Denunț

Nu mai suportă. Nu mai poate. Nu mai vrea. La început nu a fost așa. Dar, de la o vreme, se întâmplă zilnic. Prima dată și-a spus că n-are ce face, s-a băgat în asta, va trebui s-o ducă într-un fel sau altul. Apoi a început să dispere, să vrea să renunțe, să scape, să fugă. Dar cum? Apoi, când sensul lui cum a devenit situație fără cale de scăpare, depresia. Depresia, neputința, nefericirea profundă, regretul – de ce-am ajuns aici, de ce-am lăsat să se-ntâmple, de ce eu și de ce mie, atât de intense din postura celui care se întreabă, pe cât de clișeice pentru cel care gândește lucrurile la rece. Și mai apoi furia: furia pe sine că n-a ales diferit, că nu s-a gândit, că n-a anticipat. Imposibil să știi în avans, lucrurile astea te iau ca un taifun așa cum vin, atunci când vin. Chiar dacă te pregătești pentru ele și tot nu te-ai pregătit destul. Și, în definitiv, câți se pregătesc? De unde atâta prezență de spirit încât să te pregătești pentru cele mai negre scenarii? La începutul vieții de cuplu, la începutul noii familii, cea pe cale să se închege, numai pentru atâta nefericire nu ți-ar da prin minte să te pregătești.
S-a perpelit, și-a înghițit urletele, frustrarea, epuizarea, lipsa somnului, dar acum nu mai suportă, nu mai poate, nu mai vrea. Dar mai poate puțin, ceva trebuie să facă, dacă stă așa înnebunește. Trebuie să-l salveze pe copilul ăsta, să-l facă să tacă, să termine cu chinul. Să înceteze. Gata, se mobilizează, așa nu mai poate, e noapte, e frig, și ce dacă, o va face, are părul ud, abia s-a spălat pe cap, și ce dacă, o va face, copilul plânge, tocmai de-aia, o va face. Încălțată în niște UGG-uri jerpelite, cu o geacă lungă și prea largă – de când a fost gravidă – direct peste pijamale, cu copilul vârât într-un sac de dormit pentru sugari, e asemeni unei nebune neîngrijite care iubește un sac de cartofi ca pe pruncul nenăscut. Doar că ea nu e nebună și sacul conține un prunc foarte viu, prea viu ar zice, dar gata, vor ieși acum pe ușă afară, poftim, aer rece, ger, amorțeală, câțiva pași, gata, mama, șșș, gata, gata, șșșșș, am plecat, gata, taci, aer rece, ger, amorțeală, și, în final, tăcere. Liniște. Ca o nebună cu sacul ei de cartofi, noaptea, în frig, șoptind către cartofii ei, gata mama, gata, șșș, doar că pruncul ei e prea viu, asta-i problema, e real, există. Cine știe ce face frigul, îl amorțește, îl anesteziază, nu știe.
Cei doi polițiști se îndreaptă cu pași siguri spre femeie, nu-și dau seama din prima că în sacul pe care-l ține în față e un copil, dar după ce se apropie mai mult e clar, e în pijamale cu geacă, ora 2, nu pare să fie în stare de ebrietate, mai degrabă îngrijorată, nu se grăbește nicăieri, n-o fi fugit de mult.
– Doamnă, vă ajutăm cu ceva?
– Cu ce să mă ajutați?
– Dacă aveți nevoie de ceva, știți… ne puteți însoți la secție să vă găsim un adăpost.
– De ce adăpost? Nu înțeleg.
– În caz că… știți, dacă aveți nevoie, sunt niște numere la care puteți suna în caz de abuz. Sau puteți veni cu noi să dați o declarație.
– Dar pentru abuzatorul ăsta credeți că există vreun număr?
Și-ntinde spre ei sacul, nu mult, doar cât să le dea de înțeles că se referă la abuzatorul pe care-l ține la piept, fără a-l depărta prea mult de ea să nu cumva să-nceapă iar să urle.
– Eu nu cred că se găsește vreun număr unde aș putea suna să mă ajute cu abuzatorul ăsta, deși da, aveți dreptate, mă simt foarte abuzată de vreo săptămână încoace. Cu el mă puteți ajuta?
A încheiat pe un ton ce s-a dorit ridicat, dar temperat de teama ca bebelușul să nu înceapă iar. Aflând că nu e nimic grav, oamenii se retrag nepotrivit de relaxați, bolborosesc niște cuvinte de la revedere și-și văd mai departe de patrulare.
Nimic grav? Asta-i nimic? Se prinde greu că bărbaților le-a trecut prin minte că e fugită de-acasă cu tot cu copil, în toiul iernii, în toiul nopții, în toiul frigului și-al întunericului, fără să-i pese că a luat pe ea o geacă care nu-i mai vine, că e în pijamale, că e cu părul ud, dorindu-și doar să se salveze – poate – pe ea și puiul ei strâns la piept într-un sac, cine știe cât timp a avut la dispoziție – poate –, cine știe cărui pericol s-a sustras, cine știe ce instinct de apărare, ce miracol a lăsat-o să se strecoare din cușca abuzatorului – cel mai probabil –, pentru a căuta o portiță de scăpare în stradă – judecând după aparențe. Nu înțelege deloc de ce-au întrebat-o dacă are nevoie de ajutor, cu ce-o puteau ajuta niște polițiști în privința colicilor? Adăpost? Pentru ce adăpost? Să nu mai stea cu copilul în casă? Nici chiar așa, îl iubește, altfel n-ar fi ieșit noaptea pe ger, l-ar fi lăsat să urle în casă, dar cine știe ce naiba se întâmplă la frig de tace. Poate amorțește. Poate face vreun șoc termic. Cu siguranță că e viu. Și totuși afară tace.

Emilia Toma

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).

A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.

Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.