De trei ori DA

– Da, da, da, l-a auzit pe bărbatul din dreapta ei răspunzând și s-a întors surprinsă.
Era atunci masterandă în primul an la Universitatea de Arhitectură din București. Obținuse o bursă de studiu la Milano pentru tot semestrul doi și era în Italia de două luni. Se aruncase cu toată energia și pasiunea în studiu, dornică să învețe și să afle cât mai multe informații.
În timpul programului masteral, s-a înscris la un curs de iluminat arhitectural, de două săptămâni. Cursul era oferit universității de către o mare firmă producătoare de sisteme de iluminat, cu sediul în Recanati, un mic oraș din Regiunea Marche de pe malul Mării Adriatice, printr-un parteneriat pe care universitatea și firma îl derulau de câțiva ani.
Studenții și masteranzii de la universitate erau cazați în hotelul iColli, aflat, așa cum îi spunea și numele, pe o colină. Camera Adinei avea vederea spre centrul istoric al orașului, cu o splendidă panoramă asupra acestuia. Pe terasa camerei își petrecea începutul și finalul zilelor.
Organizarea cursului de iluminat era impecabilă: de la locul de desfășurare, modul de predare, atmosfera din firmă, profesionalismul, studiile de caz prezentate, până la vizitele diferitelor obiective iluminate de firmă și restaurantele în care mâncau în fiecare seară.
În acea după-amiază de marți, după terminarea cursului, studenții și partenerii firmei au plecat la plimbare în centrul orașului Recanati. Obiectivul principal era vizitarea Muzeului Civic Villa Colloredo Mels. Piesa centrală a muzeului era Buna Vestire, o pictură în ulei realizată de Lorenzo Lotto în anii în care pictorul a lucrat în mai multe orașe din Regiunea Marche.
Ghidul de la muzeu făcea prezentarea în italiană, iar cel ce însoțea grupul din partea firmei traducea în engleză. Adina era chiar lângă el, fără să-l fi privit până atunci. Era doar o prezență masculină însoțită de voce. Când a tradus greșit din italiană în engleză, l-a corectat fără să se întoarcă spre el. Avea un aer de superioritate și o atitudine ușor arogantă, care ieșeau la iveală cum vedea că cineva greșește. Era conștientă de această latură a personalității ei, nu îi plăcea deloc și încerca să o corecteze. Ar fi vrut să aibă mai multă toleranță, mai multă înțelegere, dar nu reușea prea des. Acum se întâmpla iar și agresivitatea ei ieșea la suprafață.
Atunci l-a auzit pe bărbatul de lângă ea, răspunzându-i Da, da, da. S-a întors surprinsă spre el, pentru că nu se aștepta să audă ceva în limba română. A rămas cu gura deschisă când l-a văzut: lângă ea era cel mai atrăgător bărbat pe care-l întâlnise vreodată în viața reală, nu în filme sau reclame.
Era înalt, suplu, cu fața ovală, ochii verzi cu gene lungi și sprâncene perfect arcuite. Avea părul șaten, gura cu buzele senzuale. Privea atunci cel mai frumos zâmbet posibil, care lăsa să se vadă dinții albi, sănătoși, perfect aliniați.
Adinei îi plăceau ochii verzi, dar la acel bărbat era mai mult decât culoarea ei preferată a ochilor. Era vorba despre privirea cu care bărbatul de lângă ea o învăluia complet. O privea direct în ochi. Și-a revenit din șoc și a reușit să întrebe:
– Știi ce înseamnă Da în limba română?
– Sigur că știu. Tocmai de aceea am răspuns așa.
– Dar de unde știi că sunt din România? a continuat Adina tot mai mirată.
– M-am interesat care sunt cursanții din aceste săptămâni, cine din ce țară este. Așa am știut că tu ești din România.
I-a plăcut că era curios, că îl interesa cine de unde este, cu cine vorbește. Părea să fie ca ea, dornic să afle detalii despre oamenii cu care intra în contact. Nu o făcea la modul invaziv, pentru că dacă nu l-ar fi corectat, nu ar fi vorbit atunci. Poate că ar fi făcut-o seara la restaurantul aflat pe malul mării în orașul Sirolo, dacă s-ar fi nimerit să stea la aceeași masă. Sau la Roma, unde au fost împreună pentru două zile, într-o scurtă vizită organizată tot de firmă.
Nu au mai vorbit atunci, pentru că obligația lui în acea după amiază, apoi seara, era să se ocupe de tot grupul.
A fost bulversată întreaga după-amiaza. Nu s-a mai putut concentra la nicio explicație a ghidului. I se întâmpla asta pentru prima data. De mica îi plăcuse să fie în față, în apropierea celor ce ofereau explicații în locurile pe care le vizita cu școala sau părinții. Acum auzea doar niște cuvinte în jurul ei, fără să le înțeleagă sensul. Peste toate cuvintele ce asigurau zgomotul de fond, îi răsunau în urechi cei trei de Da spuși de Marco. Așa îl chema pe italianul cu ochi verzi, ce a început să-i bântuie gândurile și să i le ocupe mult și des.
Tot în acea după-amiază, în scurtul dialog cu Marco la muzeu, a avut pentru prima dată o senzație foarte stranie. Se simțea ușoară de parcă ar fi fost doar o răsuflare. Nu a băgat-o prea mult în seamă, pentru că la terminarea celor câteva replici, senzația a dispărut.
Abia în prima seară la Roma au putut vorbi cu adevărat. L-a întrebat cum de știe ce înseamnă Da în limba română. A aflat că în vara anului în care împlinise douăzeci și doi de ani făcuse o călătorie de o lună în România, împreună cu mai mulți prieteni. Traversaseră țara de la vest la est, din Timișoara până în Venus. Opriseră și se cazaseră în diferite locuri pe care și le amintea cu plăcere, mai puțin drumurile rupte, care cauzaseră numeroase pene de cauciuc. De aceea, îi rămăsese în minte cuvântul vulcanizare, pe care-l pronunța ca un italian veritabil, cu Ț în loc de Z. Obișnuit cu conservarea monumentelor din Italia, fusese surprins de Castelul Bran. La restaurare nu se ținuse deloc cont de patina timpului, iar pereții aveau un alb ca de spital, care dădea senzația că tocmai fuseseră vopsiți.
Povestind despre perioada din an în care călătorise în România și refăcând traseul în timp, și-au dat seama că la Venus fuseseră amândoi în aceeași perioadă. Probabil că în acele zile au fost vecini de cearceafuri pe plajă. Nici nu se putea să nu fi fost atât de aproape, la cât de mare este plaja la Venus. Adina fost și ea tot în acel ani, pentru prima și ultima data la Venus. Era cu iubitul ei din acea perioadă și nu avea ochi pentru nimeni altcineva. Putea veni la ea cel mai frumos bărbat din lume, că nu ar fi interesat-o sau impresionat-o deloc.
După masa la restaurant, aproape de miezul nopții, grupul mare de patruzeci de persoane s-a împărțit în mai multe grupuri mici. Fiecare grup a ales unde merge: dacă se îndreaptă spre hotel, dacă se mai plimbă, dacă merge în vreun club sau în vreun bar. Roma este plină de oferte pentru zi, dar și pentru noapte. Adina și Marco s-au desprins de grup și s-au plimbat pe străduțele orașului. Vorbeau și râdeau de parcă s-ar fi întâlnit cu adevărat la Venus cu zece ani în urmă și ar fi păstrat continuu legătura. Când au ajuns la hotel era trei dimineața. Cum trecuseră atât de multe ore, nu știau. Adina a remarcat iar că tot timpul în care a vorbit cu Marco a fost ușoară ca o răsuflare caldă. Senzația a dispărut abia când s-au despărțit la recepția hotelului și a urcat în camera ei. Marco mai avea de rezolvat câteva probleme administrative, pentru momentul în care tot grupul va pleca peste doar câteva ore.
Întoarsă la Milano, apoi în România, Adina și-a reluat cursul normal al vieții. A terminat cu bine primul an de masterat, apoi anul doi. A urmat disertația la care a obținut nota 10. I-a trimis un mesaj scurt lui Marco prin care-l anunța de această reușită. I se părea firesc să afle și el, pentru că se cunoscuseră în timpul masteratului ei, atunci când era cu bursa în Italia. Răspunsul lui a venit imediat: „Felicitări. Nici nu putea fi altfel!”
După masterat a ales să se pregătească un an pentru doctorat, pentru că o preocupau clădirile Art Deco din Cotroceni. A continuat să lucreze la un birou de arhitectură al uneia dintre profesoarele pe care le avusese la universitate. Sediul biroului de arhitectură era într-o casă Art Deco din Cotroceni, iar asta a stat la baza primului pas în viitorul parcurs doctoral.
La doi ani jumătate de la prima lor întâlnire, Marco a sunat-o să-i spună că a fost promovat în firmă, că a devenit director de export, iar România va fi una dintre piețele de care va fi responsabil. Asta însemna că va veni des în România, de cel puțin trei-patru ori pe an. Adina l-a felicitat și i-a spus să o sune când va ajunge în București, dacă vrea să o vadă din nou.
În mai puțin de două săptămâni s-au revăzut. De câte ori se întâlneau reapărea senzația că este doar o răsuflare ușoară. Dispărea doar după ce se despărțeau. Dacă în Italia a crezut că doar i se pare, după prima săptămână la București a fost conștientă că ceea ce se întâmplă este real, că simte că plutește și că totul durează fix cât întâlnirea lor.
Marco a început proiectele din România în forță, iar asta însemna că urma să vină des în țară. Biroul de arhitectură la care lucra Adina a început să colaboreze cu firma la care Marco era director. Adina coordona un proiect de referință la Opera Națională din București, care își propusese să schimbe iluminatul arhitectural de la interior și la exterior. Cei doi au început să lucreze împreună pentru realizarea iluminatului acestui obiectiv cultural atât de important al Bucureștilor.
Într-una dintre întâlnirile cu conducerea operei, cu reprezentanții instalatorului și ai constructorului, se aflau pe terasa exterioară a clădirii, aflată pe fațada vestică. Era după-amiază, iar soarele se îndrepta spre apus. Adina își uitase ochelarii la restaurantul în care mâncaseră la prânz. Fără ei, soarele îi intra în ochi și nu-i putea ține deschiși. Pe partea opusă a terasei, cu spatele la soare, erau mai multe persoane, printre care și Marco. I-a întins ochelarii lui de soare. Dacă în cei doi ani care au trecut de la prima lor întâlnire în Italia s-a gândit la el din când în când, și-au trimis mesaje de sărbători și zilele lor de naștere, acel gest atât de simplu de pe terasa operei a copleșit-o. Din acel moment l-a văzut altfel pe Marco. A devenit dintr-o dată un tip sensibil, atent și grijuliu. Aceste calități pe care Adina i le-a atribuit lui Marco în acea după amiază aveau să se păstreze mulți ani și nu au putut fi alterate de nimic.
Deși era un gest banal, a fost foarte important și a revelat dorința ei interioară de a avea în viață pe cineva care ar putea avea grijă de ea. Adina fusese toată viața genul de fată, de femeie care ducea pe umeri mulți oameni, care sărea să ajute, care era responsabilă. Obosise și și-a dat seama că i-ar plăcea să aibă și ea pe cineva care să o sprijine, să-i fie alături.
Între Adina și Marco au urmat ani de întâlniri pline de frumos. Întâlniri în care vorbeau mult, râdeau mult, călătoreau mult prin țară, mergeau împreună la întâlniri. Făceau o echipă bună și se completau în discuțiile pe care le aveau cu clienții.
Seara, după terminarea întâlnirilor din timpul zilei, mergeau la o sală de sport, apoi la restaurant, după care târziu, aproape de miezul nopții se plimbau prin centrul Bucureștiului, pentru ca dimineața să se reîntâlnească la micul dejun și să continue discuțiile de afaceri.
Au avut de călătorit prin țară, pentru diferite proiecte și întâlniri cu parteneri la Cluj, la Brașov, la Sibiu. Aveau mereu camere separate și nu depășeau niciodată nivelul îmbrățișărilor și sărutărilor pe obraz la începutul zilei și la finalul acesteia. În rest, Marco îi spunea de multe ori că este minunată, că este cea mai bună, că nu mai este nimeni ca ea. Au trecut într-o zi prin fața Bisericii Italiene din București:
– Aici o să ne căsătorim noi, i-a spus Marco.
Mai pe seară, în aceeași zi, când au mâncat la Caru’ cu Bere, i-a spus că acolo vor avea petrecerea de după căsătoria la biserică.
Își făceau mereu cadouri care să le aducă aminte unuia de celălalt, iar casele lor deveniseră spații în care obiectele pe care și le oferiseră făceau parte din viața lor de zi cu zi.
Lui Marco îi plăceau cel mai mult iasomiile. Adora parfumul lor suav, forma florilor, delicatețea lor. În plus, înfloreau când era ziua lui, spre finalul lunii mai. Într-unul din ani, Adina i-a trimis de ziua lui o felicitare făcută de ea dintr-un carton de culoarea fildeșului, pe care prinsese o crenguță de iasomie presată și uscată. Fusese prima crenguță de iasomie pe care o văzuse înflorită în acel an într-o tufă din parcul aflat în fața casei în care locuia. Felicitarea l-a impresionat pe Marco. Nu dusese niciodată lipsă de nimic, așa că îi plăceau cel mai mult cadourile simbolice, făcute manual, special pentru el. I-a spus Adinei că o ține pe noptiera de lângă patul lui și că îl face să se gândească la ea când merge seara la culcare și când se trezește dimineața, pentru că îi simte acolo prezența.
Într-una dintre călătoriile lor au ajuns cu treabă la Cluj și la Câmpia Turzii. După ce au terminat toate întâlnirile de afaceri, Marco și-a prelungit șederea în România cu încă două zile, să se plimbe amândoi prin împrejurimi.
În prima zi au mers la Salina Turda. Adina mai fusese acolo și de aceea i s-a părut un loc interesant de văzut și pentru Marco. S-au amuzat de comportamentele turiștilor, de modul în care oamenii își schimbă atitudinea în timpul vacanței.
– Eliberarea bestiei! a glumit Marco.
Cumva, avea dreptate. Era aproape de tema din Jocul de-a vacanța. Oameni care în mediul lor, la birou, la facultate, la școală urmează oarecum regulile de civilizație, dar se eliberează complet de ele atunci când sunt în vacanță.
După amiază s-au întors la Cluj Napoca. S-au plimbat prin centrul orașului, iar seara au mâncat la Casa Boema. O casă veche, monument istoric, la care au lucrat împreună. Au realizat iluminatul arhitectural al clădirii de patrimoniu, iar Adina avea să prezinte proiectul la o conferință, chiar în anul următor.
A doua zi și-au reluat plimbarea prin județul Cluj. Au ajuns la Castelul Banfy din Bonțida. Castelul se afla încă în restaurare. Au văzut ce era de văzut, apoi au mers la cafeneaua din curtea castelului. Pe jos, sprijinite de perete, erau două fotografii mari, printate pe pânză. Una dintre ele reda Castelul Banfy de la Bonțida.
– Îmi place, a spus Marco și a arătat spre fotografia cu castelul.
– Da, chiar e frumoasă, i-a răspuns Adina.
Au băut suc, au mâncat înghețată, s-au plimbat prin curtea castelului, au vorbit, au râs… cele două zile în plus pe care le-au avut împreună au trecut rapid. Sâmbătă, Marco a plecat spre Italia.
Cât timp erau împreună, Adina avea continuu senzația că este doar o răsuflare, o stare de imponderabilitate care se sfârșea după ce se despărțeau.
Întoarsă la București și reținând că lui Marco i-a plăcut acea fotografie, Adina a căutat-o, încercând să afle cum poate face rost de una la fel.
A început o întreagă aventură. A sunat la Castelul Banfy de la Bonțida și a aflat că era lucrarea de licență a unei studente la fotografie. Pentru că Bonțida este chiar lângă Cluj Napoca, Adina și-a imaginat că studenta care făcuse acea lucrare absolvise facultatea la Cluj Napoca. A căutat pe site-ul Universității Babeș-Bolyai lucrările de absolvire din anii anteriori. Într-o oră a găsit lucrarea și numele autoarei. O chema Alina și era din Cluj Napoca. A căutat-o pe Facebook. A găsit-o și i-a scris un mesaj în care-i spunea că a văzut la Bonțida fotografia ei cu Castelul Banfy, că i-a plăcut mult și ar vrea să o cumpere. După câteva zile, sâmbătă la prânz, a primit răspunsul de la autoarea fotografiei. Da, era lucrarea ei și sigur că o putea vinde. O ruga însă să aștepte până luni, pentru că într-o oră urma să se căsătorească.
În lunea următoare, Adina a primit un telefon de la Alina și în treizeci de minute avea fotografia cu Castelul Banfy. A printat-o în format mare și i-a trimis-o lui Marco în Italia. A fost impresionat și a sunat-o imediat să-i mulțumească. Fotografia-tablou și-a găsit locul în apartamentul lui și urma să-i amintească zilnic de momentele lor la Bonțida. Adina a printat încă o fotografie pentru ea și a pus-o în apartamentul ei, să-i țină mereu prezentă în minte plimbarea cu Marco la Bonțida.
În perioada în care călătorea în alte țări și nu ajungea în România, Marco își făcuse obiceiul să o sune vinerea, la întoarcere, când conducea mașina pe drumul de la Aeroportul din Bologna spre Recanati. Drumul dura cam două ore, timp în care vorbeau și-și transmiteau o stare de bine. Așa reușeau să fie împreună și să facă să dispară, pentru scurt timp, distanța dintre ei.
Într-o noapte l-a visat că o cere în căsătorie. La câteva ore de când a avut visul, Marco a sunat-o. Când ea i-a spus că l-a visat, el i-a răspuns că nu este de mirare, pentru că se gândește continuu la ea. Au vorbit vreo oră, ca de obicei. Peste o săptămână, a primit un mesaj de la el: „Am o casă, dar nu am acel acasă decât atunci când sunt cu tine. Când ești lângă mine, simt că plutesc, că sunt ușor ca o răsuflare.” I-a stat inima când a citit mesajul, pentru că la fel simțea și ea când erau împreună. A recitit mesajul de sute de ori, iar de cele mai multe ori i-au dat lacrimile.
Peste câteva zile, abia trezită din somn, a primit un mesaj de la Marco: „Te iubesc!”
Au copleșit-o cele două mesaje. Deși lângă el se simțea cel mai bine și trăise cele mai frumoase momente din viața ei, nu a știut ce să-i răspundă. Inexplicabil, a ales tăcerea.
În februarie anul următor, chiar în săptămâna cu Valentine’s Day, Marco a fost la București. Au avut o săptămână plină, în care nu au deschis deloc subiectul mesajelor pe care el i le trimisese, dar nu primise nici cea mai mică reacție de la Adina. În seara de Valentine’s Day au fost împreună la operă și au văzut Romeo și Julietta. Adina a stat aproape tot spectacolul cu capul pe umărul lui Marco și cu mâna dreaptă în mâna lui stângă. După spectacol au fost la restaurant, au vorbit mult, au râs până pe la miezul nopții, apoi l-a condus la hotel. Adina avea peste doar câteva ore zbor către Varșovia. Marco a luat-o în brațe și a rugat-o să-l sune când aterizează, să se asigure că totul este bine. Tot a doua zi la prânz, el avea zbor către Bologna.
Când a aterizat la Varșovia, Adina a găsit un mesaj de la Marco. O întreba dacă totul este bine. „Sigur că da”, i-a răspuns scurt și i-a promis că îi va scrie când va ajunge la hotel. Ceea ce a și făcut. I-a scris că din vara în care au fost împreună pe terasa de la Opera Națională din București, când el i-a dat ochelarii de soare, s-a îndrăgostit de el. De atunci gândurile ei sunt îndreptate continuu spre el și că nu vede cum ar putea fi altfel până la finalul vieții.
Marco a citit mesajul imediat, pentru că îl aștepta. Din acel moment s-a așezat tăcerea între ei. Nu a mai căutat-o la telefon, nu i-a mai trimis niciun mesaj. Adina l-a mai întrebat din când în când dacă s-a întâmplat ceva. Nu a primit niciun răspuns și a renunțat să-i mai scrie. Nu a scăpat însă de gândurile cu el. Ar fi vrut să plângă, însă i-a fost imposibil. Avea un blocaj total, care o făcea să fie rece.
În luna aprilie, Adina a fost la o conferință la Alba Iulia. După conferință a mers cu un grup mare de participanți la un restaurant din centrul orașului. În restaurant era o atmosferă plăcută, completată de un domn care cânta la vioară. În acel restaurant arhiplin, la masa la care Adina era însoțită de alte unsprezece persoane, domnul care cânta la vioară a venit lângă ea și a început să cânte Dulcea și tandra mea fiară, a lui Eugen Doga, melodie aflată în Patrimoniul UNESCO. După ce a terminat de cântat, și-a reluat locul în care stătuse până atunci. Cât au mai stat în restaurant, violonistul nu a mai făcut nicio dedicație nimănui.
Pe drumul spre București, în timp ce conducea, a început să cânte la radio Jacques Brel; J’Arrive! Cuvintele cântecului i-au adus aminte de Marco. A fost dintr-o dată copleșită de emoții, de dor, de întrebările care nu-i dăduseră pace în ultimele două luni, când a încercat să înțeleagă absența lui și lipsa oricărei reacții. A izbucnit în plâns, iar lacrimile care nu voiseră să iasă în ultimele două luni, au început să curgă șuvoi pe obrajii ei.
Și-a setat la telefon să cânte Jacques Brel – J’Arrive și Eugen Doga – Dulcea și tandra mea fiară. Ore întregi, cât a durat drumul până acasă, a ascultat în buclă cele două melodii și a plâns. Conducea mașina automat, plângea cu gândul la Marco și asculta cele două melodii.

După patru luni de la dispariție, a primit un telefon de la el. Pentru a-și motiva tăcerea bruscă, Marco i-a explicat că își dorise cu adevărat o relație serioasă, dar în ultimul moment, după mesajul ei, se panicase. Că fusese un prost, că îi părea rău, în fine. Urma să vină în România și i-ar fi plăcut să o vadă. S-au văzut, desigur. O nouă săptămână împreună. Se produsese o mică ruptură între ei, dar nu era ceva iremediabil.
Starea de „ușurătate a ființei” reapăruse și dura cât timp erau împreună. Nu au vorbit deloc despre mesajele lor de iubire. S-au purtat ca și cum nu ar fi fost niciodată. Săptămâna a trecut rapid, iar la finalul ei Marco s-a întors în Italia.
Într-o dimineață de iarnă, a primit un mesaj de la el, la prima oră: avusese un accident de mașină cu o zi în urmă. Își fracturase bazinul și era în spital, unde urma să fie operat.
Adinei i s-a făcut rău. Regreta că nu au vorbit mai mult, că nu poate fi lângă el. A plâns continuu, iar din șervețelele cu care se ștergea la ochi făcea în final trandafiri, cu care a umplut un coș împletit din nuiele.
Ar fi vrut să meargă în Italia, să fie alături de Marco. Nu a avut cum, pentru că nu-i cunoștea familia și nu voia să invadeze un spațiu care nu era al ei.
Din nefericire, au apărut complicațiile: o puternică infecție urmată de deces. Adina a aflat abia după o săptămână. A primit vestea de la fratele lui, care găsise în telefonul lui Marco mesajele de la ea.
Adina a simțit că se prăbușește în gol, că nu mai are niciun sprijin și niciun rost în viață. De atunci nu a mai mâncat și nu a mai băut nimic. S-a așezat pe patul din camera ei, a închis ochii și a așteptat sfârșitul. Corpul a început să-i miroasă a iasomie, floarea lor preferată. După o săptămână, inevitabilul s-a produs. Slăbită de lipsa mâncării și a apei, făcută aproape una cu patul, a simțit cum plutește iar… A conștientizat momentul în care sufletul i s-a desprins de trup și s-a ridicat. Trupul i s-a făcut mic, mai mic, până a fost înghițit de pat. Era de parcă nu ar fi existat niciodată.
După câteva luni, un nepot prin alianță a vizitat-o atunci când a avut treabă prin București. Voia să o roage să-l găzduiască pe termen scurt, până când își va găsi un loc în care să stea. Pentru că nu a răspuns nimeni atunci când a sunat la sonerie, a apăsat clanța. Spre surprinderea lui, ușa s-a deschis. Casa nelocuită de ceva vreme era învăluită de un parfum floral. Pe patul din dormitor era o crenguță plină de flori de iasomie care miroseau puternic.

Gabriela Balaban

M-am născut la București pe 03 martie 1973.
Am absolvit Școala Centrale din București apoi Facultății de Relații Economice Internaționale la ASE.
A urmat masteratul de Istoria Artei și Filosofia Culturii – Facultatea de Istorie – Universitatea din București.
Sunt masterand la CESI – Facultatea de Litere, Universitatea din București.
Am publicat doar articole în revistele de specialitate ale câtorva universități din România și Republica Moldova.
În anul 2022 a apărut articolul meu despre opera de început a lui Ianchelevici în Revista Arta a Academiei de Știință din Chișinău.
Anul acesta am scris cuvântul de introducere din revista – Prix Trienal Ianchelevici 2023.
Am două articole publicate în limba engleză, în revista International Women Association.
În luna iunie va apărea în Revista Ficțiunea OPTm una dintre poveștile pe care le-am scris.
O altă poveste pe care am scris-o va apărea în Antologia Româno-Australiană îngrijită de doamna Mihaela Cristescu.