Despre plagiat

PLAGIÁ, plagiez, vb. I. Tranz. A-și însuși, a copia total sau parțial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creații personale; a comite un furt literar, artistic sau științific.

Este oare pierdere de timp să vorbim despre plagiat acum, cînd fenomenul a devenit atît de răspîndit? Categoric, nu. Este folositor chiar şi celor care ar dori să plagieze, ca să ştie la ce pot aştepta – la fel cum trebuie să te informezi despre orice alt lucru care îţi poate aduce un scurt moment de plăcere/glorie şi pe care mai tîrziu îl poţi regreta crunt (îmi vine în minte sex neprotejat sau mersul pe skiuri fără lecţii în prealabil ☺).

Fac o afirmaţie pertinentă: în orice domeniu este mai uşor ca oricînd să furi ideile altora. E valabil atît în literatură – unde resursele pe care le pune internetul la dispoziţie sînt practic nelimitate (cine a citit chiar tot? şi apoi, cîte idei nu pot fi îmbunătăţite, combinate pînă ce rezultatul devine de nerecunoscut?) -, cît şi în mediul academic unde plagiatul a atins cote îngrijorătoare. Una dintre cele mai spectaculoase demonstraţii din lumea matematicii, conjectura Poincare a fost furată de doi academicieni chinezi imediat ce fusese postată online de cel care o rezolvase, Grigori Pelerman. Şi se pare că a fost motivul principal pentru care acesta din urmă refuză Millennium prize din partea Societăţii de Matematică (în valoare de un milion de dolari). Numărul profesorilor acuzaţi de plagiat este în creştere* şi fără îndoială că dacă problema a ajuns la vîrful piramidei, atunci sursa ei trebuie să fie la bază, acolo unde studenţii îşi fac temele, referatele, lucrările de laborator, tezele de master şi de doctorat. Aici, în mediul academic, plagiatul este atît de răspîndit încît universităţile mari din lume vor folosi roboţi software pentru detectarea automată a copiatorilor.

Modalitatea de a evita acuzaţia de plagiat este simplă: specifică sursa… Şi poate că ar face-o toată lumea dacă nu ar reduce prestigiul autorului, valoarea scrierii.
Mie însumi îmi foloseşte să scriu despre plagiat şi o să explic ce vreau să spun cu asta.

Din lipsă de timp aveam de gînd să enumăr cele mai cunoscute cazuri de plagiat din literatura universală. Aş fi dat toate sursele la final de articol? După cum mă cunosc, mai mult ca sigur nu, iar asta deoarece pur şi simplu sînt mereu pe grabă şi dezorganizat. (În forma actuală, articolul mi-a luat 4 ore, cu tot cu documentare). Căutarea şi listarea surselor la final de articol ar fi fost o muncă în plus. Bineînţeles, nu avusesem răbdarea să le notez la momentul cuvenit. Site-urile fiind în limba engleză, aş fi tradus şi rescris informaţia (sper eu nu identic, ci un pic diferit). Înainte de a începe am avut însă “geniala” idee de a verifica dacă nu cumva s-a scris deja despre asta pe site-urile româneşti. Şi astfel am dat peste blogul criticului Dan Mihăilescu, unde o colaboratoare scrisese un articol destul de asemănător cu ce aveam eu de gînd să scriu. Spre groază mea era stil copy/paste şi m-am gîndit ce penibil aş fi fost: articolul scris de mine, pe bună dreptate, ar fi putut fi luat drept plagiat de pe blogul lui Dan Mihăilescu, cu toate că acela ar fi fost la rîndul lui un plagiat din moment ce traduce aproape exact fără să spună sursele: http://www.carteadelaora5.ro/5-scriitori-celebri-fata-in-fata-cu-acuzatia-de-plagiat/

Amuzîndu-mă la culme am scris o observaţie care sună aşa: “Cînd doi sau mai mulţi plagiază, pentru un observator exterior, şi dacă sursa rămîne nedescoperită, cel care a plagiat primul pare original.”

După părerea mea există trei tipuri de plagiat. Toate constituie o greşeală nescuzabilă deşi gravitatea faptei nu este identică:

– Cel în care sursa nu este dată din naivitate sau grabă; poate apărea atunci cînd autorul consideră că aportul lui de a traduce, sintetiza şi reprezenta informaţia într-o manieră mult îmbunătăţită e de-ajuns. Bineînţeles că nu este destul. Întotdeauna sursa trebuie specificată. Site-urile româneşti sînt pline de articole de tipul celui menţionat mai sus, şi mă refer strict la articolele de informare şi de divertisment.

– Plagitul în care autorul consideră că traducerea, sau pur şi simplu folosirea “funcţiei copy / paste”, a fost făcută din considerente artistice. Aici avem două cazuri binecunoscute în literatura română**: M. Cărtărescu care în volumul său de poezii din 1980, “Faruri, vitrine, fotografii” inserează aproximativ cincisprezece versuri traduse dintr-un roman al lui Lawrence Sterne. Un an mai tîrziu, Cărtărescu va publica o notă în România literară în care se justifică spunînd printre altele “Poemul Căderea (…) cuprinde (…) cîteva texte cu caracter de citat cultural într-o tradiţie care include Ezra Pound, T. S. Eliot, etc. Am considerat ca inadecvată marcarea prin ghilimele a poemului (care are, în treacăt fie spus, 35 de pagini)…”.
Prin urmare Cărtărescu nu “recunoaşte plagiatul” treizeci de ani mai tîrziu, aşa cum spuneau dăunezi ziarele în căutarea titlurilor de senzaţie, ci el îşi apăra destul de clar poziţia încă de atunci. Şi nu pot să nu rezonez cu apelul său la păstrarea proporţiilor. E vorba despre cincisprezece versuri, poemul are 35 de pagini iar tot volumul are 132 de pagini. Din punctul meu de vedere nu este un plagiat.
Al doilea mare scriitor acuzat de plagiat este Eugen Barbu, mai întîi pentru Princepele (era vorba mai ales de descrierea unor bijuterii de epocă, descriere “împrumutată” din Odobescu). Acuza este adusă de Nicolae Manolescu în România literară (1979) unde lui Eugen Barbu nu i se va da niciodată dreptul la replică, nici cînd va fi acuzat din nou la apariţia romanului Incognito, unde Barbu iarăşi inserează fără ghilimele din scriitorul rus Paustovski. Pe scurt replica lui Barbu sună aşa “(…) se sugerează că am împrumutat fraze întregi, ceea ce nu este adevărat. Asta explică şi de ce Nicolae Manolescu dă numărul paginilor din Paustovski şi pe cele din Incognito le uită.”
În 1990, Eugen Barbu este exclus din Uniunea Scriitorilor atît pentru plagiatul din Incognito cît şi pe motiv pentru că publicase în revista “fascistă” România Mare (citatul aparţine oficialilor USR de atunci). Politizarea USR începea din 1990…
Părerea mea este că “împrumutarea” (termen folosit, iată, incorect de Barbu) din considerente artistice este relativ justificată atunci cînd pasajele luate reprezintă o proporţie infimă în raport cu romanul complet. Mi-este greu să mă pronunţ foarte exact, cu cifre, şi totuşi, din punctul meu de vedere, 1%-2% de copy/paste din totalul unui roman este neglijabil.

– A treia categorie este cea gravă, a plagiatului “en gros”, atunci cînd este vorba de pagini şi pagini copiate motamo, ca la şcoală, cu intenţia de a apărea mai inteligent decît eşti în faţa profesorului şi a colegilor. Cel mai interesant caz mi s-a părut cel descris (cu talent) de Alexandru Petria în blogul cu acelaşi nume***. De data aceasta este vorba de un scriitor contemporan, necunoscut mie, Aurel Podaru, care plagiază din Şolohov. Dacă citiţi articolul lui Petria, veţi afla amuzanta justificare şi anume că plagiatul ar fi fost rezultatul unui pariu al lui Podaru cu un alt amic-scriitor. Mai departe, după apariţia romanului său, Podaru citeşte pasajele cu pricina la mai multe simpozioane literare fără că nimeni să sesizeze plagiatul (din nou, amuzant lucru☺ ) pînă ce “un simplu ţăran din Runcu Salvei, dar cititor de literatură, a observat că, de fapt, e vorba de un fragment din Şolohov.” (citat din spovedania lui Podaru).

Am avut şi noi aici un caz, pe site, chiar la început de tot. În discuţiile cu cei din echipă, îl poreclisem pe autor “marinarul porno” pentru că postase două texte obscene în care erau descrise cu lux de amănunte nişte raporturi sexuale în cabina unui yaht şi nimic altceva. După ce am mutat ambele texte în Atelier, “marinarul” a revenit cu un al treilea text care suna uimitor de bine în comparaţie cu primele două, lucru care l-a împins pe Mihai Victus să investigheze mai departe. Aşa am descoperit că era vorba de un copy/paste după o povestire de Marin Preda.
Pînă de curînd regula era simplă. Plagiat e atunci cînd copiezi ceva fără să dai sursa.
Dar tehnologia şi internetul au mai complicat puţin lucrurile. Putem înregistra şi reproduce o conversaţie cu telefonul mobil? Dacă ai obţinut în prealabil acordul persoanei, părerea mea este că da.
Poţi prelua, modifica şi folosi conversaţii găsite pe Facebook? Nu sînt sigur care sînt regulile aici. Eu, recunosc, deja am făcut-o cu scopul de a mă amuza. Pentru că nu aveam cum să dau link şi la asta, am postat astăzi următorul text în Atelier: https://liternautica.com/romeo-si-julieta-de-ferentari/ Cum spun englezii, use your own judgement. Nu poţi copia postările Facebook ale altui scriitor, nu poţi copia ceva care este deja scris în formă literară. După părerea mea a face asta este fără discuţie plagiat.

Şi în sfîrşit, tot la categoria aceasta un alt tip de plagiat, poate cel mai interesant. Plagiatul din chat. De curînd, cineva mi-a arătat un astfel de exemplu. Am fost destul de şocat de “metoda” aceasta de scriere. Un paragraf lung, era vorba de 6-7 rînduri, scris superb, fusese luat copy/paste fără acordul celei care îl scrisese şi inserat într-un text literar care fusese apoi postat online. Apărea o creaţie literară 100% legitimă… deşi nu era. Tocmai descoperisem că datorită internetului intrăm în era plagiatului perfect. It’s the perfect crime: poţi lua toate pasajele care îţi plac dintr-un chat pe care îl faci cu cineva (important este ca “sursa” să se priceapă cu adevărat la scris) inserează-le în creaţia ta, apoi dă-i unfriend persoanei (pentru a elimina posibilitatea ca acela să facă print screen şi să te demaşte☺). O ultimă observaţie aici: se pot totuşi copia pasajele altuia din chat într-un mod etic? Eu cred că aceast lucru este posibil numai obţinînd acordul autorului de drept.

Ar mai fi multe de spus dar timpul nu-mi permite să mă lungesc la nesfîrşit. Din literatura universală este şocant să afli că poetul Thomas Sterns Eliot (T. S Eliot) care a luat premiul Nobel pentru literatură în 1948 a plagiat. Un poem de-al lui The Waste Land este o amestecătură din creaţia cu acelaşi nume (Waste land! ☺ ) al deloc-cunoscutului Madison Casein. În 1920, într-un eseu, T. S. Eliot scrie aşa:

“Poeţii la început de drum imită, poeţii maturi fură; poeţii slabi strică ce iau, iar cei pricepuţi îl transformă în ceva mai bun, sau cel puţin diferit.” ****

Vorba lui Ilie Moromete: e şi ăsta un punct de vedere!

_____________________________________________

Surse:

* https://www.theguardian.com/education/2007/oct/30/highereducation.uk
**   https://www.scribd.com/doc/31110722/EUGEN-BARBU-Cazul-Incognito
*** https://alexandrupetria.wordpress.com/category/plagiat/
****https://www.plagiarismtoday.com/2015/02/10/5-great-people-who-plagiarized/

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.