Departe de gânduri, în Chișinău

Lucram la pub deja de cinci luni când Vlad m-a anunțat că nu o să deschidem barul în perioada sărbătorilor de iarnă. Dacă altcineva în locul meu s-ar fi bucurat să afle că o să aibă niște zile libere de sărbători, pe mine vestea asta m-a surprins în mod neplăcut. Aveam nevoie de bar de sărbători. Eram și în vacanță și asta însemna să fiu prea mult acasă. Nu mai era nici vară să pot hoinări pe-afară, era frig, nu aveam prieteni, iar acasă era cea mai tristă opțiune. Nu că s-ar fi schimbat ceva, doar că începeam eu să detest din ce în ce mai mult ce se petrecea în mintea mamei. Plus răceala survenită între mine și tata după ce m-am angajat. Am încercat să-l fac pe Vlad să se răzgândească.

— Mi-ar plăcea mult să țin eu barul deschis zilele astea. Vin în fiecare zi, știu ce am de făcut și nu vreau să-mi plătești zilele.

            Mi-am dat seama că a sunat ciudat ce i-am spus, abia după ce i-am văzut fața. Era un amestec de milă și mirare.

— Mulțumesc Alessia, dar nu-i vorba de asta, numai că în perioada aia toți o să fim plecați la Chișinău. Nu o să mai vină nimeni. Țin luminile aprinse degeaba la bar. Clienții vechi îs la Chișinău, iar cei noi nu vin aici de sărbători.

            După ce că fizionomia mea nu se încadra în categoria celor mai vesele și zâmbitoare, mi-a fost clar că ceva de pe fața mea l-a făcut să continue. Poate a văzut ceva în ochii mei, că nici n-am apucat să-i dau un răspuns, când Vlad mi-a propus să merg cu ei.

— Dacă nu ai alte planuri, poți să vii cu noi la Chișinău. Noi ne-am încadrat deja pe mașini, dar sunt autocare dese. Și de stat, poți să stai la mine. Eu dorm la tata, tu în camera mea. Stau cu ai mei. E o casă normală, dar e loc. Ai mei sunt obișnuiți. Mereu când sunt la Chișinău primesc oameni cu Couchsurfing.

Nu știam ce era ăla Couchsurfing, dar intuiam. Deja avusesem ocazia să aflu în cele cinci luni la bar că moldovenii care îl frecventau, în frunte cu patronul, erau oameni buni și ospitalieri, mult mai de treabă decât toți cei pe care-i mai cunoscusem până atunci. Dacă pe colegii de la școală îi simțeam mai degrabă răi, ori distanți sau pe interes, oamenii de la bar erau total diferiți. Nu mi se păruse deloc nepotrivită invitația. Ba chiar  am simțit o bucurie atât de mare încât n-am putut să mă stăpânesc, mulțumindu-i de multe ori, de prea multe ori. [Ce-o fi cu viața fetii ăsteia?] Dar nu mi-a păsat. Îmi doream atât de mult să fiu departe de casă de acel Crăciun încât am trecut peste faptul că i-am inspirat poate milă patronului, eram gata să trec și peste gânduri indecente dacă ar fi avut, dar din fericire nu a fost cazul.

Pentru prima dată până în acel moment am simțit nevoia să-i dau o explicație. Dacă oamenii pe care-i mai întâlnisem până atunci – de la prieteni de familie până la colegi – mai degrabă mă iritau sau mă făceau să mă închid și mai tare și să îi evit când se întrebau în sinea lor ce-o fi cu mine, lui Vlad am vrut să îi dau o explicație. Poate în semn de recunoștință pentru că mă scăpa de niște zile în care aș fi fost închisă în cușca gândurilor mamei – cu atât mai mult de sărbători, nu de sărbători, orice-ar fi nu atunci! Sau poate pentru că simțeam nevoia să o spun cu voce tare, dar nu numai atât, nu doar să-mi rostesc gândurile cu voce tare, ci să le spun cuiva. Să spun cuiva ce simțeam, pur și simplu. Atât cât se putea. Atât cât să nu-și dea seama că i-am ghicit mirarea și cât să nu spun mai mult decât era posibil.

— Am nevoie să fiu departe de casă pentru o vreme. E doar o fază.

S-a uitat la mine cu niște ochi blânzi, înțelegători. Mi-a făcut un itinerariu, prezentându-mi variantele care erau în Chișinău de Revelion. Nu toți se duceau în același loc. Unii într-un pub, alții într-un teatru închiriat în seara respectivă, alții la cineva acasă. Puteam alege orice. Eram copleșită. Nu aveam nevoie de atâta atenție, ci pur și simplu să plec. S-a apucat să-mi povestească cu înflăcărare despre oamenii aceia minunați și despre planurile lor frumoase. De câteva ori l-am întrerupt să îl asigur și reasigur că nu vreau să deranjez pe nimeni, că pentru mine va fi suficient să mă plimb pe străzile Chișinăului, oraș pe care nu-l mai văzusem niciodată și să fie cineva care să-mi răspundă la telefon în caz că mă rătăceam.

— Iartă-mă că nu-ți înțeleg dorința, dar Chișinăul e un oraș mort. Toți au plecat, nimeni nu mai e. Ne mai ducem de sărbători la părinți, asta dacă nu cumva or fi și ei plecaț.

— Pentru mine e ceva nou, oricum va fi orașul, va fi altceva, va fi frumos, sunt sigură.

— Bun. Îmi pare rău că nu mai avem cum să te luăm pe drum, dar deja ne-am aglomerat oricum prea tare pe mașini.

— Nu-i nimic. Mă bucur că merg singură. Când aș putea să…

— Eu plec mai devreme că mai am ceva de rezolvat. Pe douăzăci îs deja ajuns. Tu poți să vii oricând din momentul ăla. Îți arăt de unde se iau autocarele spre Chișinău și zic să iei autocar de noapte să nu pierzi ziua pe drum. Între timp eu mă asigur că va fi cineva să aibă grijă de tine când ajungi, pentru că eu dimineața o să am treabă.

— Nu trebuie să-ți încurci rău planurile pentru mine, te rog.

— Fii pe pace, tăt normal.

— Mulțumesc. Deci după 20 pot să vin oricând?

— Oricând vrei tu.

— Și până cât vrei să ții barul închis?

— Până pe 3, 4 cam. Ah, și stăi. Îț trebu pașaport, ai pașaport?

— Nu…

— Poți să faci unul la urgență, merge mult mai repede decât era cândva, în două zile e gata, uneori și mai devreme.

Mai erau trei zile. Eram atât de emoționată. Plecam pentru prima dată singură undeva. În străinătate. Știam că era la o aruncătură de băț, știam că unde urma să merg era un fel de România sau că cel puțin așa ar fi trebuit să fie și că mulți români de peste Prut încă militau pentru asta. Dar oricum, era o altă țară, era mai departe decât dacă aș fi plecat la munte sau prin alte locuri unde se duceau găștile din care niciodată nu făcusem parte. Și da, trebuia să le spun alor mei. Și nu le-ar fi plăcut, știam. De fiecare dată când era un subiect dificil de abordat, o voiam și pe mama acolo. Voiam să o pun în dificultate, să demonstrez că prin lipsa ei de implicare de fapt nu-i păsa, voiam ca tata să se prindă. Dar ea lua întotdeauna aceeași postură de statuie încruntată, mimând cu o față enervantă faptul că este în totalitate de acord cu tata, dezaprobarea ei venind dintr-o prefăcătorie pe care numai eu o știam, dar nu din grijă pentru mine așa cum era în cazul lui tata. Nu le-am zis în aceeași zi. Oricum stătusem la bar până mai târziu și nu i-am mai prins mișunând prin casă. Nici nu mă simțeam încă pregătită să-i anunț. Mai aveam la dispoziție două zile. Pe 20 noaptea mă hotărâsem să plec. Am lucrat și în ziua următoare, iar pe 19 nu a fost tura mea. În ziua aia aproape că mi-am ținut respirația tot timpul. Deși ei încă nu știau ce planuri aveam, în casă plutea deja o tensiune. Tata era ca de obicei la birou, eu în prima zi de vacanță, deci acasă toată dimineața. Îmi era greu de fiecare dată când aveam vacanță. Zilele în care dimineața aveam ore și de la prânz eram la bar erau cel mai bun mod de a sta departe de mama. Uram vacanțele. Orele scurse până când a venit tata acasă trecuseră chinuitor de greu. Iar când tata a intrat pe ușă, inima a început să-mi bată ca și când aș fi știut că am făcut ceva îngrozitor și că m-a prins. Ca și când aș fi omorât un om și tata tocmai intra în casă cu un sac în care se afla cadavrul lui pe care n-am știut să-l ascund. L-am lăsat câteva minute să se facă comod și m-am dus în camera lor. I-am zis hei. Imediat mi-am dat seama că am început prost. Trebuia să pară totul mai natural, mai normal, trebuia doar să îi informez. Nu să le cer voie. Mai aveam puțin și împlineam șaptesprezece ani.

— Ce-i draga mea?

— Mama unde-i?

— Pe-aici. De ce?

— Să vă zic ceva.

— Grav?

— Nu grav, dar de știut de către amândoi.

— Ștefania! Ne așteaptă fata la o informare. Voia să pară binedispus, dar devenise mai încordat decât mine. Se aștepta la ceva mult mai rău. [Oare ce s-a întâmplat? În cel mai rău caz e o sarcină. Păstrează-ți calmul.]

Sunt virgină, tată, ce naiba! Nu am putut să o spun cu voce tare, deși mi-ar fi plăcut.

— Vin!

Cum a intrat mama am început să vorbesc, de data asta mai sigură pe mine, încercând astfel să repar acel hei și toată invitația asta atât de oficială. Poate cu un ton mai înalt decât ar fi trebuit pentru a suna natural și într-un ritm prea alert, le-am spus, încercând să nu scape nimic și să nu las loc de întrebări sau, mai rău, de împotrivire.

— Sărbătorile astea plec la Chișinău cu gașca de la bar. Ne facem toți sărbătorile acolo. Stau la o fată care este din Chișinău și plec cu ea cu mașina pe 20 și ne întoarcem pe 3. Suntem vreo cinci mașini, o să fim mai mulți. De revelion de adunăm într-un pub închiriat de ei acolo cu toții și aia e.

Evident, au făcut fețele de proști. Tata natural, mama în oglindă după el. Se pricepea să-l imite atât de bine de parcă i-ar fi păsat cu adevărat.

— Și nouă de ce nu ne-ai zis?

— Păi vă zic acum, nu am planificat de mult.

— E ciudat că zici de gașca asta pentru prima dată și nu îi cunoaștem și noi măcar pe unul dintre oamenii cu care pleci.

— V-am învățat eu prost să nu am prieteni, dar nu e vina mea că la liceu erau numai idioți. Și am șaptișpe ani, știi ce zic?

— Da, Alessia, nu deveni defensivă, nu ți-am zis să nu te duci… Dar mi-ar fi plăcut să știm și noi cu cine mergi… Nici măcar nu știm dacă ai vreun iubit.

— Nu am niciun iubit. V-am zis că merg cu o fată. Și e o mare gașcă cu fete și băieți. Lume. Oameni. Ce vreți?

Mințeam. Nu prea erau fete în rândul prietenilor pubului. Veneau când și când iubite ale celor care îl frecventau, dar nu le cunoșteam decât din vedere. Nu știu de ce i-am mințit. Patronul era ok și nu avea nicio intenție. Dar am preferat să merg pe varianta mai sigură. Era vina mea că până la vârsta aia ai mei nu mă auziseră de găști, de amici, de ieșiri, revelioane. Trebuia să se termine la un moment dat toată sihăstria aia în care mă băgasem mai mult forțată de împrejurări decât pentru că mi-aș fi dorit-o cu adevărat.

— Dar ce vă veni tocmai Chișinău și nu mergeți și voi la munte ca oamenii? Știi că e un oraș cam foarte periculos? Și deloc turistic. N-ai ce vedea. Dar e posibil să te trezești încolțită de rakeți. Habar n-aveam la ce se referea, dar suna a povești cu lupul de speriat copiii.

— Hai mă tată, pe bune acum, suntem mulți, pe bune. N-are rost să pierdem prea mult timp cu discuția asta. Numai că era frumos să vă zic nu? Să nu vă treziți că strigați după mine prin casă să mă uit sub brad de Crăciun. Recuperăm după. Vă aduc cadouri din Chișinău, hai.

— Poate pe viitor o să fii mai darnică cu noi în ceea ce-i privește pe prietenii tăi.

— Sunt mulți, crede-mă, nu încap toți la noi.

— Atunci pe rând.

            Era iritat, dar în control. Știam că e supărat că plec. Știam că se forța să pară de treabă. Știam că îl rodea curiozitatea și că abia se abținea să nu mai pună și alte întrebări. Și-ar fi dorit un număr de telefon al unuia dintre ei, și-ar fi dorit să știe câți ani au, dacă eram cea mai mică, câți erau. Și-ar fi dorit să fi vorbit cu fata la care dormeam. Dar toate astea în gând. S-a abținut să-mi ceară orice alt detaliu. [Până la urmă are și ea dreptatea ei. Împlinește 17 ani. Mai rău fac dacă mă apuc să o fac acum pe durul.] Nu era prost.

*

            Oamenii de la bar, prietenii lui Vlad mai exact, au primit cu deschidere venirea mea, dar nu una prefăcută a falsă bucurie, cât mai degrabă cu o indiferență firească, una care îmi spunea nu numai că nu au nimic împotrivă, dar că li se pare normal să primească între ei pe cineva care își dorește să fie acolo, fără să sară în sus de entuziasm, dar și fără să aibă gânduri ascunse împotriva mea. Oamenii ăia erau atât de… reali. Li se părea normală prezența mea, chiar dacă tot ce însemnam pentru ei eram doar fata de la bar. În ultima seară când am fost pe tură înainte de excursie, tipul peste care dădusem cu câteva zile în urmă – și care stătea mai mereu la bar, doar rareori la mese cu ceilalți când se aduna gașca extinsă – stătea în colțul lui ca de obicei, în dreapta barului, bând obișnuitul lui ceai și rulând o țigară când i-am spus, mai mult pentru a mă asigura că nu este supărat că nu demult era să-l dărâm din neatenție când nu m-am uitat pe unde merg:

— Vin și eu să văd Chișinăul.

— Serios? Blea, n-ai și fași? N-ai și vedea în Chișinău. Îi mort.

— Nu cred că-i chiar așa, parcă toți aveți ceva cu Chișinăul.

— Dac’ n-ai mai fost nișodatî hai că-nțielăg, dar ț-o spun cu mâna pi inimî, toț plecăm de-acol’ cari-ncotro, o s’ vez, mulț îs studenț prin alti țări, vin numai la Paști șî la Crășiun. Da’ așa odat’ vino, ti convinj singurî.

— Eu cred că exagerezi, i-am spus ștergând barul de picături și fiind surprinsă de faptul că aveam și eu o discuție normală cu cineva din proprie inițiativă.

            Încă din școala generală am învățat că este cel mai bine să vorbesc numai întrebată. Am evitat astfel multe gânduri ca să nu spun că și vorbe. Deși copiii care preferau să spună direct ceea ce restul se limitau la a gândi erau mai puțini, vorbele lor luate la un loc cu gândurile celorlalți mi-au fost suficiente. Suficiente cât să nu mai intru în vorbă cu nimeni, suficiente cât să nu fiu apropiată de nimeni, cât să țin legătura cu elevii numai pentru strictul necesar. Nu erau cine știe ce enormități, ci pur și simplu răutăți uzuale între copii. Cele de pe urma cărora unii se închid în ei, în timp ce ceilalți, mai norocoși sau mai tupeiști, devin vedetele clasei. În cazul meu a fost clar ca lacrima de la bun început că nu am devenit vreo vedetă. Cine știe cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi demonstrat tuturor că știam ce gândeau…

            După Dupi, care de asemenea era o excepție pentru mine, dar cu care singurul subiect pe care îmi dădusem voie să îl am în comun era consumul de marijuana, moldovenii de la bar au fost singurii oameni care m-au făcut să am curaj să schimb câteva vorbe fără teama că ceea ce ar fi urmat m-ar fi depărtat și de ei. M-au făcut să mă simt în largul meu, atât cât era posibil după zece ani în care văzusem altceva. Clasele primare, gimnaziul și cei doi ani de liceu care se scurseseră mă învățaseră altceva. Iar în seara aceea, cu două zile înainte de plecarea mea în Chișinău, eu avusesem curajul să inițiez o discuție și să îmi dau cu părerea! În minte îmi reverbera ecoul ultimelor cuvinte și nu îmi venea să cred. Eu cred că exagerezi. Se simțea atât de bine să… vorbești. Să ai o părere. Să spui unui om ceva ce tu crezi, deși tocmai îți argumentase contrariul. Ce și-a spus în sinea lui nu m-a deranjat deloc, ba dimpotrivă, m-a impresionat că nu a insistat să mă descurajeze.

— Eh, crez tu… Nu-i di mers în Chișinău iarna. Ai dreptati, poati mai exajărez și io c’ m-am zăibit di-orașu’ ăla.

            Zăibit însemna plictisit. La început mă prefăceam că îi înțeleg pentru a nu mă face de râs, dar după câteva luni am ajuns nu numai să îi înțeleg, dar să îmi fie drag dialectul lor. Mi-am continuat curățenia la bar și m-am tot gândit la discuția asta atât de scurtă, dar care mi-a oferit atât de multe în numai câteva minute. Nu mai aveam nicio frică, nicio reținere. Urma să merg într-un loc în care ceilalți m-ar fi văzut ca pe un om normal. Nu ca pe o ciudată, antisocială, depresivă, sinucigașă și cine-și mai amintește câte alte păreri am mai lăsat de-a lungul timpului în colectivități.

*

Am ajuns în gară la 6:00, după aproximativ 9 ore de drum. Odată ajunsă în Chișinău, m-a preluat de la autocar unul dintre prietenii lui Vlad, care însă avea de lucru și nu aveam cum să stea cu mine mai mult de o oră. Cu toate astea, eu deja mă minunam în sinea mea cum să te trezești la ora aia să vii să iei o străina de prin gări?

Am fost într-o bodegă proletară cum chiar el, Eugen îl chema, a numit-o – deși nu am înțeles de ce proletară – după părerea mea frumoasă, cu poze cu formații de care îmi plăceau și mie pe pereți: Pink Floyd, The Doors, Led Zeppelin, Deep Purple și tot așa.

Când a trebuit să plece la lucru m-a dus într-o gașcă micuță de oameni faini care jucau pantomimă în fața Liceului Asachi, primul meu obiectiv, fie și așa, pe dinafară. Nici la ei nu se mai făceau ore, deci era închis, însă îmi era de ajuns să îl văd pe dinafară. Mi se părea impunător, mai frumos decât colegiul în care învățam eu. Nu am apucat să mă mir prea tare de faptul că un grup de vreo patru inși juca pantomimă la șapte dimineața, că m-au și integrat pe dată în grup și m-au pus să joc cu ei. Chiar dacă preferam să nu joc, dintr-o reținere firească datorată faptului că tocmai aterizasem în acel grup, amestecată cu timiditatea-mi caracteristică, participam la ghicit din politețe față de ei. Nu trișam, prefăcându-mă de fiecare dată că nu mă prind ușor, cu toate că în timpul mimei dădeau foarte multe indicii extra în gând, asta dacă nu-și spuneau în minte cuvântul primit înainte de a se gândi la modul în care să îl demonstreze ceea ce-mi ușura ghicitul din start. Ce m-a surprins plăcut a fost faptul că alegeau cuvinte deștepte, fără glume proaste sau aluzii sexuale. Unii care ar fi ales glume de prost gust sigur nu s-ar fi aflat în fața unui liceu la ora șapte dimineața făcând această activitate. Eram fascinată de cât de deștepți, de culți și instruiți păreau și eram entuziasmată de faptul că mă considerau un motiv bun să vorbească despre istoria, geografia și cultura Chișinăului. În sfârșit niște moldoveni care nu își denigrează locul, mi-am spus.

Încă din primele mele ore acolo am simțit că am ajuns în cel mai diferit film dintre toate trăite de mine până atunci. Și-am cunoscut mulți, mulți oameni într-un timp prea scurt. Oricum, încă din momentul în care autocarul a plecat, eu m-am desprins total. Bucuria de-a fi departe de gândurile mamei pentru o vreme m-a încărcat cu un entuziasm incredibil. Poate tocmai datorită acestei bucurii am simțit mai intens tot ce-am văzut după ce-am pornit. De la plăcuța cu Chișinău București și până la căsuța de asigurări Moldasig. Toate îmi spuneau că o să fie perfect. Și așa a fost.

După ce s-a încheiat sesiunea de pantomimă m-au dus într-un loc care mi-a rămas la inimă de cât de frumos și de potrivit gusturilor mele era. Și se mai numea și Eli Pili. Când mi-au spus numele locului i-am pus să mi-l repete nu pentru că nu l-aș fi înțeles de prima dată, ci pur și simplu pentru felul în care suna. Eli Pili. Absorbeam tot ce vorbeau, tot ce vedeam, dar nu cred că lăsam să se vadă. Vorbeam puțin, dar eram relaxată, mai relaxată decât la bar, mai relaxată chiar și decât după ce fumam câte un joint și hoinăream singură prin parcuri. După ne-am băut cafelele, am vizitat muzeul de istorie, loc în care câte unul dintre ei se mai oprea să îmi spună câte o poveste relevantă pentru punctul în care ne aflam. Eram copleșită de atenție și de bucuria de a afla lucruri noi, altfel decât în felul în care o făcusem până atunci. Printr-o călătorie de la niște oameni ai locului implicați, informați și dornici să împărtășească ceea ce știau. Nu am idee ce le spusese Vlad despre venirea mea, dar comportamentul lor m-a făcut să mă simt o turistă veritabilă și rolul mi se părea extrem de confortabil. După vizita la muzeu am mâncat tot în locul ăla care atunci deja mi se părea cel mai frumos restaurant din lume, Eli Pili, pentru ca după asta să rămân cu unul dintre ei, un băiat care era la facultate în Spania și care  și-a luat foarte în seros rolul de gazdă. M-a dus prin dreptul clădirilor importante din centru și, cel mai frumos, într-un parc numit Valea Morilor. În acel moment toate erau pentru mine la superlativ, așa că dacă Eli Pili devenise cel mai frumos restaurant din lume, Valea Morilor devenise parcul perfect. Era un parc imens, cu o mulțime de copaci și cu multe suișuri și coborâșuri, ceva ce nu am prea văzut prin parcurile din București. Poate că prin Ior, dar nu erau la fel.

Mi-am luat rămas bun de băiatul spaniol – tot moldovean, dar pe al cărui nume nu îl reținusem la fel de bine precum țara în care studia – și l-am așteptat pe Vlad într-o combinație foarte reușită de Starbuks cu Cărturești, loc în care ceaiul era mai bun decât cheesecake-ul de ciocolată. Aflasem ulterior, de la Vlad, că locul se numea Tucano Coffe. Era primul Tucano în care am fost, pe vremea când în București încă nu se deschisese niciunul. Cât am stat singură în Tucano, până să ajungă Vlad să mă ia, am realizat că ziua trecuse fără gânduri. Fără gânduri din partea celorlalți. Era atât de bine. În afară de câte un plan minor, de câte o aducere aminte, de câte un să nu uit să dau un telefon lui Marian sau de un azi trebu să cumpăr cadouri la părinț acei oameni nu au gândit murdar, nu au gândit urât, nu s-au gândit nici măcar de unde naiba am răsărit și ce caut printre ei ori de ce mi se scurg ochii pe obraji. Adică nici măcar gânduri care mi s-ar fi părut… la locul lor. Cât mi-am băut ceaiul mă întrebam ce fel de oameni erau, care era diferența dintre ei și toți colegii, profesorii, prietenii părinților, oamenii pe care îi întâlneam în rest, mama? Ce făcea ca unii să fie atât de eliberați de mintea lor în timp ce ceilalți să fie în stare să facă atât de mult rău cu ea?

După ce m-a luat de la Tucano, Vlad m-a dus direct în locul unde urma să stau. Era prima casă de tip sovietic pe care o vedeam. O casă foarte frumoasă, diferită. La ei, baia avea numai cadă și chiuvetă, iar wc-ul era separat, într-o foarte mică încăpere, imediat lângă. Baia la baie, wc-ul la wc.

În următoarele zile am ieșit cu cine avea planurile făcute, fie că era Vlad, fie că erau ceilalți în diverse formule. Odată cu aceste ieșiri întâlneam și alți oameni noi, ai locului, toți la fel de prietenoși, naturali, oameni ce păreau că nu purtau măști nici între ei, nici cu necunoscuții – deci nici cu mine. Oameni cu gânduri organizatorice – unde merg după asta, pe cine am de sunat, să nu uit să-mi iau cartea de care zicea Ilinca – dar nu sfâșietoare pentru mine, care am devenit mult prea sensibilă la gânduri, aflând despre prezența lor de la o vârstă foarte fragedă – asta mai are puțin și se aruncă de la etaj.

*

Cel mai mult mi-au plăcut bodegile. Așa le spuneau moldovenii, cu toate că erau, de fapt, puburi foarte frumoase, exact genul meu, multe la un loc, însă nu lipite între ele așa cum vezi în Centrul Vechi din București. În Chișinău nu mi se părea nimic obositor, nimic presant de aglomerație și zarvă.

În fiecare seară înainte de culcare Vlad își intra în rolul unei gazde bune, povestindu-mi despre orașul natal în bucătăria sovietică în care trona și un difuzor vechi alături de un ceai fierbinte, binevenit după lungile plimbări în acel decembrie uscat de peste Prut. În săptămâna aceea am avut parcă cele mai bune nopți, cu somn adânc și liniștit din toată viața mea de după vârsta de la care am început să știu ce gândea lumea. Și mama. Și nici măcar nu dormeam într-un pat normal precum cel de acasă. Era doar un fotoliu extensibil de fapt, dar totuși pat. Și cu toate astea, acolo am avut parte de cel mai bun somn. Somn sovietic mi-am spus zâmbind înainte să adorm într-una din acele nopți.

Au mai fost și alte locuri și alți oameni, dar prea mulți și prea interesanți așa, din prima clipă, încât m-au bulversat și surprins și m-au făcut să simt că făceam parte dintr-o vrajă, eu jucând rolul unei Alice în țara minunilor în varianta cu hipioți și actori. Nimerisem fără să vreau într-un mediu absolut artistic, prea frumos, cum nu visam. Nimerisem într-un loc care avea tot ce mi-am dorit vreodată, fără ca măcar să știu că vreau. Seara, când mă gândeam la întâmplările și plimbările de peste zi îmi promiteam că o să revin. Ultima zi în Chișinău a fost dureroasă până în măduva oaselor. O să mai vin, dar plec de aici cu un defect. E orașul unde vreau să revin numai singură. Așa ca acum. A fost momentul în care m-am hotărât că viața mea va fi întotdeauna bună în vizită, fără bagaj – adică fără oameni de care să mă lege vreodată ceva. Toți cei pe care îi întâlnisem acolo aveau viețile lor, familiile lor, țările vestice care îi așteptau – pentru că aflasem că majoritatea studiau în afară, colegii, facultățile, visurile și aspirațiile lor. Eu eram trecătoare, un musafir retras și primit frumos. Am nutrit o dorință ascunsă de-a rămâne, de-a deveni de-ai lor, dar știam că nu puteam. Unul dintre ei, cel căruia în sinea mea îi spuneam băiatul franțuzit pentru că învăța în Franța, îmi plăcuse mult, iar în naivitatea mea de adolescentă mai că mă îndrăgostisem de el așa… doar din cauză că cineva putea fi atât de atent și de politicos. Doar din cauză că până atunci nu mai văzusem asta.

El a fost și cel care m-a condus la gară, ultimul om pe care l-am văzut pe acel… meleag. Ne-am strâns în brațe sincer, cald și pur și am rămas cu gândul la el, la Chișinău, la tot ce am trăit ca niciodată în acele zile ca de basm. Stilul ăla de îmbrățișare ei, moldovenii, îl numesc cuprins. Te cuprind! Cu gândul la acea lume, la acele ieșiri și la acei oameni, la Concertul Vienez de Crăciun la care am fost cu Sergiu, băiatul franțuzit, la concertul deschis de tip open mic la care am fost cu unul dintre cei care în prima mea dimineață acolo făcea parte din grupul de pantomimă, la Eli Pili, la primul Tucano Coffee pe care l-am văzut, am adormit buștean în autocarul de întoarcere spre București.

Am fost trezită brusc de către controalele de la frontieră. Cu cât mă apropiam mai mult de București, cu atât mă durea mai tare sufletul. Știam la ce urma să mă întorc, știam că acasă nu se schimbase nimic. Nu avea ce să se schimbe dacă totul era la fel de atâția ani. Doar eu cred că mă schimbasem puțin după excursia mea. Cu oamenii ăia cel puțin, eram altfel. Simțeam asta. Mă lăsam să vorbesc mai natural, mai puțin crispat, mai deschis. Era pentru prima dată când nu îmi controlam discursul, când deschideam vorba fără să fiu întrebată, când dădeam vești despre mine, când păstram legătura cu cineva, fără să fie la mijloc teme, cursuri sau iarbă cum eram obișnuită. Dintre toți cei pe care îi cunoscusem, când am ajuns am simțit nevoia să îl anunț pe Sergiul franțuzit. Știam că nu însemna nimic, dar pentru mine era totul. Faptul că îi trimiteam un mesaj prietenos cu am ajuns.

Emilia Toma

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).

A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.

Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.