Cureaua din piele de porc

În fugă, ceva ascuțit îi străpunge piciorul stâng, puțin mai sus de genunchi. Se aude scrâșnetul subțire al materialului pantalonilor care se rupe, agățându-se într-un țăruș strâmb. Nu simte nicio durere. Aleargă mai departe cât îl țin picioarele lui de copil. O adiere răcoroasă îl face să se înfioare atunci când i se strecoară viclean pe sub cămășuța în carouri. Un fir de sudoare i se prelinge de-a lungul spatelui încordat și coboară pe sub bata pantalonilor strânși cu cureaua din piele de porc pe care a primit-o deunăzi de la Nea Milică.
Ieri a împlinit șase ani. Au sărbătorit cu toții la Bolta Rece. Cei mari au băut câte o bere, iar copiii s-au desfătat cu limonadă pe săturate. Nea Milică, tăbăcar fiind, i-a adus în dar cureaua asta de care este tare mândru. I-au urat cu toții „La mulți ani” și s-au distrat pe cinste.
„Acum ești bărbat”, i-au spus. Trebuie să aibă grijă de Mami și de Sarah cât timp tata e ocupat la băcănie. Lui i-ar plăcea mai tare să stea să-l ajute. Tata l-a învățat atâtea, să numere, să socotească și acum are voie chiar să le înmâneze clienților restul. Unii îi lasă bacșiș, alți cumpără bomboane gumate și i le oferă. Când tata primește marfă, mai ajută și el uneori. Cel mai mult îi place să aranjeze turta dulce, bomboanele colorate și biscuiții în borcane înalte din sticlă cu capac. Trebuie să aibă mare grijă. Odată era cât pe ce să spargă unul. Se speriase când trecuse tramvaiul trei înspre gară. Oprise brusc în dreptul prăvăliei, exact pe colț unde se întâlnește Cuza-Vodă cu Lăpușneanu, lângă croitoria „La ghemul roșu”, mai jos de hotel Europa. Trece multă lume pe acolo, „are vad” cum se spune.
Picături grele și pline de sudoare sărată i se preling de-a lungul onduleurilor de culoarea mierii și, după ce se încolăcesc în spirală, i se adună direct în ochi făcându-l să clipească tot mai des.
Când ajunge la treptele care urcă prin față pe la turnul Goliei, are gust sălciu în gură și o apăsare în piept. Scuipă într-o parte și se apasă cu mâna lui mică, făcută ghem, în dreptul inimii care îi bate tare, tare.
Oare o să-i sară din piept și să-și ia zborul cum face uneori canarul lui galben, sâmbăta, când stau toți în jurul mesei din sufragerie? Ce Kugel delicios pregătește mama lui de Sabat!
Parcă simte cum un strop de sirop de zahăr ars i s-a prelins pe bărbie. Se șterge mirat fără să se oprească din fugă și se uită la buricele degetelor cu care s-a atins. Vede o spumă albicioasă și călduță: saliva care i s-a prelins printre găurile lăsate de dinții de lapte lipsă. Gâtul în schimb îi e atât de uscat, îl simte aspru cum e șmirghelul cu care își șlefuiește tata tejgheaua.
„Hai! Încă puțin! Ești bărbat de acum!” își face singur curaj. Picioarele parcă i se fac din ce în ce mai grele și nu mai vor să-l ajute. Șiretul de la încălțarea stângă i s-a desfăcut. Nu are timp să se oprească să și-l lege acum.
În apropiere se aude cântecul unei cucuvele. Bunica i-a spus că nu e bine când buha cântă. Dacă nu s-ar grăbi, ar lua o piatră și ar alunga-o. Așa, doar se chinuie să fugă mai departe.
Acu’ trebuie să o ia în jos pe Boșotă, pe lângă clădirea din piatră și cărămidă a sinagogii. De pe Cucu ajunge pe Eternitate.
Ochii i se împăienjenesc și imaginile parcă se joacă de-a v-ați ascunselea. Ultima casă pe stânga e casa lui Nea Milică. Acolo trebuie să fie, dar nu vede nimic.
Un câine latră într-o curte de partea cealaltă a străzii și îl face să se grăbească. Se uită de jur împrejur să se asigure că e singur. I-a zis maică-sa să se păzească să nu fie careva prin preajmă și să dea de belea. Nu e nimeni. Luna îl urmărește printre coroanele bogate ale copacilor.
Să tot fie ora zece. E acum în fața casei. Bate cu pumnul lui mic în gardul nu prea înalt, dar nu se întâmplă nimic. Nea Milică sigur doarme dus. Își face curaj și cu ochii strâns închiși trage zăvorul spre dreapta. „De-acum ești bărbat. Ești bărbat de-acum”. Tropăitul inimii lui de copil îi umple urechile. I se înmoaie genunchii. Dar trebuie să facă asta. Se apropie cu pași împleticiți de pridvor și șoptește șuierat:
– Nea Milică, scoală Nea Milică, eu sunt, scoală!
În curtea din spate se aude un foșnet și ceva se strecoară repede printre lemnele orânduite de-a lungul peretelui casei.
– Nea Milică, rogu-te scoală și deschide-mi ușa!
Ciocănește la început timid apoi din ce în ce mai tare în ușa de la intrarea în vestibul. Întoarce capul și privește speriat în urmă. La casa de peste drum s-a aprins o lumină. Câinii au început să latre. Când privește iar înspre casa lui Nea Milică vede cum perdeaua se mișcă de parcă cineva îl privește dinăuntru.
-Nea Milică, l-au luat pe tata la chestură. Mâne o să ne adune pe toți acolo. Nea Milică, m-a trimis mama la dumneata să ne ajuți, Nea Milică, nu ne lăsaaa!
Din suflet îi țâșnește cu putere un țipăt. Începe să lovească disperat cu pumnii strânși și cu picioarele în ușa care se încăpățânează să rămână închisă.
– Hei care ești acolo? Vrei să te ia poliția? Chem jandarmii acușica!
Se așterne liniștea. Densă și neagră. Dinspre casa lui Nea Milică nu se ivește niciun semn de viață.

A doua zi, prin dreptul prânzului, Nea Milică și alți cetățeni își fac de treabă prin centrul orașului. Din loc în loc, pe ușile prăvăliilor și caselor cu ferestre sparte, se ițesc cruci însemnate cu var.
Femei dezgolite cu părul în neorânduială, cu ochii arși și plini de spaimă stau aruncate pe borduri. Trecătorii își întorc capetele cu scârbă, neputință sau oripilare.
Un copil țipă isteric căutându-și mama. Își smulge cu mânuțele înnegrite de fum părul firav.
Grupuri de bărbați cu mitraliere și topoare împing cadavrele de pe șinele tramvaiului.
Pălăria lui Nea Milică se deplasează alături de alți concetățeni dinspre Cuza-Vodă spre Vasile Alecsandri. Scenele care îi întâmpină sunt de-a dreptul macabre. Trupurile contorsionate în poziții inumane privesc cu ochi sticloși spre cerul de un albastru cenușiu. Un bărbat cu stomacul mai slab începe să vomite. Aerul este greu de respirat. Intensitatea tragediei este densă și aproape palpabilă. O femeie îngenuncheată plânge cu sughițuri pe caldarâm.
Atenția lui Nea Milică este atrasă brusc de ceva. Traversează cu pași mari și își apleacă capul înspre patru cadavre aliniate.
Trei dintre ele au capetele orientate înspre zidul care mărginește strada chesturii.
Trupul bărbatului, îmbrăcat într-un costum elegant din in, e răsucit pe partea stângă vrând parcă să protejeze femeia aflată alături. Lungită lângă el, cu fața în sus, trupul ei conferă privirii o priveliște din care nu se poate deduce dacă doar se odihnește pentru o vreme. Picioarele le are încrucișate. Poartă dresuri închise la culoare și pantofi cu butoni pe margini.
Imediat lângă ea zace doborâtă o fetiță ca pe la doi ani, îmbrăcată cu o rochiță cu volănașe și șorțuleț alb. În părul arămiu îi strălucesc agrafe cu fluturi în aceeași nuanță cu a rochiței. Un ochi i-a fost spulberat de un glonț, capul sfărâmat i se odihnește pe asfalt.
Ghemuit în poziție fetală, cu bărbia înclinată în piept, un băiețel cu părul de culoarea mierii întregește portretul familiei. Onduleurile largi i se scaldă într-o baltă cleioasă de un roșu închis.
Nea Milică atinge trupul copilului cu vârful pantofilor lui lăcuiți. Nu reușește să-i vadă chipul dar recunoaște, fără rost de tăgadă, cureaua pe care a lucrat-o chiar el, cu mâinile lui.
– Îi cunoști, Nea Milică? Ceva prieteni de-ai dumitale?
– Ei ași, de unde? Niște jidani împuțiți…
Scuipă cu ciudă înspre corpurile inerte în timp ce inima i se contractă dureros.

Adriana Spineanu

M-am născut în 1980, în Bucureşti. Primii ani mi-au fost luminaţi cu dragoste de către bunici, care s-au delectat cu primele mele încercări “literare”.Cursurile şcolii primare şi gimnaziale au fost continuate cu cele din cadrul Colegiului Naţional “Spiru Haret” . Călătoria prin experienţa  numită  Viaţă, m-a purtat  la Iaşi, la Facultatea de Medicină Generală a  Universităţii “Gr.T.Popa” , o perioadă care m-a maturizat şi m-a ajutat să mă descopăr şi să mă definesc ca şi om. Convinsă fiind  că sufletul nu poate fi ignorat în tratarea trupului, mi-am completat studiile în cadrul Facultăţii de Psihologie a Universităţii “Al. I.Cuza” din Iaşi urmând şi un Master în Psihologie Clinică şi Psihoterapie  parţial şi în Louvain la Neuve, Belgia.Din anul 2015 profesez ca şi medic neurolog în Thȕringen, Germania. In urma cursurilor de scriere creativă la care am avut plăcerea să particip, mi-am redescoperit pasiunea pentru scris găsind şi forma de a da viaţă unei părţi a personalităţii mele.