Nimicul era dens, scufundat în întuneric. A agățat sus, deasupra capului, un disc de foc ce răspândea lumina: soarele lui policrom, galben, portocaliu și roșu. Nimicul a devenit vizibil și neplăcut, chiar dacă irizații aurii îi îndulceau nonparticulele. Atunci s-a hotărât să umple întinderea goală cu un oraș, pentru care a ales cărămidă roșie și acoperișuri strălucitoare. Clădiri de înălțimi diferite mărgineau străzi albe pe care nimeni nu umbla. Aparent la întâmplare, meticulosul arhitect se munci să desăvârșească două statui înalte, de marmură în care înghețaseră defecte anorganice – vinișoare lungi, închise la culoare, traversând prin piatra albă. Statuile reprezentau supradimensionat două femei împlinite, cărora maternitatea le rotunjise formele și le săpase în obraz riduri de îngrijorare. Una dintre ele personifica iertarea: era cea care avea ochii albi încărcați de sensuri, iar marele arhitect o așeză la intrarea în oraș. Cealaltă era regretul și își găsi natural locul în fața închisorii propriei instanțe morale.
O vreme, creatorul șezu la marginea orașului, delectându-se cu reflexia razelor soarelui său policrom în turlele strălucitoare. Lumina, nesupusă vreunei legi fizice, se lovea de oraș și se împrăștia prin vecinătăți, reducând nimicul la o amintire.
Orașul era frumos, un oraș al luminii, dar creatorului nu-i trebui prea mult până să-și dea seama că orașul lui e pustiu. A vrut să-l însuflețească și a pornit să migălească, trudind, un om. Făcu și modelă o masă amorfă de mușchi, vase și nervi și omul cel nou, mai înalt decât cea mai semeață turlă, putea fi zărit plimbându-se indiferent pe străzile albe, pe sub soarele roșu. Creatorul găsi de cuviință să-și retușeze cea mai de preț lucrare și îi împrumută noului om un strop din sinele său: puțină simțire și puțină rațiune. Minunata creație își întoarse ochii spre împrejurimi, își ridică mâinile spre discul de lumină și căldură, își privi cu ardoare recunoscătoare Tatăl: părea fericit. Creatorul nu se putuse decide asupra sexului noului om și, în cele din urmă, îl lăsă fără sex, înăbușind astfel în fașă orice nefericire oedipiană.
Ar mai fi vrut să creeze ceva, dar omul îi consumase toate resursele și creatorul abia mai putu să ridice un zid, destul de urât, de jur-împrejurul orașului său, piedică în calea nepoftiților. Făcut în grabă și fără prea mare chef, zidul știrbea frumusețea citadelei și a unicului său locuitor, iar creatorul, din dorința de a drege busuiocul, încercă să aducă puțină culoare în cenușiul mural. Cu cretă colorată făcu niște desene geometrice simple, care înveseleau zidul. Ar fi putut fi o ușă.
Obosit peste măsură, creatorul își putea permite puțină odihnă, ascultând murmurul ce izvora din omul asexuat, umplând spațiul tăcut cu materializarea vâscoasă a unei gândiri primordiale. Murmurul reverbera lovindu-se de acoperișurile lucioase și creatorul știu că nu se va plictisi niciodată, încercând să identifice înțelesurile cuprinse în magma vâscoasă. Doar uneori, în zidul cenușiu ce înconjura orașul, se auzeau bătăi puternice, chiar la ușa desenată cu cretă: creatorul avea o mamă.
„Spuneți-mi, domnu doctor, e mai bine? Parcă e mai bine..”
„Facem tot ce ne stă în putință. I-am mai schimbat tratamentul..”
Medicul se oprea o secundă să-i vorbească femeii cărunte care-l aștepta în fiecare zi, la ușa salonului în care era internat fiu-său. De obicei se prefăcea că e chemat de urgență în altă aripă a spitalului, pentru că, nici acum, după ani de practică medicală, nu-i venea la îndemână să dea veștile proaste. Cu mama pacientului din rezerva 13 termina repede discuția cu acel „facem tot ce putem.” Formula era miraculoasă, acceptată deopotrivă de ambele părți: psihiatrul își imagina că vestea proastă a fost transmisă, femeia credea că șansa vindecării există, dar nu s-a arătat încă. Nu o putea vedea stând pe marginea patului, încercând să-i atragă atenția tânărului neclintit în muțenia sa. O surprinsese ciupindu-l de pielea palidă de pe antebraț, pocnindu-și degetele în fața ochilor fără privire sau țipându-i în urechile surde. Îi era greu să-i spună că tratamentele nu produceau nicio schimbare și că sub fruntea imobilă a pacientului catatonic din rezerva 13 nu se întâmpla nimic. Testele arătau o minimă activitate cerebrală, menținând un corp sănătos într-o stare vegetativă. Va trebui, în una din zilele următoare, să-i spună femeii obosite că timpul trecea ireversibil în defavoarea fiului său.
Timpul? Creatorul nu zămislise încă timpul.
Născută in 1971, București. Am copilărit cu romanele secolului XX, ascunse sub manualele școlare, în vremuri în care lectura era aproape un păcat. Licențiată in psihologie (2001, Universitatea București). Căsătorită cu un simpatic armean. Mi-am ocupat timpul cu consiliere psihologică și terapie intensivă (asistent medical). Scriu relativ constant de vreo doi ani pentru o mână de cititori, cei mai mulți fiindu-mi prieteni. Firesc să mă iubească și să mă îndemne să public. Când au început să citeze din mine, ceva s-a mișcat in ego-ul meu, producând un moment de rătăcire, care m-a adus aici, încercând să public. Nu am planuri de viitor literar, dar aș putea să îmi fac, ,,văzând și făcând” fiind destul de reprezentativ pentru mine.
Inca din scoala, de cand invatam sa facem analize literare, m-am intrebat daca, atunci cand si-a scris lucrarea, autorul s-a gandit la toate sensurile si interpretarile pe care noi le invatam atunci, pornind de la niste modele didactice, impuse. Acum stiu ca nu facea asa. Se poate elabora un text ca o matrice peste care fiecare isi aseaza propria interpretare si intelegere, fara sa existe o scara, o clasificare a interpretarilor si atunci fiecare ramane cu ce a priceput/ a simtit.
Structura a ramas aceeasi ca si la cealalta povestire, un twist, de care si eu am auzit recent, dar s-a schimbat cheia, ati trecut in registru grav, dramatic. Imi place stilul naratiunii in care se aseaza doar tuse iar spatiul dintre ele le umple cititorul, cu imaginatia proprie. As compara cu muzica baroca in care intre notele scrise ale partiturii, muzicantul poate sa improvizeze ornamentele in functie de inspiratie.
Analizele literare din școală…îmi produceau mereu confuzie, dat fiind că nu se potriveau cu ce-mi spunea mie textul literar. Singura excepție ar fi poezia lui Ion Barbu: citeam întâi câteva note critice și apoi citeam poezia. Doar așa îmi era accesibilă, la vârsta aceea. Presupun că fiecare text își are cititorul ei și ceea ce place unuia nu are nici un ecou emoțional în altul. Aș aminti pe Umberto Eco, „Numele trandafirului” de pildă, care poate fi citită în orice cheie își dorește sau poate cititorul. Carte polițistă, istorie, filosofie sau altceva. Mi-am dat seama că sufăr (cronic) de twist și-mi va fi greu să scap de el. Îmi vine la îndemână. Dar odată ce am identificat problema se cheamă că am făcut primul pas spre vindecare😀
Cele două texte pe care le-ați pubicat până acum se aseamănă în tehnica de construcție. Twist la jumătate, ceea ce în prima parte este descris în termeni emfatici, în a doua devine concret și trăibil.
Dacă în primul text ultima frază trebuie, după părerea mea, tăiată, aici nu e nevoie.
Aveți un vocabular bun, un mod de a fraza coerent, dar treaba cu scrisul nu stă, evident, doar în asta.
Mai arătați-ne, suntem curioși să citim și să vă dăm feed-back. Nu vă așteptați în orice caz să ridicăm comentariile la un nivel de abstracție foarte înalt. Orice prieten poate face asta. Încercăm să nu vorbim foarte mult pe Liternautica despre ce ”simțim că ne-a transmis” un text (lucru de altfel extrem de subiectiv), ci mai concret despre ce funcționează la nivel textual și ce nu. Cred că vă e mai util asta, până la urmă :)
Bun venit pe site!
Mulțumesc pentru atenție. Am tot interesul să aflu și să înțeleg ce aș mai putea îmbunătăți în textele mele (și dacă sunt capabilă de o oarecare evoluție). Sunt de acord că textele seamănă ca structură, twistul despre care vorbiți (intoarcerea ca la Ploiești, cum imi place mie să-i spun) fiind un fel de amprentă personală. Așadar, feed-backul îmi este util și încerc să-l folosesc cât mai constructiv.
Textul nu e rău, dar prima parte, mie, ca cititor pasager, nu îmi spune mare lucru. gradul de abstractizare mi se pare prea ridicat și mă cam pierde pe când ajung la seva propriu-zisă. aș vrea să văd și o poveste cu cap și coadă, o intrigă, niște personaje tridimensionale cu care să mă identific, poate niște dialog… aici sunt doar concepte și idei înșiruite. nu e rău să pui chestii ”grele” într-un text, dar părerea mea e că au nevoie să se sprijine de o structură, de un schelet comprehensibil pentru cineva care nu știe cum funcționează mintea scriitorului.
Îndrăznesc să vă contrazic: gradul de abstractizare e minimal și accesibil. Puteți vorbi despre metaforă, alegorie sau oniric, termeni mult mai apropiați de conținutul textului. Recunosc că sunt spații lacunare, pe care le-am lăsat astfel cu bună știință, dând posibilitatea cititorului să le umple cu ce i se potrivește. Poate că v-ați pierdut în aceste spații, pentru că în idei, concepte nu aveați cum: ideea e una singură. Cert este că nu sunteți cititorul meu țintă, după cum eu nu voi fi scriitorul dvs : poveștile cu cap și coadă, intrigă clară și personaje palpabile nu mi-au părut niciodată rele sau bune, ci benigne ca niște relatări gazetărești a unui fapt divers. În concluzie, suntem amândoi nevinovați, vorba aceea cu gusturile fiind foarte valabilă.
Din start vreau să menționez că nu trebuie să fii de acord cu mine, nu trebuie să te pliezi pe etichetele care ți se pun. Literatura e subiectivă, ca orice formă de artă, și da, gusturile diferă de la om la om. Dar aici nu e vorba de gusturi sau dacă îmi place povestea sau nu. E vorba de eficiența textului. Cât privește poveștile cu cap și coadă, eu am descoperit că îmi pasă mult mai tare de personajele despre care știu ceva. Mama din a doua parte trăiește ceva groaznic, din câte dă textul de înțeles. Dar n-o cunosc deloc, așa că nu prea-mi pasă de ea. Nu știu cine e, ce trecut are, ce păcate are, cum a ajuns copilul ei în situația dată, ce s-ar putea întâmpla în viitor, ce putem spera să intervină în situația dată etc. Toată ”povestea” ei e scoasă din context și de aia își pierde complet greutatea. E o mamă cu un copil aflat în comă. Fără să fiu insensibil, ci doar de dragul discuției, întreb: ”și ce-i cu asta?”