Din romanul ‘” Nu Zaiet, Nu Pagadi” – Fragmentarium ( The moth Diaries)

Aerul este bun conducător termic. Dar eu mă simt ca un gaz inert, un halogen cu mare conductibilitate electrică. Sus pe cataligele de 20 de cm, am aproape o înălţime normală. Gleznele îmi sunt fin puse în evidenţă de şnururi de mătase, şnururi din 1001 de nopţi cu care Şahul Sehriyar sugruma tinerele. Hoyt mă priveşte intens, sunt pentru el o Şeherezadă posibilă, cu ochii ca două lasere mă zăpăceşte. El e Lex Luthor. Dar eu am kriptonita mea. Natalie. Hoyt îşi abandonează inspecţia sumară. Aerul fierbinte ca un tun cu plasmă, ne împinge printre picioare genii malefice, duhuri din lămpi, ne răsuceşte veşmintele făcându-ne să arătăm ca în scena celebră cu Marylin Monroe. Ca două surori siameze, unite în zona piepturilor, facem snapshoturi rapide cu telefoanele mobile. Amsterdamul e frumos, plin de viaţă, colorat. Hoyt ne conduce în celebrul Cartier Roşu, pe strada lampioanelor. Privim fetele din vitrine, decorurile glamour, gesturile lor pe pin up girls. Sunt de toate naţionalităţile. Parcă viaţa şi-a dat mâna să adune într-un singur decor frumuseţi exotice, cu zâmbete atroce şi pielea de toate culorile, galbenă ca untul, roşcată ca miezul unei piersici, neagră ca o pată de motorină, albă ca cretă, ochii de toate nuanţele, azurii ca cerul senin, albaştri intens ca Mediterana la Nisa, verzi de jad, verzi de smarald, negrii ca păcura. Hoyt porneşte o controversă pe tema prostituţiei. Pentru el femeile astea sunt doar ca bomboanele colorate din Pomul de Crăciun. O marfă oarecum prohibită, un pic dulce ca o otravă, soricioacă, furadan, stricnină, cu staniolul lucios sub care se ascund caractere teatrale, substitute de dragoste, tone de glucoză de băgat pe vene, zaharină de omorât timpul. Femeile-înlocuitor continuă să-şi foşnească trupurile parşive şi feline în spatele sticlei securizate. De parcă ar fi înghiţit ierbicid, Natalie se strâmbă cu o mutră nostimă. Pentru ea depravarea rămâne în continuare un mister, felul în care ea îşi regulează simţurile se aseamănă cu o şedinţă de spiritism făcută de Helena Blavatski. Hoyt îşi mlădie ectoplasma către trupul ei de silfidă. Se sărută ca doi câini care dau cu limba în acelaşi castron cu apă. Slurp, slurp.

891

Hoyt ne-a dus apoi la nişte rude de ale lui. Nepoţelele, Patricia şi Arlene. Acestea ţopăie ca nişte maimuţele într-un bunky bed. Sunt blonde cu ochi albaştri, cu trupuri subţirele, mărunţele ca nişte Thumbeline. Unchiul Hoyt le-a citit din Jack şi vrejul de fasole, le-a făcut pop corn la aparatul cu microunde, le-a pieptănat după băiţa de seară, a făcut umbre chinezeşti cu ajutorul unui mic paravan. Natalie, pierdută în decor, face nişte buze plumpy şi se pozează cu telefonul mobil. E felul ei special de a spune că se plictiseşte. Apoi postează totul pe facebook….status…feeling ridiculous. Eu privesc totul cu o expresie vizibilă de încântare şi fericire. Copiii nu ştiu engleză, aşa că nu putem comunica. Totuşi, ei pot citi foarte bine limbajul trupului. O ignoră la rândul lor pe Natalie şi încep să mă înghesuie cu mâinile lor ca nişte mlădiţe fragede, mă trag după ele, mă pun să joc leapşa şi baba-oarba, jocuri internaţionale de altfel. Mă învârt până îmi pierd cunoştinţa aproape, legându-mi la ochi bandana transpirată cu scheleţi a lui Hoyt. Ne jucăm aşa, fără să vorbim, articulăm ca nişte sălbatici expresii aproximative într-un limbaj hibrid. La final, ne ţucăim pe obraji, ele mă ştampilează pe braţe cu sigilii cu personaje din desene animate. Natalie, deprimată, iese pe hol, apoi în curtea casei să tragă un joint. Hoyt o priveşte indiferent, în timp ce mă prinde în braţe. Got you.

908

Îmbrăcată în prosopul flauşat, făcându-şi manichiura, Natalie arată ca un mare gerbil fluffy care învârte cu gheruţele o rotiţă imaginară. Cineva bate la uşă. Who’s there. It’s me. Uşa se deschide. Hoyt îşi introduce capul ciufulit pe uşă. May I? Natalie îşi înfige unghile în margine patului şi ţipă ca o harpie întărâtată. What are you doing here, can’t you see i am naked??!! I just wanna show you the pictures from Vondel Park. Natalie se zgâieşte înciudată, murmură o înjurătură. Ok, enter. Eu stau ascunsă sub plapumă. Am frisoane din cauza insolaţiei. Se pun pe marginea patului şi încep să privească pe ecran. Privirea lui Hoyt ca teleobiectivul erect al aparatului Nikon se tufleşte brusc ca un mădular irosit. Mă priveşte ciudat. What’s wrong with her?. Natalie sare ca pe arcuri. What’s wrong with here??!! So this is your problem. Cabron, she is a hooker, a prostitute, a professional house wife. She doesn’t care about you only if you pleed for her cause. Preferably with big bucks. Şi mă priveşte triumfătoare, stergându-şi saliva de la gură. Arată ca maşina mea de spălat Laundromatic când o supraîncarc cu detergent lichid. She is a prostituta, una puta, putana, eine Hure. My dear viking do you think she goes for your looks??!! Only if you pay properly!! Hoyt se apropie ameninţător de Natalie. I am gonna lobothomize your nasty brain with a paperclip….Natalie încearcă să se apere. Parează dar mâinile ii sunt prea slabe să îl oprească. You my little miss you are worse than a whore. Cold, you wanna aveange yourself. But you’ll reap what you sow. Şi o împinge în scârbă, privindu-mă cu compasiune. Subiectul faultat. Papachanga. Paquita. Natalie zbiară. I saw you looking at here. Cabron, you are disgustfull. What are you some kind of pedofile? Do you like midgeots? Îmi trag plapuma pe cap. Gelozia Nataliei iese la iveală ca o explozie solară, ca lava din vulcanul Krakatau. Se aude uşa trântită. Natalie se ridică de pe pat şi se bagă în baie. De dimineaţă, camera e goală. Ca să se răzbune mi-a luat şi cardul. Pe noptieră, o scrisoare. ” Fă-ţi numărul drago, dacă vrei să mai ajungi la Bucureşti. Hai, ce mai aştepţi, e tot al tău. El şi mădularul lui infect de muist. Autisto.”

933

Mă uit la Quantum of Solace. La agentul şapte ouă. Mister cohonas. De puta madre. Cu un gin tonic alături, clitorisul meu neistovit mă ispiteşte să îl despic cu o bardă în două fantomiţe Casper. Ca un limax, prins de baza superioară a sexului ca o guşă, un exces de piele, se clatină mohorât. O tichie de capelan a Sanctităţii sale, o panglică mov aprins. Habemus papam. În seara asta şomăm. Ca de obicei, Natalie makes the call. Ating ciucurele moale care se îmbăţoşează şi înfloreşte brusc ca o boabă de popcorn expandabilă. Îmi vânzolesc mâna un pic, părul de pe piele mi se ridică electrificat. Ating buzele umede, le depărtez cu două degete, în stil foarfecă, îmi apuc ciucuraşul, îl morfolesc, îl apăs ca pe un tub de pastă de dinţi. Dumnezeu nu ne-a băgat în playground-ul materiei, nu ne-a dat trupuri ca să le tratăm cu uitare ca pe nişte defuncţi, Dumnezeu şi Diavolul au conlucrat, într-un concubinaj, la salvgardarea sufletului uman. Dar de ce salvare ai nevoie fără puţine păcate?? Hoyt is banished. Precum Malatesta care a scris scrisori ameninţătoare şi insolente lui Victor Emanuel. Regina Natalie l-a exilat. Silenzio stampa. Între ei s-a instalat iarna atomică. Cortina de Fier. Natalie îşi administrează o injecţie cu heroină. Eu trag pe nas cocaina albă ca o pudră de talc. E clar… Azi şomăm din nou.

948

A rush is cycling my blood. Forensic frenzy. He od-ed?? Did he overdosed? Maybe it was the dagger that finished him. Maybe the flower vase. Este ora 12.00 noaptea fix. Cineva mă iubeşte. Sau trebuie să fie 12.12. Nu mai ştiu… Îmi strâng pleoapele. Mii de stele rotitoare, fluorescente, îmi apar în faţ ochilor. Natalie înşfacă sticla de gin de pe masă. Îşi toarnă o porţie zdravănă pe care o combină cu Kinley. Happy hour, bitch. Râde cu dinţii ei perfecţi, cu mutra ei cabotină de Cameron Diaz. Moartea ne dă târcoale, c un mare Moby Dick, balena albă ucigaşă. There she blows. Ahoy!!! Moartea este praful alb, crack-ul, celulele nervoase hyperperfuzate se decojesc ca nişte abţibilduri de pe zidul plângerii, tapiseria complicată a creierului musteşte de lichide, amorse lipicioase, în zona cervicală simt un puls ciudat ca şi când aş avea o fantă, un pistol lipit de piele, o mufă de aceea din Matrix. Visez mortul de multe ori. De cele mai multe ori că cineva îl dezgroapă. Ori e cineva care vrea să toarne o fundaţie pentru o casă, ori e vorba de un teren petrolifer cu pungile sale ca nişte glande sebacee, ori e vorba de o alunecare de teren, de o viitură sau de construirea unui apeduct pentru deturnarea cursului unei ape. Mă gândesc la tot. Oasele albite ca nişte arşice se ivesc din pământul gloduros. Arată ca un tricou de acela pentru biciclişti Philipp Plein sau un costum pentru petrecerile de Haloween. Maranatha !! Deus prophetarum, deus eternae, veni creatură.

965

M-am întâlnit cu Hoyt într-un circ al foamei. Un loc straniu pentru amândoi. Urmele homeleşilor se arată peste tot. Ziare arse, grămezi de cenuşă, cutii de carton, peturi scâlciate, cârpe rupte, fiare ruginite. În plus, seringi murdare. Ne-am apropiat unul de altul ca într-un film în care are loc schimbul de ostateci, marea vânzare a unui produs de software expert obţinut în urma şantajului industrial. El m-a abordat direct. M-a întrebat dacă ţin cât de cât la Andrew să îl fac fericit. Că e de acord să mă acopere cu condiţia să nu îi trădez prietenul. Că o să îşi ţină gură. N-am ştiut ce să îi răspund. I-am zis că Andrew nu are nevoie de mine, după cum se comportă. Că sunt o cauză socială sau cam aşa ceva. Hoyt m-a împietrit sub privirea lui apăsătoare. Voi femeile nu ştiţi să faceţi diferenţa dintre ambalaj şi conţinut. Ce crezi că Andrew o să îşi doneze organele civile, legale fără să încerce o apropiere?? Bineînţeles, i-am răspuns, nu se pune problema că nu o să încerce. Încerc să mă fofilez, dar Hoyt mă demaschează imediat, ca un câine poliţist o valiză de droguri. În cap îmi apare mama şi inima ei sacrificată în abatorul matrimonial. Coşciugul mă strânge, capacul se aşează, rămâne o linie subţire, o vizetă prin care privesc cum întunericul şi bulgării de pământ răpăie în jurul meu ca o ploaia de asteroizi. Mă moleşesc, tremur ca la vizita săptămânală. Copilul îşi întinde mânuţele înspre mine. Dau să îngaim un fel de acord forţat, dar buzele mi se încleştează ca într-o criză de epilepsie. Mă întorc ca Orfeu şi văd cum Euridice alunecă în infernul lui Hades.

983

Nu îmi mai trebuie dragoste. M-am vindecat. Din precambrianul meu sentimental am urcat în paleozicul funcţional şi m-am convertit în jurasic la o viziune echidistantă. Nici roşu, nici negru. Nici cap, nici pajură. Stau pe muchia universului a cărei rază de curbură infinită tinde să se asemene cu o linie dreaptă. E doar o iluzie, aşa cum dragostea este negaţia supremă e ego-lui, deşi omul îşi păstrează autonomia. Dragostea e gadget-ul acela ciudat care a încercat să-mi vitrifice inima într-o industrie de produs furaje şi nutreţuri pentru vite bolnave, clopoţelul submisiv al unei teorii pavloviene. Ring, ring şi dragostea trebuie să se reverse. Un Bahaus în care aruncăm cu benzină peste propriile necesităţi, incinerăm, ca să ne transformăm, înspre final, în nişte crochiuri palide după un Hieronymus Bosch, o industrie dantescă, o pornografie bună de Decameronul lui Boccacio. Căci dragostea întâi te înalţă apoi te izbeşte de pământ.

Alexandra Gheghi

„Scriu si in urma mea apare sensul”.Nu stiu cine a spus-o, dar imi place. Finalist in 2016 ale concursurilor Adenium Start (proza) si Traian T. Cosovei ( poezie). Fara pretentii de genialitate, fan Lautreamont si Elena Passima. Citind de toate.