Contre-jour

Eu stăteam la masă cu părinţii şi nişte prieteni, el stătea cu un grup de băieţi, toţi mai urâţi decât el, eram eu convinsă, ne pândeam unul pe altul, ne ridicam în acelaşi timp şi ne întâlneam întâmplător la bufet, nehotărâţi în faţa prăjiturilor. Ne uitam unul spre celălalt şi eu mă întrebam cum mă vede el, dacă rochia îmi vine bine, dacă stau dreaptă, dacă o să descopere că m-am ars pe umeri, dacă ar trebui să şi spunem ceva sau e mai bine să lăsăm doar privitul să ne unească. Pe urmă ne întorceam fiecare la masa lui şi aşteptam următoarea dată când o să ne ridicăm în acelaşi timp, ca din întâmplare. Astea erau momentele cela mai excitante din vacanţele de vară, din perioada adolescenţei.
Acum stăteam la masă cu Novi, eram numai noi doi deocamdată pe terasa hotelului, şi făceam cu rândul: când se ridica el, eu păzeam masa şi invers, ca şi cum ar fi fost ceva de păzit când amândoi ne luam telefonul cu noi, geantă nu aveam la mine, iar ambele carduri de la cameră erau la el în buzunar: stau mai bine la mine şi oricum suntem tot timpul împreună, ce să ai tu grija lor, mai ştii c-ai pierdut odată o cheie? îi plăcea lui să repete şi să se joace cu pălăria mea. Mi-era cam ruşine la început cu pălăria: o luasem doar pentru că aveam în minte, ca toate femeile, probabil, imaginea lui Brigitte Bardot. Novi a insistat: ia-o, ia-o, se potriveşte cu bluza ta roşie. Pălăria era albă, deci se potrivea cu aproape orice, dar mi-a plăcut când îi dădea întruna cu ia-o ia-o, de parcă eram prima dată singuri şi el încerca să-şi arate doar faţa cuceritoare. Eu voiam să mi-o las puţin pe spate, dar el mi-o aranja într-o parte şi zâmbea cu zâmbetul lui de vacanţă: aşa e mult mai bine.
Nu erau mulţi turişti şi m-a bufnit râsul în timp ce amestecam zahărul în ceai. Pe Novi îl enerva uneori când râdeam, dacă nu făcea el o glumă înainte, nu ştiu de ce, dar voia să râd doar când credea c-a spus el ceva amuzant. Ca în serialele de comedie, când se auzea publicul râzând după fiecare poantă. Ce e? Ce e? Nimic, doar mi-am amintit cum îmi ziceau când eram mică: să-ţi pregăteşti pielea pentru la mare, şi eu mă gândeam cum anume să mi-o pregătesc, poate să vorbesc cu ea, s-o întreb câte ceva şi mă mângâiam singură pe braţe şi pe picioare şi şopteam: eşti pregătită?
El n-a râs, doar a dat puţin din cap. Nu prea avea răbdare când îi vorbeam despre copilăria mea, ca şi cum nimic de dinainte de întâlnirea noastră n-ar fi meritat vreun cuvânt în conversaţiile pe care le aveam.
Erau vreo cinci cupluri în hotel şi toţi aveau copii mici, numai noi nu.
Novi a spus într-o zi, când abia ne cunoşteam: copiii poluează planeta şi atunci ne-am despărţit prima dată pentru câteva luni, pe urmă şi-a cerut iertare, dar tot credeam că îi e frică să aibă copii. Dacă-l atingeam noaptea, când dormea aşa de profund încât habar n-avea cine e lângă el şi al cui deget se împinge în umărul lui, începea să scoată nişte sunete ca de bebeluş, dar nu se trezea, aproape nimic nu-l trezea până dimineaţa, dar se ferea şi scâncea. La început m-am speriat, ba chiar m-am supărat, dar cu timpul mi-am dat seama că nu ştie ce i se întâmplă, poate avea legătură cu copilăria aia despre care nu vorbea niciodată.
Majoritatea turiştilor se duceau în capătul celălalt al terasei, pentru că se vedea mai bine marea şi locul era mai ferit de vânt, dar mie-mi plăcea aici şi oricum îmi aranja Novi pălăria întruna.
Una dintre familii avea doi copii, iniţial am crezut că e unul singur: mama ducea un băieţel în braţe, avea cam un an sau mai mult şi era îmbrăcat cu o salopetă de blugi. Din când în când îl lăsa să meargă şi el aproape alerga, se uita drept înainte şi nu cădea niciodată. Asta a fost prima imagine cu ei.
A doua oară stăteam pe plajă, puţin mai departe de hotel, Novi era în cameră să-şi schimbe tricoul pentru că se pătase, i-am zis să stea liniştit că nu se vede, dar el nu şi nu, că simte pata aia pe el. Cât l-am aşteptat mi-am dat cu cremă şi am scuturat de vreo trei ori prosoapele pentru că se punea nisip imediat. A apărut tatăl copilului pe care-l ştiam, dar de data asta avea cu el un căruţ şi un zmeu. S-a postat chiar în faţa mea, deşi nu se uita la mine, şi se tot chinuia să înalţe zmeul. Întotdeauna m-au fascinat zmeiele, nu ştiu de ce, aşa, cum se înalţă, cum flutură, cu zboară, cum fug copiii cu ele, n-are cum să nu-ţi placă un zmeu, mai ales dacă e frumos colorat şi ăsta era: avea chiar toate culorile pe el şi se ridica tot mai sus. Mă uitam încruntată pentru că nu-mi dădeam seama cine e în căruţ. Bărbatul şi-a întors capul în toate părţile pentru o clipă, apoi s-a aplecat asupra căruţului şi a apărut un copil. Nu era cel pe care-l mai văzusem, copilul ăsta era altfel: nu se mişca singur şi când tatăl l-a ridicat, lipit de el, i-am văzut picioarele lungi şi slabe şi care nu se îndoiau. Întodeauna m-am ferit de imagini aşa, din frică şi laşitate şi milă şi acum nu-mi puteam desprinde privirea de pe copil. Nu ştiu cât pricepea din ce se întâmpla în jurul lui, dar avea încredere în cel care-l ţinea în braţe şi care l-a aşezat uşor pe un şezlong, pe burtă, ca să vadă marea. I-a pus o pălărie cu dungi pe cap şi a aranjat căruţul care era un căruţ obişnuit, în care de obicei vezi copii jucăuşi, foindu-se, dând din mâini, cerând ceva sau arătând spre ceva. A apărut nevasta, cu celălalt copil în braţe, l-a lăsat pe nisip şi el a început s-alerge. Tot aşteptam să văd o anumită expresie pe faţa ei, dar ea se uita calm şi vorbea cu bărbată-su.
Mă scărpinam pe ceafă, pe glezne şi pe braţe şi-mi împingeam pălăria în toate felurile. Erau toţi patru acolo, în faţa mea şi ei doi se purtau cum se poartă părinţii, iar copilul care stătea cu faţa la mare era acolo, lângă ei. Nu mai voiam să mă uit, dar nu mă puteam abţine.
-Am avut şi eu o cămaşă din-astea înflorate, ca bărbatul ăsta, l-am auzit pe Novi direct în urechea mea. Uite ce tricou mi-am pus, e nou, îţi place? I-am dat cu parfum, miroase, a spus şi s-a frecat de mine.
-Mergem să ne plimbăm? am întrebat şi m-am ridicat.
El a oftat şi s-a sculat cu mişcări încete, bombănind:
-Abia am ajuns.
Când eram unul lângă altul a mai spus:
-Dar măcar miroase-l.

Cealaltă familie pe care o vedeam mereu la micul-dejun era o familie de străini. I-am auzit vorbind din prima dimineaţă: erau englezi şi mă gândeam ce-or face ei într-un hotel românesc. El era solid, cu părul mereu puţin ciufulit şi cu multă piele roz-aproape arsă de soare la vedere. Ea stătea de obicei cu spatele la mine şi cu copilul-pentru că aveau şi ei o fetiţă- în braţe. O singură dată am văzut-o clar, a trecut pe lângă mine, se uita drept înainte şi părea aşa sigură de ea. În timp ce aranjam cele cinci farfurii ale lui Novi, pentru că lui îi plăceau farfuriile, multe şi pline, deşi pe urmă se sătura repede şi le împingea spre mine, ca şi cum eu ar fi trebuit să le fac repede să dispară ca să poată el să-şi pună coatele pe masă, fetiţa lor a început să plângă. Maică-sa a bruscat-o puţin, dar eu mă uitam zâmbind spre ei. Bărbatul, pe care am aflat mai târziu că-l cheamă Joe, mi-a surprins privirea şi imediat a luat fetiţa în braţe. Ea nu tăcea şi tot întindea mâna spre ceva de pe masă: poate nişte chei sau vreo jucărie. Tatăl mi-a zâmbit şi eu m-am gândit că se gândeşţe să nu ne deranjeze, aşa că am dat din cap, nu ştiu în ce fel, eu am vrut să fie un nu-i nicio problemă, nouă ne plac copiii, poate să facă ce vrea, dar nu ştiu în ce sens l-a receptat el pentru că a început să zâmbească mai larg şi să tot pupe fetiţa în timp ce mă privea. Ea s-a smucit la început, n-avea chef de balele lui taică-su, voia jucăria ei, dar până la urmă s-a liniştit şi el a ridicat-o în aer şi a aşezat-o pe după umeri.
Novi n-a văzut nimic pentru că îşi descoperise un coş deasupra genunchiului drept şi trebuia să scape de el. Se aplecase şi era aproape cu capul pe sub masă şi-mi era greu să nu râd când stătea acolo gheboşat, concentrat doar la coşul lui, cel mai important lucru din univers şi mai scotea şi nişte sunete caraghioase şi nişte bolboroseli şi mă întreba dacă e gata sau să mai insiste şi dacă am la mine dischete şi rivanol sau cremă de gălbenele să-i treacă mai repede.
De atunci, după liniştirea mândră a plânsetului fetiţei, Joe îmi zâmbea de câte ori putea şi imediat apuca vreo mânuţă sau picior al copilului şi începea să-l pupe. Avea mereu faţa roşie, poate de la soare sau aşa era el.
În următoarea dimineaţă aşteptam să se umple ceaşca de ceai şi el a apărut lângă mine. Atunci mi-a spus că-l cheamă Joe, poate am părut că nu-l recunosc şi a început să facă nişte gesturi ca şi cum avea un copil în braţe şi pe urmă pe ceafă şi a zis din nou, Joe, cel cu copilul care plânge. Şi cum eu n-am zis nimic, a continuat: Ne-nţelegem bine, eu şi fetiţa, Milly o cheamă… pe tine? Ai şi tu copii? Îmi luasem ceaiul deja şi în timp ce mă îndepărtam i-am răspuns: Eva, nu, noi n-avem, dar ne plac mult copiii. De câte ori spuneam că noi n-aveam copii simţeam nevoia să adaug dar ne plac copiii, ca o explicaţie care nu explica nimic.
O dată stăteam în hol şi-l aşteptam pe Novi, mă uitam iar la familia cu cei doi copii şi nu găseam ceva anume pe feţele părinţilor, ceva ce-mi imaginam eu că trebuie să existe, stăteam şi mă uitam la fiecare pe rând, când Novi s-a aşezat pe canapea lângă mine.
-Ce? Îţi place de el? Am văzut că mereu te uiţi, arată mai bine decât mine? Pune mâna, tocmai am fost la sală, au sală aici, în hotel, am lucrat cinci minute, mă cam plictisesc chestiile astea, dar nici ţie nu cred că-ţi plac. Pun pariu că el nu-nţelege graficele mele.

Mergeam pe mal, unul lângă altul, eu priveam spre mare, Novi spre şezlonguri şi hotelurile din spate. Aveam o definiţie a mării mele, îi spuneam: nu e mare dacă nu e turcoaz transparent şi fără valuri. Vreau să-mi văd tălpile când merg prin ea, vreau să văd cum e nisipul nemişcat când înot, vreau să fie cum vreau. Iar marea asta nu era aşa.
-Uite un pat cu baldachin, a strigat Novi şi m-a tras de mână. Hai să-ţi fac o poză, ţie-ţi plac cearşafurile astea aşa, în bătaia vântului.
Nu era nimeni, aşa că ne-am apropiat. El a făcut câţiva paşi la stânga, s-a uitat un timp când la imaginea din telefon când la mine, apoi a zis:
-Eşti contre-jour.
S-a mutat mai la dreapta şi-a dat din cap.
-Nu, tot aşa.
M-am trântit pe pat şi-am râs, ştiam că n-o să-nţeleagă. Nici eu nu înţelesesem până atunci. Aşa se întâmpla mereu. Într-un weekend, când sarbătoaream opt ani de la căsătorie, eram la Florenţa, eram lângă o statuie şi i-am zis:
-Hai să ne facem o poză împreună, nu prea avem poze împreună.
El a privit statuia şi s-a strâmbat.
-Mă intimidează, aşa mare şi cu chestia aia… îţi fac doar ţie, dacă vrei…a, nu, nu, nu se poate, eşti contre-jour, nu te vezi.
De ziua lui eram în grădina unor prieteni, era mare hărmălaie, una dintre femei, Kiki, spărgea întruna farfuriile, ea spunea că nu e vina ei, că aşa alunecă ele, şi între doi tei era prins un hamac şi pentru că la noi a apărut destul de târziu hamacul, încă mă fascina, era legănarea lui, nesiguranţa prinderii, culorile decolorate de pe el, asocierea cu vreo verandă din America de Sud, şi Novi ştia toate astea, aşa că a zis repede: hai să-ţi fac o poză în hamac şi eu n-am stat pe gânduri, m-am suit, mă uitam spre el şi-mi aranjam o bretea şi atunci l-am auzit: nu, nu te vezi, eşti contre-jour. După ce s-a îndepărtat m-am mai bălăngănit un timp, apoi m-am dat jos şi am rugat-o pe Kiki să mă lase pe mine să duc farfuriile, doar ca să spun că are dreptate, nu puteai s-ajungi cu ele întregi de afară în casă, pur şi simplu cădeau cu viteză şi se spărgeau, unele mai zgomotos decât altele, era plină curtea de cioburi de toate culorile şi mamele îşi ţineau copiii lângă ele când ei voiau să se arunce pe jos şi să culeagă fărâmele minuscule.
Aşa că acum, în patul cu baldachin am râs şi Novi nu ştia de ce, pentru că el nu făcuse nicio glumă, încerca să-şi amintească totuşi, poate spusese el un cuvânt amuzant şi nici nu-şi dăduse seama, dar nu i-am mai zis nimic, m-am ridicat şi ne-am plimbat mai departe, strivind scoicile cu tălpile.

Îmi plăceau dimineţile şi parcă toţi de pe terasă eram într-un fel cunoscuţi. Încă nu reuşeam să nu mă uit la familia cu cei doi copii şi Novi începea să se frece nervos pe faţă:
-Ce vezi acolo? E un bărbat căsătorit, lasă-l în pace, am văzut cum vă uitaţi unul la altul.
Sorbeam încet din ceaiul călduţ.
-Chiar ţi se pare că la el mă uit? Pe copii i-ai văzut? Aşa, măcar o clipă?
Le-a aruncat o privire şi s-a întors la clătitele lui.
-Da, unul are ceva, ţi-am zis eu că e mai bine fără copii. De ce să-i chinuieşti aşa? Poate copilul să fie fericit? Pot ei să mai fie? De ce se uită-n toate părţile? Evadare, asta caută. E mai bine aşa, liniştiţi, ca noi.
Împăturea repede clătita, după ce-o ungea cu dulceaţă, îşi lingea degetele şi spunea de formă: vrei şi tu?
-Mai bine să nu te uiţi la el, adică la ei sau unde te uiţi.
La mâna stângă Novi avea o cicatrice şi se vedea mai clar în soare, nu ştiam de unde o are: o dată îmi povestise că s-a enervat şi-a spart un geam de maşină, altă dată spusese că era pe un elefant şi-a căzut când a trecut pe sub un palmier.
În primele zile Joe şi familia lui ajungeau la micul-dejun mai târziu, dar pe urmă îi găseam deja pe terasă: ea îi dădea copilului biberonul, iar el dădea din cap când mă vedea, după ce era sigur că nevastă-sa nu e atentă. Pe ei Novi părea că nu-i observă, poate pentru că Joe era mult prea tânăr, poate pentru că evita să se uite la tot ce era în jurul unui biberon, poate pentru că nici eu nu păream că mă uit, deşi era bine să vezi o faţă înroşită că-ţi zâmbeşte, că abia aşteaptă să te ridici şi să te îndrepţi spre automatul de cafea sau apă pentru ceai, ca să mai aducă şi el ceva la masa lui.
Stăteam umăr lângă umăr, el aştepta după mine, şi era o senzaţie ciudată pentru că era un trup străin, a cărui căldură o simţeam, deşi el nu era lipit de mine. Mă gândeam că pot să-mi lipesc umărul oricând de-al lui Novi şi nu era acelaşi lucru, poate pentru că era ceva ce aveam voie să fac sau pentru că ne cunoşteam atât de bine sau pentru că nu mă gândeam la asta în timp ce eram unul lângă altul. Dar acum, aşa aproape de umărul unui străin care îmi căuta mereu privirea, era ceva nou şi-mi părea bine că aparatul merge aşa încet şi se poticneşte şi scoate sunete ciudate şi noi doi trebuia să aşteptăm, să nu facem nimic decât să stăm aproape unul de celălalt şi poate să spunem ceva despre aparatele astea care nu fac o cafea adevărată, dar el, Joe, ştia să facă cea mai bună cafea la nisip, a spus, şi voia să-mi arate, e destul nisip şi destulă cafea şi destulă apă, a mai zis, un ibric dacă ar exista şi cine ştie. O cafea nu înseamnă nimic în definitiv, de ce să mă sperii în loc să accept tot, dar ştiam că nu pot, şi nu din cauza lui Novi, ci pentru că unele lucruri e mai bine să nu le faci, să rămână doar o scânteie într-un vis, un cum ar fi fost nu un cum ar fi pentru că un cum ar fi duce la cum e şi cum va fi.
-Un ibric abstract, am zis şi m-am uitat curioasă în ochii lui.
S-a aplecat puţin spre mine şi a întrebat confuz:
-Poftim?
-Era într-o carte care-mi plăcea şi nu-mi amintesc acum ce carte era.
Dacă el ar fi ştiut să-mi spună…m-am gândit, dar nu, nu-l interesau ibricele abstracte, pentru oameni contează concretul, tangibilul, pielea.
Novi era fericit că îi răspunseseră de la atelierul auto din Bucureşti: găsiseră piesa care lipsea.
-Mi-o aduc din Suedia, a spus în timp ce-şi freca bucuros palmele. Nu l-a mai deranjat când a apărut familia cu cei doi copii, ci a zis:
-Sunt la fel, vezi? Uită-te la copii.
Tatăl trecea de la unul la celălalt, cu o cupă de îngheţată şi le dădea pe rând cu linguriţa în gură.
-În gestul ăsta nu-i nicio diferenţă între ei, când cel mic încă n-a învăţat să mănânce singur, vezi? Totul e normal în momentul ăsta, în gestul ăsta.
N-am zis nimic şi el a continuat:
-Când o să plecăm o să-i uiţi, n-o să te mai gândeşti la ei şi nici la el n-o să te mai gândeşti, aşa e?
Am dat din cap că da. Puţin mai departe stătea Joe, acum singur la o masă, nevastă-sa şi copilul plecaseră de ceva timp în cameră sau la plajă sau la plimbare sau oriunde, nu era treaba mea şi el stătea cu o ceaşcă goală în faţă şi se uita cum îmi aranjează Novi pălăria: să-ncercăm şi pe urechea asta, şoptea şi trăgea de borurile pălăriei spre dreapta, ţi-au apărut nişte pistrui pe nas, mai şoptea. Joe nu mai zâmbea, doar se uita şi nu poţi niciodată să ştii ce gândeşte sau ce vrea cineva, oricât de transparente ar fi unele expresii ale feţei.

––––-
Imagine: detaliu din tabloul Carmel Beach, pictat de Jesse Powell

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020