, dar cred ca în cel mult două luni terminăm. Contractul va avea specificat ca obiect de activitate – nu știu dacă acesta este termenul corect- jobul precizat în anunț și nu cel pe care îl vei presta de fapt și ai să vezi singur de ce, când va veni și Iulia. Dacă îți dorești slujba va trebui să o urmărești pe Iulia și să faci același lucru. Nu am nevoie decât de două persoane și sper să nu fiu nevoit să caut în continuare pe altcineva.
M-am lăsat pe spate, sprijinindu-mă de spătarul rece al canapelei, gândindu-mă la impresia de relaxare pe care ar fi dat-o gestul acesta. Tot timpul cât a vorbit am avut impresia că mă fixează cu privirea, urmărindu-mă cu atenție ca pe un exponat de muzeu. Iar asta mi-a dat o stare de neliniște. Plecasem de acasă cu ideea că în sfârșit aveam parte de o muncă normală. În schimb descopeream că era posibil ca jobul oferit să fie cel puțin la fel de bizar precum celelalte. Când mi-am făcut curaj și m-a uitat înspre el mi-am dat seama că privea prin mine, undeva departe.
Până la sosirea Iuliei am discutat despre celelalte detalii ale jobului, cele privind salariul, programul de muncă și alte chestiuni lipsite de importanță. În ciuda senzației create de privirea lui fixă, am apreciat efortul de a-mi alunga starea de stânjeneală întreținând conversația, deși simțeam că nici el nu era genul prea vorbăreț.

– Și tu ai impresia că e puțin cam …?
– Dus cu capul?
Am zâmbit rușinat de faptul că dădusem glas primului gând ce-mi venise atunci când Iulia se plimba pe holurile casei domnului Iosifescu, ținând în fața ei silueta de carton. Acesta era și motivul pentru care o invitasem pe Iulia la terasă.
În condiții normale n-aș fi scos niciodată în oraș pe cineva ca ea și asta nu pentru că m-aș considera un tânăr extrem de atrăgător, ci pentru că ea chiar era o femeie urâtă. Bărbia pătrățoasă, aproape bărbătească, gura mare (atât de mare încât atunci când zâmbea colțurile gurii urcau spre urechi dând chipului o înfătișare caricaturală), buza inferioară mult prea plină, dinții ca niște imense semințe de strugure, înnegriți și bombați ca și cum ceva s-ar fi copt și umflat înăuntrul lor și ochii exoftalmici îmi creau o senzație de disconfort. Speram însă ca ea să știe mai mult despre domnul Iosifescu și povestea lui.
– După prima zi, spuse Iulia învârtind cuburile de gheață din paharul ei, am fost ferm convinsă că vei renunța. Aveai o figură de parcă te abuzase cineva și încă nu te dezmeticiseși.
– Da, știu, și am început amândoi să râdem. Ai să te miri dar am avut joburi mult mai ciudate decât asta.
S-a oprit pentru o clipă, a ridicat privirea din pahar și cât i-am povestit de fostele mele slujbe a rămas cu mâna suspendată deasupra paharului, cu paiul atârnând deasupra lui.
În prima zi ieșisem complet debusolat pe ușa casei lui Iosifescu. Până la poartă și câteva minute după ce părăsisem curtea am mers lângă Iulia în tăcere, fără să pot spune nimic. Nu-mi venea în minte decât imaginea Iuliei tinând în față, ca pe un scut, silueta feminină de carton, puțin mai înaltă decât ea, și pășind ușor în șosete pe parchetul holului de la etajul casei, în cea mai desăvarșită liniște. Nu-mi dădeam seama ce anume ar fi putut înregistra bărbatul atât timp cât eu nu auzeam nimic. După prânz, când mi-a cerut s-o imit pe Iulia, m-am lămurit că aceea era una dintre cerințele bărbatului: să ne mișcăm cât mai în liniște în timpul înregistrărilor. Am bănuit că sistemul ca un soi de antenă parabolică din plexiglas atașat microfonului avea scopul de a capta mai bine sunetele, așa cum în școala generală profa de biologie ne pusese la o oră să așezăm palmele ca niște pâlnii în jurul pavilioanelor pentru ne convinge singuri că auzim mai bine.
– Nu întelesesem de ce și-ar dori cineva să înregistreze liniștea, i-am zis Iuliei, de ce ne-a plimbat prin toată casa, înregistrând în timp ce mergeam pe holuri.
– Și apoi te-ai lămurit, nu?
De fiecare dată când izbucnea în râs nu mă puteam abține. Râsul ei sănătos și molipsitor era unul dintre singurele lucruri plăcute la ea.
– Nu, nici acum nu sunt lămurit, dar tocmai asta îmi stârnește și mai tare curiozitatea. Tot sper ca într-o zi, într-una dintre pauze să ne spună de ce face toate astea. În mod sigur are în spate o poveste pe care vreau s-o aflu.
– Are pe dracu’. E dus cu capul și n-are ce face cu banii, asta are, îți spun eu. A luat-o razna de atâta bine. N-ai văzut ce casă are? Cine dracu’ stă singur în ditamai casa?
Casa nu era deloc imensă așa cum încerca Iulia să sugereze. O bucătărie (așa cum bănuisem la început), o baie și un salon (într-adevăr imens), la parter, patru dormitoare, două băi și biroul de lucru, la etaj, dispuse pe lângă pereții exteriori ai casei și încadrând în mijloc un gol prin care cobora scara interioară. Pentru mine, o casă imensă trebuia să aibă cel puțin șase-șapte dormitoare. Însă era într-adevăr ciudat ca cineva să locuiască singur într-o casă ca a domnului Iosifescu.
– De la singurătate i-a luat-o procesorul pe arătură. Dar atâta timp cât mă plătește și nu mă pune să fac cine știe ce bizarerii sexuale poate să înregistreze ce vrea el. Poa’ să mă-mbrace și în inorog și să înregistreze cum îmi crește cornul, și izbucni din nou în râs.
– Știi ceva despre el? am intervenit deloc subtil pentru a ajunge la ceea ce mă interesa. Cine este? Cu ce se ocupă sau s-a ocupat? Are rude?
– N-am nici cea mai vagă idee și nici nu mă interesează. Pe mine să mă plătească și să-și țină mâinile acasă. În rest, treaba lui. Dacă vrei să afli ceva despre el pot întreba pe la cunoscuți, poate aflu detalii.
S-a uitat lung la mine, într-un fel ciudat, sorbind din pai și am avut impresia că am roșit. Am lăsat privirea în jos conștient că vor urma și alte întâlniri nedorite în cazul în care avea să afle ceva despre domnul Iosifescu.

Ziua noastră de muncă dura în jur de cinci ore. Puțin înainte de ora nouă intram deja pe strada Sighet. De obicei eu eram cel care o aștepta pe Iulia în fața porții. Intrasem de câteva ori înaintea ei fără să o mai aștept, în speranța că domnul Iosifescu ar începe să-mi spună ceva din povestea lui. Iulia însă insistase la plecare să nu mai intru singur și să o aștept.
Ne lăsam încălțările înăuntru, la ușă, unde luam în picioare un fel de târlici din pânză foarte subțiri pe care ni-i dădea Raul. Fără prea multe introduceri luam în primire cele două siluete de carton gros și tare, prevăzute pe spate cu câte două mânere – Iulia pe cea feminină, cu un cap mai mare decât ea și atât de delicată încât șoldurile, mijlocul și picioarele groase ale Iuliei se zăreau din spatele bucății de carton, eu pe cea masculină, a unui adolescent subponderal, parcă anume decupată pentru mine. Aparatura de înregistrare era deja pregătită, iar ceea ce mai așteptam erau indicațiile domnului Iosifescu.
Timp de două-trei ore ne plimbam în tăcere cu bucățile de carton în fața noastră, rând pe rând sau amândoi, pe holurile casei. Domnul Iosifescu stătea în una dintre încăperi și striga de acolo când puteam începe. Am reușit cu greu la început să nu pufnim în râs. Niciunul nu înțelegea de ce cineva și-ar dori să înregistreze liniștea și care era rostul acelor siluete, iar frustrarea noastră creștea cu fiecare cerere de refacere a sesiunii de imprimare. Orice zgomot care intervenea în timpul unei astfel de sesiuni era motiv pentru a lua de la capăt secvența.
În mod sigur domnul Iosifescu se gandise la toate. Avea făcută în minte o planificare extrem de detaliată și minuțioasă a ceea ce urmărea. Timp de două săptămâni a realizat sute de înregistrări cu amândoi umblând prin casă, cu unul dintre noi în mișcare, celălalt stând alături de Raul fără să scoată vreun sunet sau să se miște, cu ușile de la anumite încăperi deschise, altele închise, toate ușile închise (în afara celei în care se afla aparatura audio) sau toate deschise, cu unul dintre noi în casă, altul afară, în toate combinațiile posibile la care s-ar fi putut gândi cineva. L-am privit de câteva ori când eram doar eu și el în camera în care făcea înregistrarea. Ținea ochii închiși și părea că ascultă cu atenție ceva ce nouă ne scăpa auzului.
În jurul prânzului aveam o pauză de o jumătate de oră în care eram liberi să facem ce vrem. Raul se retrăgea în biroul său de la etaj pentru a verifica rezultatele de până atunci, iar noi aveam la dispoziție curtea, bucătăria, terasa de la etaj sau livingul. De obicei eu studiam sutele de cărți din biblioteca imensă, iar după câteva minute Iulia venea de la bucătărie cu două căni de cafea. Dacă nu mergeam în foișorul din curte, stăteam pe terasa umbrită până târziu și care mai păstra încă din răcoarea începutului zilei. Aici, în unele dimineți înainte de a începe munca, beam ceai împreună cu domnul Iosifescu la invitația acestuia. În mijlocul curții imense erai departe de vacarmul orașului cu străzile, mașinile și oamenii lui, departe de orice zgomot. Ca și cum dincolo de gardul aflat în depărtare se întindea doar un pustiu nesfârșit. Tăcerea era întreruptă doar de sorbiturile noastre și întrebările puse de Raul mai mult pentru a alunga stânjeneala care ne stăpânea.
O nouă repriză urma după pauză. Rareori erau momentele în care domnul Iosifescu nu venea după pauză abătut. Replica era de obicei aceeași: „Ceva nu a sunat cum trebuie. Reluam”, iar mie îmi stătea pe limbă să-i cer să ascult și eu. Eram tare curios să știu ce anume putea fi în neregulă cu liniștea din înregistrări, însă de fiecare dată înghițeam în sec, o priveam pe Iulia care zâmbea spre mine cu subînțeles și-mi aduceam aminte de ceea ce ne ceruse la început.
În una din zile, în timpul pauzei, Iulia a venit din casă în fugă, alergând pe vârfuri să nu fie auzită. Raul era închis în biroul lui ca de obicei, verificând înregistrările, iar eu priveam lacul Fundeni, așezat pe un scaun în capătul din spate al terasei.
– Ghici ce am găsit, a șoptit, privind în spate cu teama să nu fi fost auzită.
În loc să aducă cele două cani de cafea ca de obicei, ținea în mâini o ramă cât un bloc-notes. A ascuns-o la spate și gura ei mare s-a lățit până la urechi. Ochii îi străluceau ca și cum descoperise în sfârșit ceea ce căuta de multă vreme.
– Hai, zi mai repede, să nu vină, a șoptit și a privit din nou în spate.
Era pentru prima dată când aflam ceva despre domnul Iosifescu. Din poza înrămată zâmbeau către obiectivul aparatului Raul, o femeie și un adolescent. Nu-l mai văzusem până atunci pe domnul Iosifescu zâmbind. Mă obișnuisem deja în cele două săptămâni cu chipul lui serios, încruntat, preocupat tot timpul de ceva. Toți trei purtau tinute lejere de vară, ochelari de soare și sepci. Poza fusese făcută într-o vacanță, pe o ambarcațiune. În spatele lor se zărea apa limpede și verde-albăstruie a mării și un perete din stâncă în care se căsca o grotă.
Mâinile lui Raul, aflat în mijloc, se odihneau protector pe umerii celor doi. Poza fusese făcută cu câțiva ani în urmă, căci Raul avea mai mult păr iar chipul lui părea mult mai tânăr. Femeia nu avea mai mult de patruzeci de ani. Părul blond, lung până la umeri și ușor ondulat îi încadra fața ovală cu trăsături delicate. Mult mai scundă decât Raul, stătea lipită de el, cu brațul stâng petrecut pe după mijlocul lui și palma dreaptă așezată tandru de abdomenul bărbatului. Chipul tânărului aflat în stânga domnului Iosifescu era parțial mascat de ochelarii de soare și umbra pe care o lăsa pălăria de paie ușor lăsată pe ceafă. Cămașa descheiată de sus până jos lăsa i se vadă pieptul costeliv și pielea albicioasă. Zâmbea larg către aparat, cu umerii strânși timid, cuibărit sub brațul bărbatului.
– Cine crezi că sunt aia? m-a întrebat Iulia când s-a întors din casă, în vârful picioarelor.
Apucasem să văd că băiatul îi semăna domnului Iosifescu, însă n-am răspuns nimic. I-am lăsat Iuliei plăcerea de a-și răspunde singură.
– Sigur nevastă-sa și fi-su, nu? Nu ți s-a părut că băiatul semăna cu el? Mie așa mi s-a părut.
– Da, probabil că da.
– Și unde crezi că sunt acum?
Și eu îmi doream mult să știu unde erau cei doi, de ce niciodată în cele două săptămâni de când lucram pentru domnul Iosifescu nu văzusem pe nimeni în acea casă în afară de el și menajera care venea înainte a ajunge noi la muncă și pleca înainte de începerea înregistrărilor. Mi se părea aproape imposibil să nu fi zărit măcar o dată pe vreunul dintre ei sau un lucru care să le aparțină, ceva care să dea de gol prezența între acei pereți și a altor persoane în afară lui Raul. Mirosul era neschimbat în fiecare dimineață. Îl simțisem în prima zi în care trecusem pe lângă el și intrasem în casă. Același parfum pătrunzator, un amestec subtil de ghimbir, lavandă, iasomie și miros vechi de țigară popula aerul fiecărei încăperi și nicio altă aromă nu reușea să răzbată.
– Crezi că au murit? Sau poate că a divorțat și nu mai stau cu el. Și dacă au divorțat, de ce crezi că au făcut-o?
Cu toate că eu fusesem cel care la început o stârnisem cu întrebările și curiozitățile mele, acum mă deranjau supozițiile Iuliei. Ca și cum, fără să-mi dau seama, devenisem protectorul misterului care îl învăluia pe domnul Iosifescu. Era foarte posibil ca Iulia să afle mai devreme decât mine povestea din spatele lui și să mi-o împărtășească așa cum, deloc subtil, îi cerusem însă mi-aș fi dorit ca eu să fiu singurul care să o știe.
Și într-adevăr în săptămâna următoare Iulia a venit cu vești. Un bun prieten al ei, chitarist într-o trupa de rock obscură, fusese în urmă cu trei-patru ani studentul lui Iosifescu. Pe atunci Raul preda cursuri de compoziție la UNMB. Prin facultate circula despre el zvonul că era printre singurii profesori cu auz perfect. Deși extrem de exigent, studenții vorbeau despre el cu admirație, fiind socotit în cercurile de cunoscători ca fiind unul dintre cei mai buni și respectați compozitorii români. Apoi brusc, la sfârșitul anului universitar, exact înainte de sesiune, domnul Iosifescu dispăruse din peisaj. Toată lumea vorbea de anumite probleme în familia lui Raul, din cauza cărora acesta ceruse pensionarea anticipată. Însă niciunul dintre studenți nu știa nimic concret și niciun alt profesor nu le-a dat vreo explicație. În locul lui a venit altcineva, iar la începutul noului an toată lumea uitase deja de domnul Iosifescu.

Pierdusem deja orice speranță de a mai afla ceva în plus despre Iosifescu. În ultimele zile fusese din ce în ce mai abătut, iar ședintele de înregistrare din ce în ce mai scurte. Se apucase din nou de fumat. Părea uneori că nu mai este atent la ceea ce face, iar în pauze nici nu se mai obosea să asculte imprimările făcute. Ieșeam amândoi pe terasă unde stăteam minute în șir în liniște la masa de răchită cu cele patru scaune ce stăteau în umbră până aproape de miezul zilei. El fuma și sorbea din paharul cu whisky și gheață, eu beam ceai și priveam spre lacul Fundeni, neîndrăznind să spun ceva. În lumina puternică a soarelui suprafața apei părea o bucată uriașă de staniol mototolită și întinsă între malurile străjuite de stuf și sălcii.
Nu mai eram decât noi doi. Bănuisem că Iulia va renunța. La scurt timp după ce îmi spusese tot ce aflase de la prietenul ei, încercase de câteva ori să mă scoată din nou în oraș. O refuzasem pe cât posibil subtil, invocând diverse motive. Apoi, într-o dimineață când deja ajunsesem în fața porții lui Raul, am primit un SMS în care îmi spunea să nu o mai aștept pentru că nu mai vine. Își găsise un alt job „mai normal”. Singura reacție a domnului Iosifescu atunci când i-am dat vestea fusese un gest a lehamite făcut din mână și în care am citit imediat o renunțare ce părea să se fi cuibărit de mai multă vreme în sufletul lui.
Deși Iulia renunțase, Raul nu-mi dăduse deloc de înțeles că ar fi cazul să nu mai vin nici eu. Continuasem să facem înregistrările, fără niciun chef, la fel ca în ultimele câteva zile. În ziua aceea, la pauză am ieșit amândoi pe terasă, ca de obicei. M-a luat prin surprindere când a început să vorbească.
– În mod sigur te-ai întrebat de multe ori care este rostul tuturor acestor înregistrări. Și tu, și Iulia.
Abandonase banalitățile și curtoaziile și intrase direct în subiect, ca și cum de mult aștepta să-și descarce sufletul. Nu a așteptat să spun ceva și nici nu cred că era interesat de așa ceva. Părea că tot ce voia era să scape de o imensă povară ce îl apăsa de mult timp.
– Dacă ești îndeajuns de răbdător, poți auzi sunetul locuinței tale. Trebuie doar să te așezi undeva în interiorul ei, să închizi ochii și să fii relaxat. Dacă ai locuit destul de mult între pereții ei ajungi în cele din urmă să percepi cu ușurință acea respirație proprie, sunetul unic pe care orice casă îl are. Cu timpul te obișnuiești să sesizezi toate acele modificări subtile pe care mișcările ființelor ce o sălășluiesc le fac precum culisele unui instrument de suflat și pe care o ureche străină de acei pereți nu o va putea percepe.
Nu înțelegeam ce voia să spună. Am așezat cana cu ceai pe masă, cu grijă să nu fac niciun zgomot. Mă temeam că orice sunet l-ar putea face pe Iosifescu să se răzgândească și să-și oprească povestirea. Vorbea privind înspre masă, cu mâinile în poală ca un copil resemnat.
– Orice casă are un sunet propriu. La fel cum orice instrument are un sunet propriu. Chiar dacă sunt produse de același om sau aceeași fabrică, chiar dacă încerci să cânți aceeași notă, niciodată aceasta nu va suna la fel pe două instrumente diferite. Fiecare trup are în mișcarea sa într-un anumit spațiu un sunet specific, întocmai ca și o locuință. Și la fel ca și instrumentele, trupurile sună total diferit deși au aceeași formă, masă, viteză de deplasare. Ai zice că nu e posibil așa ceva, însă pentru o ureche educată și cu un auz extrem de ascuțit toate acestea nu reprezintă deloc o poveste. Ghinionul meu a fost că m-am născut cu auz perfect. M-aș fi mulțumit cu ceea ce am făcut noi până acum dacă aș fi avut un auz normal. Însă pentru al meu nu a fost de ajuns. În toate aceste săptămâni am sperat că voi reuși să surprind ceea ce ar fi trebuit să fie o alinare pentru mine: acele sunete perfecte care să substituie o absență.
– Dar există atât de multe softuri pentru înregistrări de sunet, programe cu care se pot crea orice sunete doriți.
Începeam în sfârșit să înțeleg. Am știut însă, imediat ce am deschis gura, că n-ar fi trebuit s-o fac. A ridicat ochii spre mine de parcă atunci mă văzuse prima dată în acea zi. Niciodată înainte și după nu am mai văzut o privire atât de lipsită de energie și voință.
– Niciodată un simulator nu va suna precum un instrument.

După acel mesaj, nu am mai vorbit niciodată cu Iulia. Aflase chiar în acea zi, iar spre seară mi-a trimis un SMS: „Ai aflat de nebun? Eu ți-am zis că ceva nu e în regulă cu el. Vrei să ieșim la o cafea, să stăm de vorbă?” Imediat după ce am citit mesajul i-am blocat apelurile și mesajele.
Nu aveam de unde să bănuiesc că aceea fusese ultima dată când îl vedeam pe domnul Iosifescu. Am luat DVD-ul pe care mi-l dăduse la plecare în acea zi și m-am întins în pat cu căștile pe urechi. Mai întâi am auzit doar acel fâșâit de fundal, ca și prima dată. Pentru câteva momente mi s-a părut că din ceața aceea de sunete nedeslușite se decupează o siluetă zveltă, cu un cap disproporționat de mare așezat pe un gât subțire, înaintând spre mine, apoi dizolvându-se la loc în fundalul gri creat de susurul acela continuu. Mi-a venit în minte imaginea ambulanței plecând încet din fața casei lui Raul și vecinul de alături venit până la poartă.
– Săracul a luat-o razna, mi-a șoptit confidențial când am ajuns lângă poartă, dând din cap, compătimitor. Îl duc la nebuni. E greu când pierzi pe cineva. Cică se apucase să facă nu știu ce experimente ca să vorbească cu ei. Vezi, de-aia se zice că unde-i carte multă e și prostie multă.
Știam deja cine erau „ei” și aș fi putut să-l întreb cum i-a pierdut dar n-am făcut-o și nici nu m-am întrebat niciodată de ce. N-am mai aflat nimic despre domnul Iosifescu. Am mai sunat de câteva ori la el acasă, după o săptămână, însă nici măcar menajera nu a răspuns. Apoi, la o lună după incident, postul telefonic a fost desființat. De două ori am ajuns până în fața casei. Nu părea nimic schimbat, însă nimeni nu a răspuns la interfon.

Gabriel Florin Macsim

Născut în orasul Buzau, jud.Buzău, la data de 30 aprilie 1977. Absolvent al Fac. de Matematică și Informatică din cadrul Universității București în anul 1999, titlul de doctor în matematică obținut la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București.
Lucrez ca profesor de matematică la Școala Gimnazială Măgura, din anul 2007.
Printre preferințele mele literare se numără Gabriel Garcia Marquez, Jose Saramago, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, J.M.Coetzee, Richard Ford, Jonathan Franzen, Jonathan Safran Foer, James Joyce, Orhan Pamuk, Mircea Cărtărescu, Ștefan Bănulescu.