De ce Ema

(Text înscris la Maratonul literar – martie, 2016)

Sosirea

Vasul Ahti înaintează greu. Știu că în orice moment putem fi prinși între ghețuri. Cele cinci minute cât am putut sta pe punte mi s-au părut nesfârșite, până și stropii valurilor înghețau pe loc. Doream să privesc măreția ghețarilor, dar în același timp vroiam și să le arăt lui Lars și lui Markus că femeia româncă, pe care o priviseră cu neîncredere, nu era mai prejos decât ei. Norvegianul și suedezul se contrazic și nu se pot suferi numai atunci când vine vorba de echipele lor naționale de hochei pe gheață. Cu mine e altceva. Sunt privită de amândoi ca un spin în coastă, o povară. Voi încerca să le demonstrez contrariul, deși nu de asta sunt aici.  Doar că ar fi mult mai ușor să fim cu adevărat o echipă.  Iartă-mă Vlad, dar poate te vei simți satisfăcut să afli cum nici nu am ajuns încă bine, că mă și dojenesc cât am putut să fiu de necugetată. Să nu crezi că îndoiala și frica mi-au dat vreodată pace, dar de câte ori mă întreb ca un copil speriat ce caut eu aici  tocmai acum, îmi dau foarte repede răspunsul, mă gândesc la tata, care îmi spunea mereu să am încredere în mine și prind din nou curaj.
Totul a început în 2007, de când m-am angajat la World Wildlife Fund[1]  și am  participat anual din partea României la trei expediții scurte în insulele canadiene. Dar  Svalbard  este pentru mine piatra de încercare. Un proiect pilot, la sute de kilometri depărtare de coastele Norvegiei, în care timp de o săptămână, vom monitoriza ursii polari de pe  cele trei insule ale acestui arhipelag îndepărtat, care se spune că ar fi fost descoperit de vikingi. Tabăra noastră, un mare container albastru special amenajat,  ne așteaptă pe întinderea albă. Vom rămâne vegheați de echipajul de pe Ahti având la dispoziție și un elicopter. Nu știm încă cât și dacă  va putea zbura. Totul depinde de vreme. Sperăm să avem noroc. Vasul ajută frecvent expediții ca a noastră, dar se mai ocupă și cu supravegherea pescuitului din zonă, fiindcă face parte dintr-un departament special al pazei de coastă. Inițial ni se propusese un huset – o fostă locuință pentru mineri, dar scopul expediției era să fim cât mai departe de zonele populate, așa că ne-am asumat riscul lipsei de confort. Împreună cu Markus eu trebuie să colectez eșantioane de roci, fosile și minerale din peștera Ice Cave,  pentru studiul transdisciplinar al ghețarilor în stadiu avansat de topire, dar amândoi îl vom ajuta pe Lars în munca de monitorizare a urșilor polari.  Probele colectate de mine vor fi comparate cu cele  deja analizate, obținute  anul trecut, de colegii mei, care au contribuit și la proiectul viitoarei amplasări a unui telescop polar robotic românesc la Svalbard.
Coincidența a făcut ca tocmai  anul angajării mele să fie şi cel cu cea  mai vertiginoasă topire a ghețurilor înregistrată de la primele măsurători prin satelit, începute pe la sfârșitul anilor ’70. Scurta carieră de alpinistă și experiența științifică m-au ajutat mult, la fel și faptul că vorbeam engleza la perfecție.  Imaginea care mi-a schimbat viața a fost o fotografie din Herald Tribune cu doi ursi polari plutind în derivă pe o fășie subțire a ceea ce fusese cândva o banchiză de gheață,  înconjurați  numai de apă, cât vezi cu ochii.  Se crease o panică generală că aceste superbe animale sunt amenințate cu dispariția iminentă. Totul se petrecea mai fulgerător decât orice pronosticuri. Întreaga lume  vorbea alarmată despre încălzirea globală. De când citisem articolul ăla îmi dorisem să  fac   ceva concret pentru salvarea lor de la extincție, iar directorul mi-a intuit pasiunea. Cercetările mele interdisciplinare nu mi-au asigurat însă o ascensiune lină și fără probleme. În afară de faptul că am fost cooptată de mai multe asociații de profil cu care eu colaboram fără probleme, dar care din cauza orgoliilor se cam incomodau unele pe altele, uitând că scopul comun ar fi trebuit să fie singurul care contează, s-a întâmplat să mai fac parte și din grupul scepticilor.  În munca mea am încercat întotdeauna să păstrez o viziune de ansamblu, ferindu-mă de adevărurile comode şi  convenționale, unanim recunoscute. De multe ori un mic detaliu poate zgudui din temelii fundamentul unei teorii la care ai muncit ani de zile.  Deși unii au numit-o naivitate, mai am și convingerea că mama noastră, glia, știe singură cum să ne scoată din impas, în ciuda năzbâtiilor și greșelilor noastre inadmisibile. Știu că au avut loc schimbări dramatice, iar efectele încălzirii globale nu trebuie nicidecum ignorate, dar odată cu trecerea anilor am ajuns să fac parte din grupul celor care nu cred că doar asta  ar fi singura cauză. E doar una dintre multele răni cu care nesăbuința noastră se încăpățânează să desfigureze Pământul. Şi totuși el  respiră, se mișcă, se schimbă. E o ființă vie. Ghețurile se topesc și se refac ciclic. Se întâmplă de mii de ani. Cercetările mele m-au condus la concluzia că ele  se pot subția într-un loc de pe glob, pentru a crește  și a se îngroșa apărând mai apoi, aproape miraculos în altul. În nicio disciplină lucrurile nu trebuie privite unilateral și simplist. A trebuit să plec de lângă aparate, calculatoare, grafice și hărți ca să mă conving cu ochii mei, pentru a-mi putea susține și demonstra teoria. Mulți oameni de știință nu mai credeau în topirea totală a gheții până la sfârșitul secolului 21, fiind chiar de părere că ar putea avea loc mult mai repede, doar în câteva zeci de ani şi asta se întâmpla cam tot atunci când eu începusem să capăt convingerea că va exista un moment când curba descendentă se va opri , iar gheața se va forma din nou. Sunt sigură  că avem de a face cu o variabilă, că deși nu este de fapt prima oară,  simțim așa doar fiindcă se întâmplă să fim contemporani cu acest fenomen. Asta nu înseamnă că umbrele îndoielii nu vin să îmi clatine de multe ori siguranța. Dacă n-am dreptate ? Voi afla oare aici,  la Svalbard ?  În celelalte  misiuni am învățat enorm, am căpătat experiență, dar simt că vor mai urma mulți ani de cercetare. În mod paradoxal,cu cât vezi și afli mai mult cu atât știi de fapt mai puțin. De multe ori realitatea destramă siguranța teoriei. Privind cât de diferită și de schimbătoare poate fi gheața care plutește odată cu Ahti,  fie în aisbergurile tari ca bazaltul, fie translucidă, în bucățile fragile și mișcătoare, care cedează pe măsură ce vasul înaintează cu precauție, tocmai mă pregăteam să plec de pe punte, când strigătele lor m-au oprit. Nu voi uita niciodată cum înota foarte aproape de vas, fără să se uite la noi. Era o ursoaică mare. Când capul i s-a înălțat un pic deasupra apei, Lars a strigat:
–     Ea e. E Ema. Dumnezeule, trăiește.
Atunci i-am văzut fulgerător zgarda albastră. Știam că numai femelele pot fi monitorizate prin GPS cu astfel de zgărzi, fiindcă masculii au gâtul chiar mai gros decât capul și le pierd imediat. Pe măsură ce se îndepărta, am urmărit-o apoi cu toții prin binocluri. Se vedea foarte prost, totul era în ceaţă din cauza vântului şi a tangajului. Deși crezusem că bârlogul ei săpat în zăpadă nu va fi  departe de tabăra noastră, nu avea să mai apară  în următoarele două zile.
Ochii albaștri ai lui Lars au început să strălucească cu căldură, în timp ce ne povestea, în mica sală de mese de sub punte, cum a sedat-o cu un an în urmă ca să îi pună zgarda şi cum a crezut la plecare că nu va trăi. I se păruse slabă pentru acea vreme a anului, când ar fi trebuit să fi pus multă carne pe ea pentru vară, blana îi atârna prea mult sub burtă, iar labele din spate păreau cam subțiri. Zgarda Emei nu mai emisese niciun semnal de două luni. Lars fusese convins că murise de foame. Privindu-l cum povestea cu înflăcărare, ca despre o iubită regăsită, în clipa aia am simțit cum se topește și gheața dintre noi.

Ziua 1

Azi Markus m-a condus la peștera Ice Cave,  unde am prelevat probe de rocă.
Ei sunt ”cavaleri” și pe mine mă lasă mai mult înăuntru.  Ar trebui să stăm afară pe rând, fiindcă aici nu funcționează nici telefoanele, nici internetul. Dacă e senin, doar așa putem comunica prin satelit, cu un singur telefon conectat la cutia unui router. Azi am reușit  să trimitem de pe laptop un video scurt cu Ema înotând pe lângă vas, dar bateriile au murit foarte repede din cauza frigului. Noroc că avem destule cu noi. În tot oceanul ăla alb, imens  a apărut la un moment dat un mic punct.  Pielea bronzată din jurul ochilor lui Lars s-a încrețit cu încordare, accentuându-i ridurile din jurul ochilor albaștri. Deși ei amândoi păreau foarte convinși, la început nu am crezut că e un urs, dar așa era. L-am privit prin luneta noastră  instalată cu chiu cu vai pe un trepied ancorat împotriva vântului, care avea și  adaptor  pentru aparatul de fotografiat.
Pe o  porțiune a fiordului Wijde  a apărut un strat nou de gheață. Ne-am aventurat cam departe până am văzut urmele labelor pe zăpadă. Bănuiam că pe undeva, pe acolo,  ascuns cu grijă, trebuie să fi fost și  bârlogul Emei. Markus spunea că sunt urme de împerechere, fiindcă unele erau mai mici, altele mai mari, descriind în cercuri ciudate un traseu paralel, dar fără ţintă. Prezența unui mascul străin însemna că puiul Emei era în pericol. De asta nu mai reușeam să dăm de ea. Tu nu vei înțelege Vlad, fericirea aceea aproape nebunească, pe care am simțit-o la vederea lor în ținutul ăsta de o frumusețe  sălbatică, unde se poate muri atât de ușor. Cum stăteam așa, aplecată în zăpadă, privindu-le  cu ochii aproape orbiți de lumina puternică, întipărite tocmai în locul ăla din toată imensitatea  albă fără sfârșit, în care am avut norocul să fim și noi, mi s-a părut un dar neprețuit. O   bucurie imensă m-a cuprins la vederea urmelor acelor labe puternice ale unei ființe, care se luptă în fiecare clipă pentru viața ei, stăpânind totuși cu demnitate toată vastitatea asta albă, sidefie, unde chiar și  soarele pare uneori să se piardă înghițit de zăpezi, pentru ca alteori,  în zile cu cer senin să domine măreț întinderea cu sclipiri de diamant.  Atunci am dat un nou înțeles iubirii și libertății. Am început să pricep cu adevărat miracolul și fragilitatea vieții. Animalul ăsta imens în comparație cu noi oamenii, este croit special pentru aceste locuri, unde nu mai pare deloc mare. Agilitatea și grația, vulnerabilitatea și suplețea, dar și incredibila putere de rezistenţă a  ursului polar, care se poate deplasa mii de kilometri, totul era întipărit vremelnic acolo , sub ochii noștri. Niciodată nu am primit un semnal mai complet și mai plin de sens. În urmele pașilor lor pe zăpadă am văzut criptate monocrom, ca într-un palimpsest, nașterea, iubirea și moartea. Acolo erau deopotrivă  istoria milenară a Pământului și inexplicabila minune a vieții.

Ziua 2

Vreme favorabilă. Pilotul mi s-a părut nervos și grăbit. Markus mi-a explicat pe urmă că lumina orbitoare și altitudinea joasă la care zburam, ne puteau pune viața în pericol în orice moment. Survolăm Insula Urșilor. Lars a rămas la tabără fiindcă am avut probleme cu generatorul. Tot el s-a ocupat și de supravegherea celor două sobe cu propan care puteau să încălzească cam 15 ore până se consuma un rezervor.
Acum primăvara ar trebui să îi zărim. Nu am văzut decât o vulpe polară și mulți pescăruși. Mă doare degetul de la mâna dreaptă, de ieri, de când mi-am scos mânușile de câteva ori,  ca să fotografiez urmele. Sper să nu fie vreo degerătură. Markus, care e cel mai tăcut dintre noi, mă privește îngrijorat. Lars ne așteaptă vesel. A desfăcut niște  conserve cu cremă de legume. Markus mi-a dat o alifie pentru deget. Nu îl mai simt așa de înțepenit, dar mă doare puțin când îl mișc.  Adorm repede în patul de sus, unde tot aerul cald se ridică spre mine.

Ziua 3.

De abia azi am văzut-o, foarte devreme. A venit în căutare de foci, urmată îndeaproape de puiul, pe care ne-am hotărât să îl numim Toby. Deși pare obișnuită cu prezența taberei, suntem precauți. Nu se uită la noi.  Va trebui să îi sedăm pe amândoi, să le luăm sânge, să îi punem o zgardă  temporară puiului, ca să poată fi monitorizat două luni și să o înlocuim pe a ei cu una nouă. Dar azi trebuie să îi lăsăm să se hrănească. Plec cu Markus, să continuăm colectarea probelor. Le doresc să se poată hrăni, dar nu vreau să văd foca sfâșiată. Norocul mi-a surâs. După ore de căutare am găsit două frunze fosilizate. Markus îmi vorbește de încălzirea globală. Nu îl contrazic. Va afla părerea mea  când voi pune cap la cap dovezile, care să mi-o poată confirma. În munca noastră intuiția o păstrezi pentru tine.

Ziua 4.

Azi am reușit să îi localizăm după doar zece minute de zbor. Ema era foarte speriată. De la altitudine joasă, Markus a țintit cu precizie. Săgeata cu tranchilizant a nimerit-o pe greabăn. Încetul cu încetul s-a moleșit prăbușindu-se în zăpadă. În timpul acesta  l-a văzut pe Lars ochindu-i puiul şi a încercat din răsputeri să se ridice. Am coborât din elicopter apropiindu-mă de ea, după ce Lars mi-a făcut semn că sunt în siguranță.  Înainte de a adormi pe deplin, s-a uitat la mine cu ochi cețoși, care mie mi s-au părut rugători. Ochi negri şi calzi de mamă îngrijorată. De parcă mi-ar fi încredințat toată dragostea ei pentru puiul, pe care îl credea în pericol. Trebuia să ne grăbim. Pentru prima oară eram atât de aproape de un urs polar și acum mi se părea că arată altfel. Gâtul era mai lung, pe sub blana aspră, care văzută de aproape părea mai gălbuie, se vedea urma nu foarte proaspătă a unei mușcături. Poate că se luptase să-şi apere puiul. Markus a uns-o cu o alifie cicatrizantă, care nu prea reușea să treacă de stratul gros de blană, deși devenise ceva mai rară în jurul rănii. Ghearele labelor ei uriașe erau de-a dreptul înfiorătoare. Chiar și așa culcată avea ceva măreț. Noi eram intrușii, iar ea stăpâna de drept a acestui regat. Am marcat puiul, le-am luat sânge și le-am pus zgărzi noi. Eram bucuroasă că un timp voi putea vedea de acasă, din biroul meu toate mișcările Emei și totuși nu asta a fost reușita cea mai mare a acestei zile. Am descoperit ceva atât de neașteptat în privirea ursoaicei, de parcă numai ea știa. Eram perfect conștientă că dacă nu ar fi fost tranchilizată, nu ar fi ezitat să mă sfâșie, mai ales în preajma puiului. Şi totuși cum se crease comunicarea aceea neașteptată de o clipă, dintre mine şi Ema? Am mângâiat-o pe cap. Lars i-a extras cu pricepere  un dinte mic,  aflat în spatele caninilor, un dinte considerat nefolositor pentru ea. Asemeni inelelor din trunchiul unui copac, straturile de os depuse pe el ne vor arăta vârsta ursoaicei.  Când îi puseseră prima dată zgarda nu reușiseră să facă asta, fiindcă se stârnise un viscol puternic şi au trebuit să plece rapid. La întoarcere, Markus și Lars mi-au respectat tăcerea.

Ziua 5.

Am vomitat toată ziua. Lars a reușit să transmită câteva secvențe cu ce am făcut ieri.  Acum bem ceai cu rom şi amândoi mă privesc ciudat. Nu am chef să spun nimic, fiindcă mi-e frică să nu mă trimită acasă. Nu așa voiam să afli Vlad. Nu puteam să îți spun că sunt gravidă nici ție, nici nimănui. Altfel nu m-ați mai fi lăsat să ajung aici. Sunt primele luni de sarcină și știam că pot să fac faţă acestei misiuni de o săptămână. Totul a fost la limită. M-am bucurat când am primit răspunsul că voi participa la expediția pilot. Știam că dacă nu am cel puțin patru misiuni efectuate în teren, nicio publicație de prestigiu nu îmi va accepta comunicarea științifică, pe care o pregăteam de ani de zile. Dar recunosc că nu a fost numai asta.
Markus şi Lars au preferat să vorbească despre ursoaică.  Mi-au povestit că Toby mai avusese un frate, care nu rezistase. Nu știau ce se întâmplase cu el. Când îi puseseră prima dată zgarda Emei, puii erau foarte mici. Poate că pierise de foame sau fusese omorât de un mascul străin. Toby, care acum părea să aibă vreo 20 de kilograme, scăpase ca prin minune.

Ziua 6

Pilotul a refuzat să zboare azi. Ne-a spus că lumina e prea difuză şi că pe toată întinderea aia albă, la joasă altitudine, așa cum trebuia să zburăm pentru marcarea urșilor, riscul de a ne prăbuși era foarte mare. Distantele sunt  greu de apreciat când totul e atât de alb.  Markus a găsit o fosilă interesantă și și-a petrecut cea mai mare parte din zi cu examinarea ei.
–  E uimitor, dar dacă se va dovedi că este ce cred eu, înseamnă că încălzirea globală nu numai că a mai avut loc, dar este posibil ca într-un trecut îndepărtat ținuturile astea  fi arătat cu totul altfel, fără ghețuri.
Mi-a trebuit o tărie de fier să tac din gură. Era corect mai întâi să examinăm proba și pe urmă să ne entuziasmăm, plus că asta ar fi contrazis teoria în care  credea Markus.

 Ziua 7.

Nu am mai întâlnit-o pe Ema, dar am mai localizat și am reușit să marcăm trei urși, doi masculi și o femelă foarte tânără, mai spre sud. Împachetăm totul. Misiunea noastră s-a încheiat. Ahti vine să ne ia mâine în zori. Mi-e necaz că după ce de abia reuşisem să ne apropiem, Lars şi Markus sunt acum reci faţă de mine. Au dreptate. Le datorez o explicaţie. Deşi ar fi trebuit să înţeleagă şi singuri. Nu reuşesc să rup tăcerea. Scriu în continuare trăgând din când în când cu ochiul la ei. Mă gândesc că încă  nu se ştie de ce unele exemplare călătoresc pe distanţe uriaşe, în timp ce altele aleg să rămână într-un perimetru bine delimitat. Ştiam că cei mai mulţi dintre  urşii din Svalbard  rămân pe loc în timpul verii. E adevărat că nedeplasându-se pe distanţe mari, economisesc mai multă energie. Interesant e că de multe ori apar şi urşi noi, ca cei de azi, veniți de la mari depărtări pentru focile din fiordurile de aici, care  sunt principala lor sursă de calorii. Dar aşa cum deja constatasem şi în timpul misiunilor din insulele canadiene, ei încep să se adapteze pentru un lung anotimp fără ghiaţă.
M-am întrerupt din scris. Am pregătit trei ceaiuri de măceşe cu miere şi mi-am făcut curaj. Nu puteam să ne despărţim aşa. Am început să le explic  de ce a trebuit să  ascund starea în care mă aflam,  să le povestesc despre cum începusem de câţiva ani să pun cap la cap firele încă nesigure ale unei ţesături încă fragile, teoria mea;  despre cum de multe ori informaţiile obţinute direct din teren pot contrazice concluziile cercetării şi de ce căutam cele mai mici dovezi, fiindcă refuzam să cred în condamnarea lor la pieire. În pădurile sub-arctice urşii polari atacă turmele de caribu şi se hrănesc cu gâşte sălbatice, atunci când reuşesc să le prindă, dar mai ales cu  ouăle din cuiburile lor. Încălzirea globală a contribuit la o înmulţire fără precedent a gâştelor sălbatice, dar şi a altor specii de păsări. Ouăle lor au acum condiţii propice de dezvoltare şi deci şanse mult mai mari de supravieţuire. În căutarea acestui tip de hrană urşii cheltuie considerabil  mai puţină energie decât în timpul vânătorii de foci. S-ar putea ca într-un viitor nu foarte îndepărtat să îşi petreacă mult mai mult timp pe uscat, cum au şi început. Dar chiar dacă se mai iau în considerare şi   propriile rezerve de grăsime, unii savanţi estimează că de la o astfel de schimbare în dietă, ei  ar putea pieri în proporţie de aproape 50 la sută. Teoria mea vine să provoace aceste pronosticuri susținând uluitoarea capacitate de supravieţuire şi de adaptare a ursului polar, în perspectiva unei viitoare curbe descendente a încălzirii globale. Mai am încă de strâns foarte multe date. Mi-e teamă că este nevoie de o sută de ani, sau chiar mai mult pentru a-i demonstra valabilitatea. Păcat că noi oamenii, nu dispunem de acest timp, care de fapt este ridicol de mic în termeni evolutivi.  Aici e vorba de miraculoasa putere de rezistenţă şi refacere a vieţii pe Pământ. M-am ambalat și le-am mai spus că eu cred că omul ca specie  este încă infatuat și inconștient, că are cel mai scăzut instinct de conservare de pe planetă și că cea mai mare greșeală a noastră este faptul că ne credem superiori tuturor celorlalte viețuitoare, dispreţuindu-le existența și nesocotindu-le dreptul la viață. Niciodată nu vorbesc de rău despre țara mea cu niște străini, chiar dacă îi consider prieteni. Aşa că nu le-am mai spus nimic despre desconsiderarea multora, cu care m-am confruntat în România pe acest subiect. Când încerc să explic de ce iubesc urșii polari și să povestesc tot ce încerc să fac pentru salvarea lor, mentalitatea este de genul ”ce-mi pasă mie de ursul polar, sau de tigrul de Bengal? Dacă e să piară, ducă-se, ce, dinozaurii nu au dispărut la un moment dat? Soarta.” Pentru multă lume din țara mea eu nu sunt decât o vânătoare de cai verzi pe pereți, plătită bine ca să mă distrez și să plec în aventuri. Partea bună e că din fericire totuși nu sunt singura. Dar acelor oameni nepăsători, le voi povesti despre urmele văzute de mine pe zăpadă, voi încerca să le explic de ce am deveni cu mult mai săraci, dacă ele ar dispărea pentru totdeauna. E ca atunci când te plimbi pe ţărm cu fiinţa iubită. Vezi urmele paşilor tăi, apoi vine un val şi le şterge. Dar tu ştii că te vei mai  putea plimba când vrei pe acolo şi că în urma ta vor mai trece şi alte perechi, care la rândul lor îşi vor lăsa paşii pe nisipul umed. Ai această siguranţă. Cu aceeași nesăbuită siguranță ne purtăm luând totul de-a gata, cu Pământul și cu toate viețuitoarele. Noi suntem de fapt cei mai nereușiți copii ai lui.

București

Ne-am despărțit prieteni și acum țin legătura pe mail cu micul meu echipaj, chiar şi cu pilotul ursuz. Peste două luni vor pleca din nou și îmi pare foarte rău că nu voi mai putea fi și eu cu ei. Au aflat din analiza dintelui că Ema este în vârstă de 10 ani. Frunzele mele erau din oligocen, iar de la Markus am primit o veste cutremurătoare. Fosila și fragmentul de os găsite de el ar putea fi de la o cămilă, dar încă se mai fac cercetări. Cândva au existat cămile în Antarctica nordului.
Nu regret nicio clipă acele zile, cu toate că Vlad încă mai e supărat pe mine. E normal să fie așa, pentru că el mă iubește în felul lui, fără ca neapărat să mă și înțeleagă întotdeauna.
Azi am făcut ecografia şi în clipa în care te-am văzut, mi-am amintit de frumuseţea urmelor lor pe zăpadă. Vreau ca şi tu să te poţi bucura cândva, aşa cum m-am bucurat eu la Svalbard privind acea mărturie a miracolului vieții. Aş da orice să pot găsi dovada de necontestat că şansa  e încă acolo, programată în ADN-ul lor, pregătită ca ei să o poată descoperi la momentul potrivit.  M-am gândit la  faptul că temperatura corpului lor e aceeaşi cu a noastră, că se joacă în zăpadă asemenea nouă şi că da, pot fi vânători feroce în numele vieţii. Noi numim vânătoarea un sport când ucidem pentru propria şi  perversa noastră plăcere.  Mi-am amintit cum două mame s-au înţeles din priviri în ţinutul misterios al gheţurilor.
În fiecare noapte înainte de culcare, încercând să-ţi ascult inima bătând la unison cu a mea, le urmăresc de pe laptop mişcările. Şi ea şi Toby sunt bine. Te voi numi Ema.

……………………………….

[1] Fondul Mondial pentru Natură

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ