Contaminare

     Sub burta păsării se întindea carosabilul înțesat cu mașini. În partea stângă, dincolo de parapetul metalic, marea întorcea spre cer un perete de sticlă. După ce făcu câteva rotocoale, plimbând pe capotele mașinilor umbra aripilor, animalul se îndepărtă. Roland o privi în oglinda retrovizoare pe Maria, care stătea cu o mână la obraz. ,,Dacă m-ai respecta mai mult și nu ai mai vorbi fără să gândești, poate că nu mi-aș mai ieși din minți”. Femeia își întoarse privirea de la geam și se uită la ceafa lui. Claxoanele se rostogoleau dintr-un capăt în celălalt al drumului. Bărbații purtau cămăși înflorate deschise la nasturii de sus, lăsând afară smocuri de păr negru. Erau încruntați și în aer se simțea o tensiune ca de arc întins. ,,Nenorociții ăștia n-au niciun gând să fluidizeze traficul; cred c-o să avem ceva de stat aici, fetiță”. Maria îi răspunse printr-un murmur aprobator. Așa face de fiecare dată când se simte vinovat, își spuse în gând, caută vorbă. Pasărea se întoarse și, neatentă sau buimăcită de claxoane, izbi cu ciocul parbrizul unei mașini. Șoferul se dădu jos și înjură de câteva ori, căutând cu degetul vreo zgârietură pe geam. Fără să țină cont dacă mai respiră, înșfăcă pasărea de o aripă și o aruncă peste parapet. Ceilalți automobiliști scoaseră capetele pe geam, unii felicitându-l, alții spunându-i în glumă că ar fi trebuit să o păstreze pentru un rasol. În tot acest timp, în Renault-ul său înghesuit, cu mâinile pe volan și cu ochii rătăciți undeva în zare, Simon mai ridica o încăpere în palatul său de cristal. Jocul acesta îl învățase la un curs dedicat mnemotehnicii. Profesorul le arătase cum să memoreze cu mai multă ușurință formulele matematice sau poeziile preferate. Tot ce trebuia făcut era ca fiecare în parte să-și imagineze o construcție arhitectonică, în încăperile căreia să adăpostească informațiile cele mai prețioase. Era suficient apoi să străbată culoarele lungi și răcoroase ale sinapselor pentru a verifica o dată de naștere sau un nume de autor sau o ecuație dificilă. Ceea ce ar fi trebuit să fie un exercițiu de memorie, se transformase în decursul ultimului an într-o reală îndeletnicire pentru Simon. Scări care încălcau legile gravitației. Fântâni arteziene care împroșcau globurile de cristal atârnate din tavan. Gargui cu care se putea sta de vorbă. Grădini supraetajate, de o frumusețe covârșitoare. Pivnițe reci care păstrau amintirea tablourilor văzute în călătorii. Toate erau rezultatul orelor de reverie în care Simon se cufunda ca într-o cadă plină cu miere. Maria urmărise felul în care șoferul aruncase pasărea. Și-ar fi dorit să sară în apă odată cu ea. Fiecare muschi din corp, fiecare centimetru de piele să-i fie izbit, în cădere, de rocile dure și ascuțite. Se consola gândind astfel, fiindcă resentimentul îl înghițise ca pe-o cupă cu otravă. Când ajunseră pe faleză, pe cer își făcuseră loc primele stele. Tot drumul cât se plimbară, ea merse cu capul în pământ, iar mâinile, stânjenite de ochii care o priveau cu dușmănie, începură să îndrepte cutele rochiei, să bată de praf botul pantofilor, să răsucească medalionul cu șarpele care își mușcă coada. Fluviul era frumos, iar lumina blândă a felinarelor abia aprinse se răsfrângea în spuma pe care o făceau vasele ce despicau apa ca un cuțit. Sprijiniți în coate de bănci, pe sub copaci, cocoțați pe tarabele golite, tinerii glumeau și din ei nu se vedeau decât vârfurile aprinse ale țigărilor. Sticlele se ciocneau, iar câte-o voce de fată riposta invitațiilor obraznice. Roșeața a stăruit multă vreme, făcând-o să se ferească de căutătura necunoscuților. Ar fi dat uitării toată întâmplarea dacă în ureche nu ar fi continuat să-i șuiere ascuțit, ca fluierul unui polițist, amintirea loviturii. Acasă, în fața oglinzii, își pipăi cu degete tremurătoare obrazul. Simți o înfiorare ce-o străbătu prin tot corpul. Ca prin vis, o văzu pe maică-sa, care toată viața încasase loviturile pline de dispreț ale unui bărbat bețiv. Nu îl părăsise niciodată, fiindcă nu putea concepe ca fiica ei să crească fără căldura unui cămin alcătuit dintr-o mamă și un tată, oricum ar fi ei. Dar el nu-mi este tată deloc, nu mă vede, privește la mine așa cum te uiți la o străină. Cuvintele acestea, în copilărie, le repetase de nenumărate ori, însă femeia era dârză în hotărârea ei, spunând că destinul oricărei mame este să se sacrifice pentru copiii ei. Filmarea făcută cu telefonul mobil, în care un automobilist aruncă o pasăre în mare, a făcut înconjurul lumii. Oamenii indignați cereau autorităților să-l descopere și să-l aducă în fața legii pe agresor. După ce își termina temele și nu mai avea nimic altceva de făcut, Mathias obișnuia să piardă vremea pe internet. Asculta muzică, se juca și, uneori, încerca să intre în vorbă cu vreo fată pe rețelele de socializare. Un prieten îi trimisese link-ul cu șoferul violent. Îl privi de nenumărate ori. Își pusese căștile să audă vocile, însă înregistrarea era proastă, iar singurele sunete erau cele făcute de claxoane. Nu pasărea îl interesa. Ci privirea bărbatului din Renault-ul galben, decupat pe jumătate de Bmw-ul aflat în fața sa. Avea aceeași privire pe care o avea și el când se visa, în unele nopți, valetul unui împărat care domnea peste un palat mare, înalt, de cristal. Visul din noaptea aceea a fost ca privirea pe care o arunci printr-o bucată de sticlă afumată la astrul ce încet se acoperă cu o platoșă de întuneric. Totul era o ceață. La stânga și la dreapta ei auzea glasuri. Pe neașteptate, se simți ridicată de la pământ și așezată pe o bicicletă care, ca și cum greutatea unui trup fusese tot ce așteptase, o rupse într-o goană incredibilă. Oricât s-ar fi străduit, Maria nu putea încetini. Strânse frânele până ce palmele i se juliră. Pe lângă ea, cu aceeași viteză, se derulau ca pe o bandă de film vechi imagini din copilărie. Își zări bunicul întins pe catafalc, rudele care-l înconjurau și ea, mică, strângând cu o mână nesigură fusta neagră a mamei. Pe cerul care se închidea deasupra capului ei ca un ochi, zări o pasăre mare, neagră. Corbul zbura în cerc pe deasupra clădirilor băltite în ceață ca într-un castron cu lapte. La răstimpuri, din ciocul smolit se desprindea un croncănit aspru, prelung. Înspre privirea înghețată a fetei, animalul ieșit din gâtlejul pârjolit al tenebrei întoarse doi ochi de tăciune. Deschise larg aripile și se azvârli înspre Maria ca un înotător ce sare de la platformă și se pregătește să spargă zidul de apă cu pumnii strânși. Cobora ca un fulger negru. În ultima clipă, când impactul nu mai putea fi evitat, se trezi. Severinus Khunn își interpreta rolul pe scenă, sub privirile curioase a câtorva sute de oameni. Purta o conversație cu actrița Anabelle Mariou, care juca rolul unei prietene devotate, despre întâmplările fantastice din viața neînsemnată a oamenilor. Decorul sărac, alcătuit din patru scaune cu spătar, o masă și două bufeturi, îi aminti lui Severinus de copilăria sa. Își scutură capul, alungând reveria, și începu să reverse peste sală și peste Anabelle textul învățat pe de rost: Abia după ce trecuseră două zile de muzică continuă, de discuri schimbate unul după altul, după ea mîngîindu-mi ceafa şi spunîndu-mi, ai făcut o afacere bună cînd l-ai cumpărat, abia atunci mi-am dat seama că în spatele cordialității anticarului care-mi vînduse patefonul la jumătate de preţ se ascundea ceva ce un bun prieten al meu, pasionat de misticism, ar fi numit ocult. Însă eu nu mă gândisem la așa ceva atunci cînd l-am cumpărat; mă aflam în tîrg, nu mai ştiu exact ce făceam, probabil îi cumpăram Deliei mostre de parfum, cînd tipul ăsta, să tot fi avut undeva la şaizeci de ani, m-a oprit şi mi-a făcut semn cu ochiul, zicîndu-mi aproape şoptit, am ceva pentru tine, băiete, vino să-ţi arăt. Şi m-am dus să-mi arate. Magazinul era împînzit de tot felul de obiecte ciudate, printre care reuşisem să ochesc nişte maşini de scris Erika, foarte multe monede care-ar fi înnebunit orice numismatic amator şi nenumărate alte obiecte pline de rugină. Anticarul, care cît îmi rotisem eu ochii prin prăvălie dispăruse într-o altă încăpere, apăru cu un patefon pe care abia-l putea duce. Era o piesă, trebuie să recunosc, minunată. Difuzorul, din bronz tot, aducea în mintea mea cu o floare gura-leului sau, mă rog, cu orice altă floare care se deschide. Suportul pe care era aşezat difuzorul era dintr-un lemn bun, mahon probabil, cît despre ac şi celelalte piese adiacente, toate străluceau într-un fel neverosimil de frumos. Nu ştiu cum făcuse pişicherul de anticar legătură, dar eu chiar îmi doream un patefon; nu ca acela ce-i drept; un asemenea patefon probabil depăşea mizerabilul meu salariu de cronicar de teatru la un ziar pe care nu-l citea nimeni. Moşul bătuse uşor cu două degete sigure maşinăria aceea şi spuse, pentru tine la jumătate de preţ. Eu am rămas prost. Mi-a trecut prin minte că poate Delia se hotărîse să-mi facă o surpriză, venise mai devreme, pusese totul la cale cu moşul, eu urma să trec pe aici, el să mă invite înăuntru să-mi arate drăcia, iar eu, crezînd că destinul există, sau că l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior, sau că, pur si simplu, avusesem noroc, să mă-ntorc acasă tot numai un zîmbet, cu patefonul sub braţ și fluierând o romanță. Numai că după ce-am ajuns acasă cu minunăţia şi cu cîteva discuri, Delia m-a privit scurt, făcea mîncare pentru că toată casa era plină de fum, şi mi-a spus ştergîndu-şi fruntea, eşti cu capul, băiatule, cît ai dat pe prostia aia? Atunci a căzut planul pus la cale şi-am început, ca orice om normal, să mă-ntreb care-i faza. Cum am spus şi la început, aveau să treacă două zile de nocturne şi anotimpuri (Vivaldi) pînă să remarc că dincolo de sunetele care se auzeau atunci cînd puneam acul pe vinil, mai exista ceva, o voce, minunată ce-i drept, care-mi vorbea despre cariera mea de scriitor strălucit ce aveam să fiu, despre Delia care era borţoasă, dar se-ascundea să-mi spună şi de papucii mei preferaţi pe care-i pierdusem acum un an şi jumătate şi despre care vocea-mi tot spunea între pauzele nocturnelor lui Chopin că sunt sub patul din dormitor, sub patul din dormitor, sub patul din dormitor. Ca orice om sănătos, am ţinut pentru mine această întîmplare, zicîndu-mi, e imaginaţia mea, ha!, eu scriitor, Delia gravidă, papucii… Însă papucii erau acolo, iar eu cînd i-am văzut am strigat; Delia a venit într-un suflet la mine neştiind ce se-ntîmplase, apoi a-nceput să plîngă, m-a luat în braţe şi, printre lacrimi, îmi şoptea, prostule, am rămas, ai să fii tătic. În acest punct, Severinus Khunn se întoarse brusc spre prietena sa și, dând la iveală un revolver, o împușcă în piept. Un sughiț scurt și un fir se sânge îi făcură pe privitori să se ridice în picioare și să aplaude. Unii fluierau, însă când văzură că în timpul uralelor pe scenă s-au urcat regizorul și încă câteva persoane, au tăcut și s-au așezat la loc, crezând că piesa nu se sfârșise încă. Cortina căzu. Oamenii s-au întors acasă, imaginându-și-o pe Anabelle ciocnind paharul de șampanie cu toți actorii mulțumiți de succesul repurtat. Simon ieși din sala de teatru și se întoarse la volanul mașinii sale. Când se trezi, Mathias mai păstra încă pe degete senzația de lipicios. Se făcea că este regizorul unei piese moderne de teatru. Totul decursese normal până când, într-un punct al replicii sale, unul din actori se oprise brusc și-o împușcase pe cea căreia i se confesa. Mai reținea doar că, înainte să se trezească, sărise de la locul său din culise și o prinsese în brațe pe actrița în pieptul căreia, pe rochia albă, creștea un soare roșu și fierbinte.

Laurentiu Daniel

Citesc. Scriu. Si nu stiu pentru cat timp.

www.facebook.com/laurentiudaniel.ginghina