Biroul șefului Telecomunicațiilor era chiar la etajul unu. Secretara mi-a cerut să aștept puțin, pe urmă a revenit.
– Tovarășul Maior vă primește acum.
Am intrat în biroul cu ferestre mari, unde un fum gros se ridica pe lângă tabloul Tovarășului și se încolăcea în jurul lămpii care cobora din tavan. Maiorul era îmbrăcat într-un costum gri, avea o chelie albă și mă privea din spatele unor ochelari cu multe dioptrii. Fiind mereu în civil, mă întrebam de multe ori dacă era milițian, inginer sau securist.
– Salut, măi Anton
– Vă salut, tovarășe Maior.
– Ia, ce ai tu pentru noi? a întins el mâna după dosar.
Îi dau dosarul și începe să-l răsfoiască. Nu m-a poftit să iau loc, și abia atunci am observat că nu era singur. Un individ cu o vârstă greu de intuit, într-un costum bleumarin, stătea pe un fotoliu, picior peste picior, și fuma.
– Așa, pe tovarășul Micșa de la Securitate îl știi?
Dau din cap că nu. Poate prezența lui explica încordarea nefirească pe care o simțeam în gesturile maiorului.
– Nu voiai tu să te transferi în Timișoara? Uite, l-am adus să-ți rezolve problema.
Îl privesc mirat, în timp ce el mă fixează cu ochii ridicați din raport. Apoi a început să râdă ușor artificial.
– He, he, păi ce crezi tu măi Anton? Ce crezi? Că nu îmi pasă? Îmi pasă.
S-a aplecat din nou asupra raportului. Eu m-am îndreptat înspre tovarășul Micșa și i-am întins mâna. Mi-a întins-o la rândul său, fără să se ridice. Avea o mână jilavă și indiferentă.
– Dumneata ești de la frontieră?
– Da, îi răspund.
Nu a mai zis nimic, își privea doar vârfurile pantofilor. Nu știu ce mi-a venit, dar am îndrăznit.
– Faceți angajări? Aș putea lăsa o cerere la Serviciul Personal.
– Păi, Micșa este Serviciul Personal. Uite, tovarășe Micșa, dacă Securitatea are nevoie de un radiotehnist bun, Anton e printre cei mai buni.
L-am privit pe maior. S-a lăsat pe spate cu un rânjet ironic. M-am întors înspre Micșa pândindu-i fiecare gest. S-a ridicat de pe fotoliu, încheindu-și lent nasturii sacoului. Pe fața lui nu se citea nicio expresie.
– Dacă are argumente, sigur, putem să-l luăm în considerare.
Mărul lui Adam i se împingea în gulerul cămășii, strâns bine cu o cravată cenușie. Părul negru, fără vreun fir cărunt, îi era dat într-o parte.
– Argumente? Are amărâtul. I-a murit soția de acu’ doi ani, are un copil care nu-i mai vorbește. Un copil care nu s-a desprins de mama decedată. Se înghesuie ei acolo în apartament cu unchiul pensionar. Nu au pe nimeni în comedia aia de oraș.
Cuvintele maiorului m-au blocat. Fixam în continuare chipul lipsit de expresie al omului de la Securitate. Secretele mele erau aruncate în fața unui străin care nu avea cum să le priceapă și asta mă făcea să mă simt umilit.
Micșa s-a îndreptat spre birou, și-a stins țigara în scrumieră și l-a privit lung pe maior.
– Dacă o să se ivească un post și chiar e un inginer bun, putem sta de vorbă.
Glasul lui sâsâit, se potrivea cu mâna jilavă. Și-a întins sacoul cu gesturi scurte și a dus două degete la sprânceană în semn de salut.
– Mai vorbim, tovarășe Maior, a zis înainte să plece.
Mie nu mi-a mai aruncat nici măcar o privire.
Maiorul l-a însoțit afară, pe urmă s-a întors, lăsând ușa deschisă în urma sa. S-a reașezat zgomotos la birou, trântindu-și palma peste raport și fixându-l cu o privire goală.
– Nimic excepțional, trei lulele, doi căcați. Nimic nou la frontieră, ai?
Am ridicat din umeri, în timp ce mă gândeam dacă să pomenesc cazul respectiv, sau să o las așa. Oricum aveam să-i scriu despre asta în următorul raport.
– Ăla pe care l-au prins înainte să treacă, cu stație radio la el, e nimic?
Îl priveam cu ochii dilatați, cel mai probabil. Maiorul avea o fire blândă, se trăgea dintr-o localitate de la poalele Retezatului, era un om așezat. Nu-l mai văzusem niciodată atât de iritat.
– Am aflat de stația radio abia azi dimineață, pe drum încoace, și eu… ăăă.
A împins raportul într-o parte și pe urmă s-a uitat peste mine strigând:
– Marta!
Pe ușa biroului a intrat secretara. O femeie la sfârșitul primei tinereți, cu ochi mari și părul blond prins mereu în coc.
– Da, tovarășe Maior.
– Fă-mi te rog o cafea, mă doare capul ăsta și poate-mi trece
– Vă sting niște chibrituri sau un antinevralgic?
– Stinge, aprinde, orice numai să-mi treacă
Marta i-a răspuns cu un zâmbet înțelegător.
– Tovarășul inginer dorește o cafea?
Mă întorc înspre ea, își ținea capul într-o parte și ochii verzi mă priveau cu o curiozitate pătrunzătoare.
– Da, mulțumesc mult.
A închis fără zgomot ușa după ea.
– Stai jos, Anton. Fumezi?
Părea că s-a mai liniștit. Mi-a întins pachetul său de țigări. Kent lung auriu. Nu se găseau de cumpărat și nu am refuzat. Am întins mâna să iau o țigară și mi-am observat-o tremurând. Cu siguranță a observat și el. Mi-a vârât sub nas, cu un gest ușor teatral o notă pe care văd antetul Securității. Înainte să o parcurg, încerc să-i caut în ochi adevăratul înțeles. Poate era încă o găselniță prin care să-mi arate că nu e momentul să se ocupe de problema mea personală. Însă dincolo de căutătura blajină găsesc doar multă oboseală și poate lehamite. Încerc să parcurg primul paragraf, dar încordarea îmi îngreunează cititul.
„Starea infracțională la frontiera de stat a R.S.România continuă să se mențină ridicată. Considerăm că în prezent nu se desfășoară într-un mod corespunzător monitorizarea generală în zona de frontieră de către aparatul de grăniceri și miliție. Faptul că…”
Palma lată a maiorului acoperă nota, trăgând-o înspre el. Îmi spune apăsat:
– Înțelegi tu, măi Anton, ce zic ăștia negru pe alb? Pe umerii cui vor să pună totul?
– Înțeleg, am zis chinuit de gândul că transferul meu se îndepărta din nou.
– Căcatul ăla pe care l-au prins cu stație radio anunță o grămadă de probleme. Acum, pe bune, ce știi de el?
– Nu știu nimic, tovarășe maior. Am aflat și eu azi dimineață, în drum încoace. Îl țin acolo de o zi. Ce pot să fac dacă așa comunicăm?
– Bă, da dă-i în pizda mamii lor, auzi. Nu ne informează și apoi ne arată cu degetul.
Nu i-am răspuns și am mai tras un fum. Kentul avea un gust plăcut, mătăsos. Faptul că unitatea noastră de Miliție nu a raportat sau nu a făcut-o corect nu era pentru prima dată. Eu nu prea mai aveam ce să-i spun și simțeam oricum că ascundea ceva.
– Sunt unii care nu trăiesc bine dacă nu-i fut pe ceilalți.
În ciuda vulgarității cu care vorbea când răbufnea, maiorul era un superior îngăduitor. Venise la noi în câteva inspecții și nu se prea înghițea cu șeful meu de acolo. Fiind în compartimente diferite, nu îmi era clar care era superior celuilalt.
– Am să aflu mai multe detalii, și am să vă raportez. Mâine e primul lucru pe care am să-l fac.
– Auzi, măi Anton. Că au prins pe cineva cu un transmițător nu e nimic ieșit din comun. Putea să-l ia de la niște salvamontiști, sau de la mineri, sau cine mai știe de unde. Însă nu e normal să-mi vină Securitatea în birou și să aflu de la ei ce și cum. Noroc că mă știu cu Micșa.
Avea dreptate, niște radiostații nu erau neapărat mare lucru, nici măcar într-o țară ca România în care nu găseai mai nimic.
– Mori de foame cu banii în mână, cum zice unchiul Luca.
Însă faptul că s-a implicat Securitatea într-o tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, mă lăsa să înțeleg că era mai mult decât îmi spunea Maiorul.
– Eu am să vă raportez totuși tot ce pot afla despre stația respectivă, dacă mai e la postul de Miliție.
– Păi unde să fie? Deocamdată nu s-a dus nimeni să vadă ce e cu rahatul, doar toată lumea țipă că miroase. Ne poftim unul pe celălalt.
Chiar dacă și Miliția avea atribuții pe linia pazei frontierei, rolul principal îl juca Unitatea de Grăniceri. Așa că aș mai fi vrut să-l întreb de ce nu-l predau grănicerilor, dar ușa s-a deschis și Marta a intrat purtând o tavă pe care erau două cafele și un pahar cu apă. Lângă pahar era o cutie de chibrituri. Le-a așezat pe biroul maiorului și apoi a aprins două bețe, lăsându-le să ardă până aproape de deget. Cărbunele l-a pus pe urmă în paharul cu apă. Maiorul a luat paharul și l-a băut, privind printre mine și Marta. Pe urmă a plescăit zgomotos și cu vârful degetelor și-a luat de pe limbă un vârf de cărbune.
Marta a luat tava cu paharul și s-a uitat să vadă dacă mai era ceva de debarasat de pe birou. Pe urmă s-a îndreptat înspre ușă.
– Marta
– Da, tovarășe maior.
– Ai mai vorbit cu…? a arătat el peste umărul ei.
– Da, am vorbit, a zis ea coborându-și glasul.
– Și ce a zis?
– A zis că deocamdată nu e nicio posibilitate. E greu, sunt mulți interesați și toată lumea e cu ochii pe ei acum. Așa sunt ăștia de la cadre.
S-a întors înspre mine, și în ochii ei am citit compasiune mai degrabă decât dezamăgire.
– Am făcut o cerere, să o depun la Personal, am zis căutând în geantă.
Marta a dat din cap, aproape vehement.
– Să nu faceți asta, dacă vă respinge, pe urmă e mai greu. Mai așteptați.
– Mda, a zis maiorul sorbind din cafea. Nu dă bine nici treaba cu ăla de l-au prins ieri. Nu dă bine.
Am ridicat din umeri, gata să subliniez încă o dată că nu fusesem informat oficial. Dar nu îmi plăcea să mă repet și pe urmă, cine se scuză se acuză.
– Mai așteptăm, măi Anton, mai întrebăm. Mai mult nu putem face.
– Da, a zis Marta încurajator. Haideți să mai așteptăm.
Simțeam cum mă cuprindea o ușoară panică, sau disperare. Poate decizia de a pleca repede din Reșița, doar pentru a-l îndepărta pe Matei de moartea Corinei, nu a fost o idee prea bună. Deși atunci așa părea. Iar micul orășel din malul Dunării a fost ascunzătoarea cea mai la îndemână. O ascunzătoare care acum se transforma într-o cușcă. Îmi venea să țip, să dau cu pumnul în masă. Dar nu puteam face asta. Aveam nevoie de oamenii ăștia, de toți oamenii. Fără ajutor, adică intervenții și relații, nu te descurcai. Erau o grămadă de tehnicieni români care-și doreau să lucreze cu Miliția sau cu Securitatea. Din varii motive. Eu, de exemplu, voiam să mă revanșez față de Matei. Sau, mă rog, față de convingerea lui Matei că nu am făcut suficient ca să-i salvez mama. Și mai voiam să-i asigur un viitor onorabil, cât de onorabil se putea în sistemul nenorocit în care trăiam.
– Mai aveți nevoie de mine, tovarășe Maior?
Marta stătea lângă mine, îi simțeam mirosul parfumului floral răzbătând prin fumul de țigară, mirosea a câmp.
– Nu, nu, Marta.
M-am ridicat și eu.
– Nu mai doresc să vă rețin, tovarășe Maior. Am să vă contactez imediat ce pun cap la cap partea cu stația radio.
Maiorul și-a ridicat privirea înspre mine. Poate dorința mea abruptă de a pleca nu i-a căzut bine. Dar trebuia să ies de acolo. Poate că în aerul străzii îmi diluam panica ce tocmai mă cuprinsese, sau poate pur și simplu voiam să mă urc în mașină și să ajung cât mai repede la Matei.
Am salutat, am ieșit și am închis ușa după mine. Marta așeza pe o măsuță lucrurile adunate de pe biroul maiorului.
– Să știți că el chiar vrea să vă ajute.
M-am oprit și am privit-o mirat. O ușoară roșeață îi colora obrajii. Ciudat cum abia acum îi vedeam cămașa subțire, colorată tomnatec, prinsă într-o curea lată cu o cataramă lucioasă. Marta avea o talie subțire, aproape firavă.
– Dar, nici nu m-am gândit că…
– Și noi, încercăm tot ce se poate, dar când nu se poate, nu se poate.
Terminase de aranjat pe măsuță și acum doar mă privea, fremăta ușor, iar eu stăteam nemișcat în fața ei.
– Dar nu înseamnă că nu se poate, nu.
– Iar eu vă mulțumesc. Vă mulțumesc din suflet.
Se detensionase vizibil. Poate, câteodată, un simplu mulțumesc face mai mult decât orice scuză, mai mult decât o sută de cuvinte.
Când am ieșit în stradă, încă îi simțeam parfumul floral și mâna fermă pe care mi-a întins-o spunându-mi, surâzând, la revedere.
____________
Romanul De partea întunecată a fluviului a fost publicat în 2024 la editura Litera, în colecția Pantazi.
„Într-un orășel de pe malul Dunării, un inginer radiotehnist angajat al Miliției locale, este nevoit să aleagă între o viață invizibilă, dar perfect adaptată regimului și promisiunea pe care i-o face fiului său. În primul său roman, scris într-un ritm alert și captivant, Viorel Prodan reconstituie una dintre poveștile „frontieriștilor“, a celor care și-au riscat viața pentru a evada din lagărul comunist și a trece ilegal granița României cu Iugoslavia. Într-un peisaj sumbru al unei toamne târzii, cu o ploaie ce pare să nu mai înceteze niciodată și în atmosfera apăsătoare a anilor ’80, recreată minuțios din detalii și replici. Anton, personajul central e bântuit în permanență de o stare care a marcat o întreagă epocă și pe care autorul reușește să o transmită cititorului, de la prima și până la ultima pagină – frica. Însă dincolo de frică, există și momente de curaj, speranță și compasiune, dileme morale și perspectiva luminoasă a unei altfel de vieți, într-un excelent demers ficțional de recuperare a trecutului recent.” Adina Popescu
„Viorel Prodan scrie un roman teribil al unei lumi din care evadarea era singura speranță la normalitate. Bine documentat, alert, excelent condus stilistic, reușind să reproducă atât decorul cât și angoasa existențială a finalului de comunism românesc, De partea întunecată a fluviului spune o poveste sfâșietoare a unei tentative dificile de evadare din regimul ceaușist. Dificultatea tehnică a acestui demers e dublată de una etică, ceea ce face procesul cu atât mai complicat și mai captivant. E, în fond, o parte importantă a trecutului nostru. Conform cifrelor Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi numărul celor care au reușit să fugă și să obțină azil politic, în perioada 1969–1989, este de circa 100 000. Dar cei care au încercat să fugă au fost cu siguranță mult mai mulți.” Cosmin Perța
Sunt economist de formație și, în ultima vreme, am redescoperit cititul ca o mare pasiune. Cred ca stă la îndemâna oricăruia dintre noi să reconfigurăm, în scris, întamplări, povești , dialoguri…
Lasă un răspuns