Crochiuri: Aglaia lu’ Chiper, Dragoș, Broscoi

Lucram în învățămînt pe vremea aia, aveam într-o zi o „fereastră” , cred că cei mai mulți știu ce înseamnă. E o oră pauză între alte două ore „pline”. După pauza asta, țin minte, aveam teză la o clasă. Așadar, aveam fereastră și am ieșit prin sat. Acolo, în centru, erau cam toate „instituțiile” satului: școala, biserica peste drum, magazinul la vreo 30 de metri, iar în spatele magazinului, în aceeași clădire, era crîșma numită bufet pe atunci.

Ies eu, mă plimb pe uliță, mă gîndesc la subiectele la teză, mai schimb peste gard o vorbă cu Aglaia lu’ Chiper, o femeie de vreo 40 de ani, longilină, lălîie, se îmbrăca voit nonconformist, așa cred. Mă distra cu umorul ei cinic. Îmi zice la un moment dat:

-Ăăă, dom’ profesor, păi eu dacă nu făceam întreruperi de sarcină, cred că acuma aveam vreo treizeci de copchii.

Cînd accentua moldovenește „copchii”, voia să fie ironică. Se ținea că e femeie cu carte. Cînd vorbea cu mine, deschidea vorba de literatură, dar mie nu-mi plăcea apa de trandafiri (eau de rose). Madam Aglaia citea romane de Paul Feval, de gagica aia bărbată a lui Chopin, Intrusa, Contesa de nu știu cum, chestii de astea. Apoi era moartă după romanele lui Ion Grecea, un autor de literatură telenovelistică comunistă: Moartea lebedei și Talida. Oooo, Talida, care trăiește cele mai nefericite ierni din viața ei…lipsa beneficiilor, studii făcute cu greu, talentul la pictură, eșecul în prima și a doua dragoste, un soț ucis, două surori ce au aceeași soartă… multe alte încercări, căci, nu-i așa, oțelul se călește în foc… în final Talida, iar Aglaia se confunda cu ea și se cufunda în eau de rose, găsește fericirea alături de un om minunat… Ah, cît de mult trebuie să-i fi înmuiat viermele durerii ei ascunse acest roman!

Vorbea de „copchii”, dar Aglaia lu’ Chiper nu avea nici unul.  Bărbatu-său, nea Mihai Chiper, cu vreo zece ani mai în vîrstă ca ea, meșterea de toate, avea „mîini de aur”, cum se zice. Era idolul copiilor din sat, „nenea cu filmul”, proiecta filme la căminul cultural, mi se acrise de Raidul vărgat (pe afișul scris de mînă, cu litere strîmbe, scria Raidul vărzat) , l-am văzut de vreo cinci ori „cu școala”; era o comedie sovietică cu un barman care ajunge din întîmplare dresor de tigri.

Și nea Mihai, zicea lumea, era impotent, iar Aglăița „umbla fleaura”, „ca tăunul cu paiu’”, „ca cățaua lu’ Arvinte”, măcănea doct gura satului. Mie îmi părea o madam Bovary  mai peizană, deși se ținea „cucoană” și înțepa ca „giaspa” (viespea) pe ceilalți, motiv pentru care era bîrfită intens în sat. Nu avea copii, nu lucra mai nimic, dar citea romane romanțioase. În plus, se culca cu inginerul Lapteș de la CAP, un bihorean prins prizonier între dealurile moldave în urma unei repartiții tîmpite (conformă cu politica „științifică” a partidului unic), inginer se pare însurat în Bihorul natal. Relația dintre Aglaia și Silviu Lapteș era cam scrîșnită și cu năbădăi. Uneori ea avea hachițe, am văzut-o odată pe cîmp, toamna, cînd făceam practica agricolă cu elevii, cum a izbucnit brusc în plîns fără un motiv vizibil. Se dădea în stambă față de oameni, iar Lapteș o tempera bonom. Culmea este că raporturile dintre Aglaia și soțul ei erau foarte normale, calme. Se mîngîiau între ei ca doi bolnavi aflați într-o perpetuă convalescență

În fine, o las pe Aglaia și îmi iese înainte un țigan. Îl chema Pletosu, dar lumea îi zicea Broscoi, avea niște ochi ieșiți din orbite, exoftalmici parcă se zice. Fetița lui era eleva mea, tare slăbuță, săraca, cred că nu mînca cum trebuie. La învățătură era și mai slabă, aveam impresia că în casă vorbeau numai țigănește și nu știa bine românește, se exprima foarte greu.

Deci, îmi iese Broscoi înainte cu biciul sub braț, că avea căruță cu cai, și începe să mă perie:

-Dom’ profesor, ce-mi place de matale, că ai reșpect pentru oameni, ești popolar…

-Bine-bine, hai spune ce vrei.

-Nimica, dom’ profesor, să chiorăsc eu. Hai să-ți dau o bere, că îmi place de matale, că dai „bună ziua” la oameni, ești popolar…

-Nea Pletosu, nu pot să merg la bere, dom’le, că am teză după aia.

-Da’ ce, o bere pentru un bărbat ca dumneata contează?

În fine, mă mai alint eu o vreme ca mireasa la pat și mergem după colțul magazinului, la Dragoș la bufet. Dragoș ăsta era un tip de vreo 60 de ani, roș în obraji, apoplectic, bea și el cot la cot cu clienții. A mierlit-o curînd după aceea. Broscoi ia două beri Bucegi, berea oamenilor muncii de atunci, și iar începe să mă lingușească:

-Dom’ profesor, ce-mi place de matale, că ești popolar, nu ești cu nasu’ pe sus, stai de vorbă cu oamenii. Să chiorăsc eu dacă nu ești om de comitet.

-Domnule, zic, e normal, nu? Trebuie să ne respectăm.

Și, cînd mi-era lumea mai dragă, Broscoi îmi trîntește replica:

-Dacă ai reșpect pentru oameni, de ce mi-ai lăsat fata corigentă? A?

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).