De ce Dostoievski? (memento)

… pentru că a fost primul scriitor de categorie super-grea pe care l-am citit, admirat și păstrat mereu în amintire…

Să-i sară plombele, nu alta, profei de franceză, care îi ținea locul bibliotecarei școlii, un pic cam însărcinată în perioada aceea, când, elev fiind, prin clasa a VII-a, într-una din pauzele dintre ore, am intrat hotărât în sanctuarul numit „Biblioteca școlii”, am scanat vreo câteva minute cotoarele volumelor de pe rafturile înghesuite, apoi i-am pus în față „Idiotul”, una din cele mai complete și complexe opere dostoievskiene. S-a uitat la mine, pe deasupra fundurilor de borcan ce le ținea la ochi pe post de ochelari, apoi la coperta volumului de interminabile sute de pagini, apărut în colecția „Clasicii literaturii universale”, o copertă de culoare grej, simplă, ba chiar austeră, fără vreo ilustrație sau altceva care să te atragă cât de cât.
„Copile, ești idiot?”, m-a chestionat ea, cu o ușor compătimitoare iritare  în vocea-i tabagico-absinthică. Nu i-am răspuns, pe moment, ca să n-o stresez mai tare, dar nu m-am urnit de lângă pupitrul ei, până nu mi-a completat fișa de împrumut, după care m-am prelins, ca un hoț de buzunare, spre sălile de clasă…
M-am „luptat” cu „Idiotul” câteva zile, până am reușit să realizez, în vreo două luni, că nu de luptă era nevoie, ci doar de determinare, concentrare și un pic de pasiune.

… pentru că a scris, de mână, câțiva metri cubi de literatură de prima mână…

Opera lui Feodor Mihailovici este una foarte vastă și memorabilă. Considerat  fondatorul romanului modern, a scris povestiri, nuvele, romane, eseuri, pagini autobiografice etc., dar voi aminti aici, pentru a nu abuza de răbdarea cuiva, doar marile capodopere dostoievskiene: „Crimă și pedeapsă” (1866) – adevărat ghid de instrucțiuni privind mântuirea prin suferință, „Idiotul” (1868-1869) – despre puritate, modestie și noblețea sufletului omenesc, „Demonii” (1871-1872) – un „face to face” cu necosmetizata față a revoluționarului rus,  „Adolescentul” (1875) – hronic și cântec al vârstelor zbuciumate, „Fraţii Karamazov” (1879-1880) – sinteză profundă a spiritului dostoievskian, o dramă familială, cu multiple implicații filosofice, morale sau religioase.

… pentru că a izbutit să atingă acea noblețe a spiritului pe care mulți nobili și-ar fi dorit să o atingă, dar n-au izbutit…

Într-un imperiu de douăzeci și două de milioane kilometri pătrați, multinațional și multiconfesional, situat, din toate punctele de vedere, la periferia Europei, înapoiat și sărac, incapabil să se modernizeze sau să încerce vreun fel de reabilitare economică sau socială, cu toate sechelele pe care le poate aduna o societate umană, numai de literatură nu avea cum să-i pese, prea mult, omului de rând.
Împrumutând un titlu din opera lui Ivan Turgheniev, se poate spune că marea literatură rusă a secolului al XIX-lea era, efectiv, „Un cuib de nobili”.
Tolstoi, fiu de conte, făcea parte din marea aristocrație țaristă, Turgheniev de asemenea descendent dintr-o veche familie aristocratică și fiu al unui ofițer superior al armatei imperiale, Pușchin se trăgea dintr-o altă familie nobiliară, apropiați ai țarului Petru I, Cehov era un medic renumit, provenit dintr-o familie de comercianți, Goncearov la fel, din comercianți și militari de carieră, Lermontov, nobil de rasă, cu origini scoțiene etc. Doar Gogol a avut o situație mai modestă, dar în cele din urmă s-a realizat și el, ca profesor, pe lângă un institut de ofițeri superiori, unde învățau cei mai aleși fii ai nobilimii ruse.
Dostoievski, cu un tată medic militar, foarte autoritar, alcoolic și cu opt copii pe cap, a terminat, constrâns, un institut de inginerie militară și s-a văzut nevoit, încă de tânăr, să recurgă la venituri din scris pentru a duce o viață cât de cât decentă și pentru a răzbate, în cele din urmă, într-o astfel de companie distinsă, preeminentă și nu de puține ori ostilă… Dar a reușit!

… pentru că a exercitat o influență covârșitoare asupra mai multor epoci literare și filosofice decât oricine altcineva…

Ironia sorții a făcut ca tocmai cei mai modești literați (din punct de vedere material) să fie și cei mai valoroși „influencers” literari.
Primul a fost Gogol, pentru epoca sa („Noi toți ne tragem din Mantaua lui Gogol”  spunea, cu sincer respect, Dostoievski), iar cel de-al doilea, însuși F.M. Dostoievski, pentru eternitate. Este aproape imposibil de delimitat foarte riguros aria suflării scriitoricești care s-a prosternat virtual la moaștele sfântului Dostoievski, dar e destul să-i amintim, cu tot respectul care li se cuvine, doar pe: James Joyce, Alexandr Soljenitîn, Franz Kafka, Albert Einstein, Jean Paul Sartre, José Saramago, Sigmund Freud, Friedrich Nietzsche etc., pentru a realiza forța de impact pe care acesta a exercitat-o, de-a lungul timpului, asupra posterității.
Putem afirma, deci, că mirabila specie de arbore al vieții, cu frunze, flori multicolore și semințe de existențialism, psihanaliză, realism magic, teoria relativității, modernism literar, disidență anticomunistă ș.a., își are rădăcinile în grădina cu cărări ce se bifurcă a lui… Dostoievski.

… pentru că a spus, cu peste un veac și jumătate în urmă, lucruri care sunt la fel de valabile și apreciate și astăzi…

„Caută să ajungi un soare şi atunci te vor vedea toți”,
„Fii stăpân pe tine însuți și vei stăpâni lumea”,
„Există o graniță în mintea fiecărui om, unde este periculos să ajungi. Odată ce ai trecut-o, este imposibil să te întorci”, „Nu vei ajunge niciodată la destinație dacă te oprești să dai la o parte fiecare piatră din cale”,
„Nimic nu e mai îngrozitor decât să trăiești într-o lume străină de tine”,
„Frumusețea va salva lumea”,  
„Unui om îi este de ajuns câteodată şi o singură zi ca să cunoască toată fericirea din lume”,
„Nimic pe lume nu-i mai greu ca sinceritatea și mai ușor ca lingușirea”,
„Dacă Dumnezeu există și nu cred, am pierdut totul, dacă nu există și cred n-am pierdut nimic, deci trăiește ca și cum ar exista”…

… pentru că a avut forța morală să-și  asume eșecurile cu multă demnitate și a știut să se reinventeze, ca om și scriitor, de fiecare dată când soarta l-a încercat crunt…

În viața ilustrului scriitor au existat și situații mai delicate, cărora a știut să le facă față și fără ca acestea să-l afecteze decisiv sau să-l dărâme iremediabil.
„Errare humanum est” și nici Dostoievski nu s-a putut sustrage de la mesajul nefast pe care-l poartă acest dicton latin.
Pe fondul unor prelungite stări de stres și al acumulării unor frustrări având la origine condamnarea sa la moarte, anii de exil petrecuți în Siberia, de invaliditatea sa sau situația materială destul de precară, Dostoievski a fost supus, într-o anumită perioadă a existenței sale, înaintea și chiar în timpul primei sale căsătorii, unor ispite și regretabile clipe de rătăcire care l-au adus în situația de-a abdica uneori de la normele cerute de instanțele morale ale vremii și condiției sale sociale. Dar, că s-au numit consum de alcool, violență fizică sau verbală, jocuri de noroc sau aventuri extraconjugale, acestea au luat sfârșit odată cu intrarea în viața sa a celei ce avea să-i devină cea de-a doua soție, Anna Grigorievna Snitkina, cu douăzeci și cinci de ani mai tânără decât el, scriitorul reușind să se elibereze de efectul tuturor derapajelor amintite și să devină un om și un soț model, exemplu de afecțiune și fidelitate față de cea pe care o va avea alături până în cele din urmă clipe ale vieții sale, impresionante fiind cuvintele rostite atunci: „Ține minte, Ania, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat niciodată, nici măcar cu gândul!”.
Un episod relevant, ca argumentație la cele relatate mai sus, îl reprezintă conjunctura în care a fost scris unul dintre romanele sale. La un moment dat, Dostoievski, acumulând un considerabil volum de datorii la jocurile de noroc, a ajuns în situația de a-și pierde o parte din drepturile de autor. Așa că, pentru a fi exonerat de obligațiile respective, s-a văzut pus în stringenta situație de-a scrie romanul „Jucătorul”, cel mai autobiografic roman al său, de circa 200 de pagini, în doar patru săptămâni. O adevărată performanță!
„Nu-ți încărca memoria cu fiecare insultă care ți s-a adus vreodată, pentru că s-ar putea să rămâi fără spațiu pentru momentele cu adevărat minunate din viața ta”.

… pentru că a sfidat, în ultimul minut, clipa în care aproape că-i bătuse ceasul…

În anul 399 î.Hr., Socrate, marele filosof antic („Sfatul meu e să te căsătoreşti. Dacă vei avea o nevastă bună, vei fi fericit; dacă nu, vei deveni filosof”) a fost condamnat la moarte prin suicid, datorită convingerilor sale filosofice.
În 1452, autorul „Baladei doamnelor de altădată” („Où sont les neiges d’antan?”), poetul-bandit François Villon, este condamnat la moarte prin spânzurare. În 1959, alt poet, Radu Gyr, ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, este condamnat la moarte pentru poeziile sale anticomuniste.
Ajungând și în zilele noastre, să mai amintim doar condamnarea, de către un for religios musulman, a reputatului scriitor indian-britanic Salman Rushdie, („Versetele satanice”)…
Condamnarea la moarte a lui Dostoievski este un fapt notoriu, nu cred că mai prezintă nicio doză de inedit pentru iubitorii de literatură și istorie literară. Asociind-o, însă, cu cele relatate mai înainte, este sigur că această condamnare s-a comis și pentru a valida, dincolo de veacuri, istorii sau spații geografice, celebra expresie a lui Voltaire, „les grands esprits se rencontrent”!
Pe scurt, doar, câteva cuvinte despre acest traumatizant eveniment de tristă amintire: ca urmare a unor activități calificate ca subversive și instigatoare la răzmeriță împotriva regimului țarist, Dostoievski și alți câțiva camarazi de-ai săi, considerați revoluționari, au fost arestați și condamnați la moarte.
Execuția urma să aibă loc în 22 decembrie, anul 1849, într-o zi de iarnă neagră-gri a istoriei ruse, dar în ultima clipă, printr-un ordin al autorităților țariste, marele scriitor este grațiat, gest de majoră inspirație și omenie, care restituia astfel umanității, in antecessum, o personalitate marcantă și un spirit ales al culturii universale.
Și uite-așa, parafrazând versurile unei îndrăgite melodii de pe la sfârșitul secolului trecut, a soților Aldea Teodorovici, „ne-am ales cu Domnul Dostoievski”.

I. Riti

… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…

www.ionelriti.blogspot.com