Dihănii şi dihonii arhitectonice

Îmi place să merg în Iași pe strada numită azi „Otilia Cazimir”. Este aici una din cele mai frumoase zone ale Iaşilor: patriarhala mahala a Beilicului (cîndva a fost aici reşedinţa beiului, un fel de ambasador al Sublimei Porţi la Iaşi). Nu ştii ce să admiri mai mult : casele scriitorilor Teodoreanu, casa-muzeu a Otiliei Cazimir, biserica Zlataust sau minunatele case particulare cu arhitectură orăşenească interbelică. După 90 a apărut aici şi un bar cochet cu cîteva măsuţe afară, unde veneam cu prietenii de la Ziarul, de la defunctul Club 8, cu amicul Bogdan Ulmu. Uneori veneam şi singur şi îmi cumpăram o pîine caldă de la brutăria de vizavi, astăzi desfiinţată (n-aveţi idee ce senzaţie plăcută ai cînd bei bere rece şi mănînînci pîine abia scoasă din cuptor).
Astăzi în zona Beilicului au început să se îngrămădească plicticoasele blocuri cu termopane. Aşa fac ăştia: unde mai găsesc o grădină liberă pac! alt blocoţoi. Plantează blocoţoaie din astea pe unde apucă, din streaşină în balcon, din gard în gard. Singura lor grijă – banul! Nu contează că prin enormitatea lor, prin perfecţiunea formală şi fără stil a liniilor şi contururilor şterse şi banale aceste blocuri nu se potrivesc cu măruntele căsuţe patriarhale şi strică farmecul acestei zone istorice. Totul este banul, profitul. Mă întreb cine a dat aprobare să se construiască aici? Apoi: a intervenit cineva din cei abilitaţi să oprească masacrarea zonei de către clădirile-dihănii?
Şi în alte părţi din Iaşi zone şi monumente istorice sunt agresate în acest mod. La atîtea pierderi pe care le-a suferit patrimoniul cultural al Iaşilor în vremea comunistă, se adaugă în ultimii 20 de ani altele. Strada Cuza-Vodă cu gangurile şi curţile interioare din spatele blocurilor se află în pericol. Gara Veche arată jalnic şi inospitalier. Iar strada emblemă a Iaşilor, mîndria de altădată, am numit strada Lăpuşneanu, nu mai are aproape nimic din aura ei veche. În ultimele două cazuri problemele sînt extrem de delicate; şi unui nespecialist (ca mine, de pildă) îi par insurmontabile.

*

Să spunem cîteva lucruri şi despre construcţiile private ridicate în anii postrevoluţionari. Este vorba, în primul rînd de viloaiele noilor îmbogăţiţi. Unde te întorci vezi etaje, garaje, terase, balcoane largi cu zeci şi zeci de „popice” de ciment: borţoase, toate la fel (cine dracu face hîzeniile astea borţoase?). Iar apoi „capacele”, adică acoperişurile, cît mai şui, în zeci de ape, chinuind şarpantele şi învelitorile. Noii îmbogăţiţi au trufia deşartă de a avea „capac” personalizat. Pe vremea lui Ceaşcă umbla cu o dacie rablagită pe care o „personaliza” cu acel căţel „dă din cap” sau cu mileuri cu bibiluri lucrate de mînă. La noul îmbogăţit răbufnesc suferinţele şi ranchiunele ancestrale. A avut mă-sa două chichineţe de odăi, acum are camere cît un hotel, chit că nu-i folosesc la nimic. N-a avut baie, acum „şi-a tras” două piscine. A avut un acoperiş de bun simţ în patru ape, acum are în zeci de ape. Înainte sărea pîrleazul, acum îşi face, frate, o cogeamite poartă hîdă, cu ţepoaie din fier forjat să le intre în cur ălora care vrea (dezacordul gramatical e al noilor îmbogăţiţi) să le fure averea. Avea un gard de nuiele prin care se hîrîiau cîinii, acum îşi face unul de doi metri din beton – tot să nu-l fure (hoţul, se ştie, îşi păzeşte averea mai dihai decît omul cinstit)
Acelaşi amestec trist între mentalitate şi posibilitatea materială se întîlneşte şi în cartierele nou ridicate, „rezidenţiale”. Vezi străzi mai înguste ca uliţele de la Cogeasca Veche şi case mai mari ca un conac. N-ai unde pune un stîlp sau o canalizare. Personal, eram să iau în fund un gipan pe o asemenea hudiţă.
Aşadar, avem de-a face cu rurbanul şi becalizarea arhitectonică. Rurbanul e acel ipochimen cu mentalitate între rural şi urban, prost asimilate amîndouă, care îşi impune gustul în faţa unor oameni care au învăţat şase ani cum să gîndească arhitectonic. Mă refer, desigur, la arhitecţi. Prostul gust, reprezentat de comanda în arhitectură, devine stăpînul autoritar al obiectului arhitectural. Atunci totul iese agresiv şi grosolan, ca o oană zăvoranu agresivă, vopsită ca o sorcovă şi îngrozitor de vulgară. Mîrlănia şi manelismul în loc de curent cultural covîrşesc prin amploare, căci arhitectura de azi pare a fi pierdut meciul cu civilizaţia, cultura şi cu mediul.
Goana după profit a arhitecţilor (profit din nimicul pe care îl oferă comanditarul) le întunecă imaginaţia şi o înlocuieşte cu comerţul. Nu luptă pentru convingeri şi calitate, nu luptă cu prostia şi mîrlănia celor cu bani. Nu mai vorbesc aici de cei (desigur, cei mai mulţi) care construiesc de capul lor, fără arhitect. Vai! Mult ne-a mai stîlcit comunismul de am ajuns cu atîta lipsă de gust, cu atîta trivialitate la nivelul receptării culturale, care iese precum transpiraţia prin pori şi în casele pe care ni le facem.
Pe de altă parte, arhitecţii au dreptate. Urbanismul, din nefericire, e legat de politic. De aici vulnerabilitate sa. Pentru a pune în practică unele idei urbanistice este nevoie de voinţă şi sprijin politic, manifestate în afara intereselor de grup sau personale. Presiuni de toate categoriile se fac la nivelul administraţiilor locale, care de multe ori cedează, cu toate că în România există legislaţie în domeniul urbanismului armonizată cu preceptele europene. Dar această legislaţie nu este respectată. De exemplu Planul Urbanistic General (PUG). El trebuie să fie deasupra oricăror interese personale, să fie în interesul general al comunităţii. Or nu este!
Locuirea, circulaţia, învăţămîntul, cultura şi religia, sportul şi divertismentul, industria şi transportul, sănătatea şi mediul natural sînt componentele confortului urban. La toate acestea trebuie să răspundă un PUG. Dar el nu este respectat şi noi toţi simţim zilnic inconfortul oraşelor noastre, ne pierdem sănătatea, mintea, cumpătul ca găina umbletul, vorba cîntecului.
Mai vreţi concluzii?

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).