Criță și Crițoaia

Criță stătea la dracu-n praznic. Intrai pe Valea Lupului, urcai pieptiș, cu râpa-n stânga  și peretele dealului în dreapta, treceai de bojdeucile hâite ale țiganilor, așezate ciucur pe malul râpei, mai era apoi casa lui Neculai Paisvant, pe dreapta, între vii, pe urmă iarăși urcai gâfâit pe malul râpei adânci până ce-ți ieșea limba de-un cot și te opreai ca vițelul la poartă nouă drept în portița lui Criță. Aici se termina drumeagul îngust, de-o căruță: drept în poarta, care avea numai un clempuș, însă era mereu închisă, proptită pe dinăuntru.
Criță nu prea era ceea ce se cheamă un tip comunicativ. Nu socializa, cum se zice azi în noua limbă de lemn paneuropeană. Deloc! Puțini mergeau la casa lui, iar el nu cobora niciodată în sat. După colectivizare, care la noi s-a încheiat în ’62, fiindcă veleștenii au fost printre ultimii trecuți la colhoz, Criță a rupt aproape toate legăturile cu lumea și a rămas singur cuc, dacă n-o punem la socoteală pe cuculeasa lui – Crițoaia, în casa lui înconjurată de pădure de pe sprânceana dealului.
Pe ea o vedeam. Trecea destul de des pe la poarta noastră, care se află aproape de buza Văii Lupului (după ce oficialitățile au dat nume drumurilor și drumeagurilor, redenumindu-le „străzi”, casa noastră este la Valea Lupului, nr. 1). Noi, copiii, răscoliți de poveștile misterioase despre Criță, colportate intens de țiganii din Valea Lupului – că morocănosul Criță are un depozit de muniție rămas de la război, că a construit un avion cu care vrea să fugă în America (pare că generația mea de copii, fără televizor, era mult mai „prinsă” de miraculos decât cea de azi; îmi aduc aminte, de pildă, de povestea cu maimuța-fotbalist, pe care, cică, brazilienii au pus-o în poartă, iar un fotbalist ungur, Pușkaș (de la „pușcă”, lucra imaginația noastră), a tras un șut și a rupt maimuța în două) o examinam cu atenție pe Crițoaia. Însă aceasta, spre deziluzia noastră, nu avea nimic deosebit. Era o băbuță aproape pitică, cam surdă, motiv pentru care vorbea tare, cu glas ascuțit, scârțâit. Mergea pe la neamuri (căci ea avea rude în sat; el era venit nu se știe de unde, neamuri nu veneau pe la el niciodată) sau cu „marfă” la Iași: cu mere, pere, renglote, struguri, roșii. Nu lua niciodată autobuzul, fiindu-i frică. Se lua cu altă băbuță, trăitoare în lumea veche, lume desculță și pedestră, și taca-taca, teleap-teleap legănându-și fustele făceau peste opt kilometri până la Iași: cu coromâsla (cobiliță pe moldovenește) cu două cociuge (coșuri) pe umeri.
Odată erau s-o pățească rău. S-a nimerit că tocmai veneam cu autobuzul dinspre Iași, când… ce văd!? Accident! La pod la Durduc tot asfaltul era roșu-sânge. Oamenii din autobuz își făceau cruce și exclamau a milă la vederea cruntei scene. Crițoaia stătea năucită pe marginea șanțului. Nu pățise nimic grav, dar zâmbea tâmp și vântura din mâini aiurea, ca o cloșcă-găină, care și-a pierdut puii de rață pe apă. Pe cealaltă babă nu o vedeam. Presupuneam că a fost rostogolită în șanț sau sub pod și murise. Însă nimic din toate acestea! Ce se întâmplase? Un șofer care circula prea aproape de marginea șoselei a agățat coromâsla uneia din babe și le-a bușit pe amândouă sub pod la Durduc. Noroc că podul era mai mult un podeț  peste leneșa și firava apă a Vămeșoaiei (abia peste mulți ani aveam să aflu ceea ce cred că nu știu nici azi consătenii mei: Vămeșoaia e de fapt un canal, azi înmâlit, făcut pe vremea nu știu cărui domnitor fanariot, Moruzi sau Calimah, ca apa să nu se mai reverse pe șes, ci să șerpuiască alene drept în Bahlui), așa că babele s-au ales, în afară de sperietură, cu o trântă și câteva julituri. Iar „sângele” de pe șosea era dat de pătlăgelele chiflicite și făcute bulion ale Crițoaiei. Bineînțeles, babele s-au ales și cu greaua batjocură țărănească, după ce oamenii au priceput despre ce este vorba. În orice caz, din cauza acestor zeflemeli sau din altă pricină, Crițoaia n-a mai mers pe jos până la Iași după aceea. Își făcea trei crucioaie mari și se urca în autobuz.
Crițoaia era singura legătură a lui Criță cu lumea, un fel de sol gălăgios, care bătea aiurea într-o tobă spartă. Cum am spus, de la colectivizare el nu mai cobora în sat. Nu a vrut cu nici un chip să treacă la colhoz. Numai el va fi știut cât „a tras”, când a fost cu „lămuririle” trecerii la „colectivă”. I-au lăsat până la urmă casa și câtă pădure i se cuvenea după noile legi, iar în jur au defrișat tot și au plantat vie. Acum izolarea casei era și mai evidentă, mai vizibilă: un pâlc de pădure din care se ițea țuguiul de draniță putredă al casei, înconjurat de vii. Aceste vii erau ale IAS-ului, iar Criță era tare apreciat de inginerii de acolo, fiindcă le repara sapele, coasele, vermorelele… Se pricepea să meșterească de toate. Însă toate le făcea acasă, nu ieșea din curtea și din restul lui de pădure nici să-l pici cu ceară. Firește, nu-și făcuse avion, dar tata, care trecea cu popa pe acolo cu ocazia moliftei postului (prostului, zicea tata), povestea că avea tot felul de unelte, avea chiar polizor și strung. Fiindcă nu avea curent electric, le acționa cu niște pedale.  Și-a făcut singur un aparat de radio și ascultă un singur post: Europa liberă. Când se terminau știrile și dacă îi plăcea lui cum au fost înfierați comuniștii, Criță spunea la sfârșit: „Să trăiți!” și închidea aparatul.
De fapt, nu-l chema Criță, ci Dascălu. Culai, un prieten de-al meu de joacă, a fost trimis la Criță de taică-său să ceară un fluturaș pentru vermorel. După ce a urcat opintit coșcogea dealul, Culai a început să strige gâfâit și neîntrerupt, cum strigă copiii, la poartă:
-Nene Criță! Nene Criță! Nene Criță!
Nimic. Culăieș se înecase de strigătele sacadate și dădea să se întoarcă, când Criță i-a răsărit ca din pământ în față:
-Aici nu stă Criță. Aici stă Dascălu! Și i-a întors spatele.
Criță era doar porecla. În limbaj popular „criță” înseamnă „oțel” (de unde expresiile „tare ca crița”, „inimă de criță”, „beat criță”). Cel ce i-a zis așa a știut el ce-a știut. Criță era genul rar de om, care merge pe drumul lui fără să se uite în jur la ce fac ceilalți. Oamenii știau: Singurătatea lui începuse încă înainte de colectivizare, după aceasta doar se accentuase. Iar faptul că mersese în răspăr cu restul nu-i aducea prea multe bucurii. Felul său de a fi, aerul posac nu-l făceau prea simpatizat. Pentru că se încăpățânase și nu trecuse la colectiv putea fi erou doar în cărțile de istorie sau de literatură; pentru oamenii din satul său însă era o excepție care deranja, care sâcâia ca o albină plină de miere într-un viespar sterp. Unii îl vorbeau de rău de-a dreptul – că e tra-la-la, că e trăsnit, că e diliu… Nu-și puneau problema că poate, în străfundul lor, îl invidiau, fiindcă el avusese curajul pe care ei nu-l avuseseră, acela de a merge până în pânzele albe. Așa că, mai pe față, mai pe dos, îl urau. Iar faptul, de pildă, că era adânc credincios și că discuta cu preoții pe care-i primea chestiuni de subtilitate ale credinței, nu trezea stima oamenilor, ci, dimpotrivă, accentua neîncrederea în el; îl făceau habotnic și sălbatic. N-a coborât de pe bobeaucă (așa ziceau oamenii piscului acela păduros) nici la nunta unicei lui fete, Valerica. Asta a a pus capac. E nebun!
Aveam vreo zece ani când tata m-a luat cu el la Criță. Poate simțea propensiunea mea spre fabulos. Vă închipuiți emoția mea, alimentată de poveștile care-l înconjuraseră pe Criță cu o asemenea aură. Pe o vreme neguroasă, am urcat pe Valea Lupului, pe drumul acela ca o golgotă, și am ajuns la portița închisă cu doar un clempuș. Tata s-a aplecat peste portiță și a dat la o parte propteaua. Am intrat. După un pâlc de copaci și o vie, urma o ogradă largă, căptușită cu iarbă bogată. Cărările abia se vedeau prin iarbă. În ogradă erau multe acareturi – șuri, magazii, poieți, hambare – mici, abia văruite, pleoștite, așezate în patrulater. Ciudat era că toate erau orientate cu spatele în afară și cu fața înspre centrul patrulaterului. Așa mici, albe, păreau niște păsări chircite în ploaie, bătrâne și posomorâte. Deodată, pe nesimțite, ca o sălbăticiune, ne-a apărut în față Criță: un omuleț cu sprâncene stufoase, puțin aplecat de spate, cu o curea care încingea o haină fără nasturi. Avea o bărdiță la spate prinsă în curea. Părea că ceva din respirația chichinețelor din jur, ceva foarte trist, fusese sorbit și de Criță. Așa simțeam. A discutat ce avea de discutat cu tata și apoi a intrat în una cămăruțele acelea (nu deosebeai care-i casa „de curat, care-i magazie, care-i…) să înapoieze, se vede, sufletul lor trist pe care îl sorbise.
Dar să lăsăm răzgâielile metaforice. Am plecat cu sufletul greu fără să știu de ce. Ceva vechi-vechi și nedeslușit mă apăsa. Mă tot uitam în urmă, spre cămăruțele acelea care arătau fundul lumii, și nu știam ce mă apăsa.
…Criță a coborât totuși în sat prin ’70. O singură dată. Dus de alții. Mort.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).