Dacă aș da timpul înapoi, m-ai zări în pat, alături de bunica, adormind pe burta ei fierbinte, în timp ce îmi citea poveștile lui Creangă. Abdomenul i se umfla și i se dezumfla cu fiecare respirație și expirație, ascultându-i inclusiv bătăile inimii cum răsunau în toată cutia toracică. Întotdeauna asemănam coastele cu scheletul podului întins peste Dunăre, mai mult cu scopul de a proteja un singur zgomot, așa cum fluviul toarce continuu sub gigantul de fier. Citea greoi, datorită celor patru clase făcute după al doilea război mondial. Tot reușea mai bine decât mine, copilul de cinci ani. Mâna stângă și-o plimba prin părul meu și mă încuraja să-mi imaginez fiecare peisaj descris de autor. Mi se închideau ochii încet, încet, și conștiința mea se deplasa către teritoriile noi, pictate de creier la ordinele bătrânei cu pielea moale ca puloverul meu de lână. Literatura se dovedea a fi antidotul realității. Cu timpul începuse să mă plictisească, bunica, deoarece ajunsesem să citesc mai bine decât ea.
Și a fost o perioadă de egosim în care am avut lecturi doar pentru mine, dar astăzi uită-mă pe fotoliul de lângă patul ei înconjurat de mai multe icoane prinse în cuie pe pereți și de o candelă cu ulei ce arde neîncetat pe noptieră, deasupra capului ține tablourile cu mine și mama, iar puțin în dreapta o identific la brațul bunicului, în ziua cununiei lor civile. Mi-e greu să cred că bunicii mei au fost cândva tineri. Las amintirile să se împrăștie în ploaia deasă de afară și mă gândesc la picioarele umflate ale bunicii, întinse pe o pernă. Cred că n-a mai mers de vreo patru luni. O doare, îmi tot repetă ca o casetă blocată într-un casetofon. Oboseala o împiedică să mai comunice și pare că nici măcar nu-și dorește, poate a terminat de spus toate poveștile din viața asta. Îi acord tot dreptul la tăcere, nu i-a mai rămas nimic de pierdut.
Eu încep să citesc „Căderea”. Bunica ridică puțin capul și ar vrea să mă întrebe ceva. Zâmbește. Da, e conștientă că în urmă cu mulți ani obișnuia să-și plimbe ochii printre rândurile mici ale cărților. „Cât de frumoase sunt canalele seara! Îmi place răsuflarea apei mucede, mirosul frunzelor uscate care putrezesc în canal și acela, funebru, ce urcă dinspre șalupele pline cu flori.” Închei fraza lui Camus și mă întrerupe, întrebându-mă despre ce oraș e vorba. Îi răspund că autorul descrie Amsterdamul, dar acest nume nu-i provoacă nici o reacție. Încearcă să și-l imagineze.
Privind pe geam, spre fereastra acoperită cu un salcâm, îmi spune: „Să pleci de aici.” Atitudinea ei mă surprinde și îi explic că am venit special pentru ea. „Nu, nu. De aici… din România.” O contrazic, aducându-i aminte că sunt singura persoană pentru care a citit și care citește pentru ea. A doua oară mai mult îmi dă un ordin. Vine cu exemplele prietenilor mei, plecați prin diferite țări ca să muncească, însă își dorește ca eu să fiu mai bun decât ei și să rămân acolo, dacă tot am învățat aproape două decenii. Ar dori să-mi transmită mai multe, dar limba amorțită o împiedică.
Am rămas aici, blocat în propriile mele vise și amăgiri. Lumea era cât cartierul meu pe care-l cuprindeai într-o poză alb-negru. Toate personajele se întâlneau pe strada din fața casei, pierzându-se printre porecle, fluierături, bucuria unui gol marcat în poarta formată din stâlpul de electricitate și gardul casei, declarațiile de iubire. Și ne mulțumeam doar cu atât – cu liniștea unui oraș mic, uitat în câmpie, cu eterna idee de viitor strălucitor al unei populații obosite să mai viseze la societatea de dincolo de granița Europei Occidentale.
Deduc că bunica își dorește să evadeze din orașul ăsta prin mine. Să fiu într-o altă țară ar însemna să aibă acolo ochi, s-o sun și să-i povestesc cu lux de amănunte. Poveștile detaliate pentru ea sunt ca o mâncare bine făcută. Pun totul pe seama morții, probabil teama de acest necuoscut o îndeamnă să fugă cât mai departe și să strângă o amintire cu fiecare colț de pe planetă, unde soarele se ridică din spatele oceanului și stă nemișcat în acel loc, iar ea înoată, înoată ca să-l prindă, gândindu-se că atât timp cât vede lumina înseamnă că se poate bucura de ea, apoi începe să observe apa colorată în roșu, sub valurile spumoase, și razele cum pătrund până în odăile unei nave scufundate pe fundul oceanului, pierzându-se într-un labirint de corali, scoici și bancuri de pești multicolori. Și totuși speră că pe acolo, pe undeva, va fi bunicul și o va ajuta să se adapteze mai ușor. Are libertatea de a crede în orice dorește și are șanse ca orice dorință să i se împlinească.
Însă, în curând, toată lumea aceasta – văzută și nevăzută – va apărea ca două punctulețe albe în ale ei pupile, acoperite de ploape, de scândura de brad, de pământ. Și atunci vom fi amândoi plecați de aici. Vor mai rămâne câinii în lanțuri și cei care-și așteaptă moartea.
O liniștesc pe bătrâna cu fruntea ridată, buzele crăpate și scorojite, bărbia străbătută de vreo două fire de păr. Se uită nedumerită la mine, speriată. Îi spun că cineva trebuie să rămână aici și să reziste, și să povestească, căci doar poveștile pot fi eterne. Să aștept până la final, bântuit de propriile mele credințe, care se vor transforma în femei seducătoare, ce mă vor purta pe sub plopii de pe stradă, pe lângă fiecare amintire ascunsă undeva prin cartier, până sub pământul noroios, mirosind a ploaie de toamnă, unde dragostea absolută preface absurul în existență, tragicul în comedie și moartea-n viață.
.
Pe lângă micile greșeli de editare (2-3 cuvinte, câteva virgule) este un text căruia nu i-aș găsi prea multe hibe. Adică l-aș recomanda ca fragment, dar ca proză scurtă, categorie la care este încadrat, pare într-un fel incomplet. Este, oricum, cel mai consistent text pe care l-ai publicat pe site până acum. În sensul că aș citi cu plăcere un roman scris în stilul ăsta, cu un subiect pe măsură.
De aceeasi parere, foarte, foarte buna compozitia. E cu totul deosebit de multele textele stil jurnal pe care le intilnesti acum la tot pasul pe net. Si eu as fi citit in continuare, cum zice Mihai.