Am văzut ieri După dealuri, filmul lui Cristian Mungiu inspirat de tragedia de la Tanacu. Prima senzație a fost de disconfort, mi se părea că mă uit la o copie defectă a filmului, în care coloana sonoră cu zgomote ambientale acoperea dialogurile actorilor, făcându-le aproape de neînțeles. Mai încolo am priceput că nu e o greșeală ci o găselniță artistică a regizorului, care a vrut să ne facă părtași măcar simbolic și indirect la războiul duhovnicesc al monahilor și monahiilor, cu lumea și ispitele lor. Pentru că, deși lumea ambientală invada urechile spectatorului cu sunete grosiere, dizgrațioase, grohăituri, lătrături, picamere, înjurături etc., totuși personajele păreau insensibile la zgomotele din jur, ba chiar vorbeau în șoaptă unele cu altele. Prin această metaforă cinematografică trebuia să înțelegem că uite, un călugăr câștigă în războiul cu patimile, devenind insensibil la ele, spre deosebire de mine care judec fără minte cele întâmplate deși sunt războit permanent de păcate fără prea mari sorți de izbândă.
Filmul își permite să se distanțeze de romanul non-ficțional al Tatianei Niculescu-Bran în două privințe remarcabile: mai întâi prin aceea că a adus-o pe prietena din copilărie a Irinei Cornici (Alina in film) în prim-plan, în detrimentul sufletistei măicuțe starețe, care în carte (și cu siguranță și în viața reală) e cea care nu a pregetat nici un efort pentru salvarea Irinei. Dar regizorul a considerat că e spre folosul cauzei filmului să închege o relație mai complexă între cele două fete, dintre care una privea prietenia și dragostea din perspectivă vinovat-trupească iar cealaltă se distanțase deja de perspectiva lumească și înțelegea viața duhovnicește.
Cea de a doua diferență constă în faptul că scenariul încearcă să sugereze o cauză psihologică a deraierii Alinei. Anume, Alina a clacat în urma repetatelor respingeri și alungări suferite din partea persoanelor în care avea cea mai mare încredere. Preotul a alungat-o de la mânăstire, familia care o găzduise a alungat-o, colega și prietena ei din copilărie a alungat-o. Bine, nu e ca și cum ar fi fost alungată în stradă, ci i s-a spus: rămâi doar dacă poți să te schimbi. Alina nu a putut nici să se schimbe, nici să plece, preferând să moară. Restul: doctori care se ceartă pe diagnostic, polițiști, procurori, avocați, fiecare cu propriile biografii atent relatate în carte, totul este trecut sub tăcere.
Cristian Mungiu a reușit să realizeze o dramă psihologică credibilă, subțiind la limită anecdotica scenariului. Imaginile de ansamblu ale curții mânăstirii, cu aspect dezolant și dezordonat, cu orătănii care cotcodăcesc și măcăne peste tot, sunt de neuitat. M-am întrebat mereu ce s-a întâmplat în realitate la Tanacu. C. Mungiu ne-a dat o imagine coerentă, chiar dacă știm din start că e diferită de cea reală. Pe care nu cred că e cu putință să o cunoaștem deocamdată aici, dincoace de dealuri.
Titlul în original: După dealuri
Regie: Cristian Mungiu
Scenariu (inspirat de cartea cu același nume a Tatianei Niculescu Bran): Cristian Mungiu
Distribuție: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuță, Dana Tapalagă
Genul: dramă
Țara: România
Data lansării: 26 octombrie 2012
Durată: 150 minute
Premii: Cea mai bună actriță: Cristina Flutur, Cristina Stratan (Festivalul de film de la Cannes); Cel mai bun scenariu: Cristian Mungiu (Festivalul de film de la Cannes); Cel mai bun film (Mar del Plata Film Festival)
Notă film: [s3r star=8/10]
Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.
N-am citit cartea, n-am vazut filmul, si nu stiu cu care sa incep :) Vreo sugestie? Din recenzie, mi se pare ca ar fi tratat putin – sau mai mult? – diferit subiectul.
Asa este, cartea si filmul (in acest caz) sunt doua entitati care urmaresc scopuri complet independente, cu mijloace specifice. Cartea este un demers jurnalistic, este o cercetare obiectiva, o expunere de fapte si date concrete, biografii, interviuri, extrase din presa. Filmul paraseste cadrul real si creioneaza o locatie cvasi-imaginara, in care actioneaza niste personaje re-construite psihologic prin prisma viziunii regizorului. Dupa parerea mea, atat cartea cat si filmul sunt opere coerente si depline, de sine statatoare.
Intr-adevar, decoruri care ramin cu tine si dupa ce filmul se incheie.
Mie mi-a placut foarte mult felul in care a fost construit personajul preotului.
Scenaristul (nu stiu daca scriitoarea sau Mungiu) a vrut sa-l prezinte de pe o pozitie echidistanta. La final, e imposibil sa nu simti parere de rau pentru preot, chiar si ateu fiind (ma gindesc).
La urma urmei, avem de-a face cu o drama, o poveste de dragoste intre doua femei, deci o iubire interzisa din perspectiva societatii si a religiei. De-a lungul timpului, de la Romeo si Julieta incoace, tema „iubirii interzise” a tot gasit noi „cadre” si in general se termina prost! Ce e socant si in acelasi timp miza filmului si centrul lui de greutate, ar fi deznodamintul de ev mediu care, stai sa te gindesti, se petrece de fapt in Romania, sec 21, dupa niste dealuri..
Si ca veni vorba.. in studentie stiam un tip care devenise foarte religios dupa ce vazuse o ceremonie de exorcizare la nu stiu ce manastire. Am pierdut legatura cu el dar prin niste amici comuni am auzit ca dupa facultate (profil tehnic) nu a profesat niciodata, dar s-a insurat si isi cistiga traiul pictind icoane pe sticla. Si sotia lui face tot asta.
Tin minte ca la vremea respectiva, cind ne-a relatat experienta (eram la bere :) ) mi-am dorit sa pot vedea cu ochii mei asa ceva, o exorcizare pe bune, o fiinta vorbind pe doua voci in acelasi timp, zbaterile alea pt care ar fi necesari 2-3 insi care sa-l ajute pe preot, etc, – mi se parea destul de incredibil.
Eu am vazut odata o femeie (aparent) demonizata, eram la coada la Sf. Parascheva la Iasi. Am o farama de indoiala ca uneori avem de-a-face cu simptomele unei isterii, generata de faptul ca se manifesta intotdeauna ca in filme, stiti voi care. „Exorcizare” n-am vazut, ca in filmul celebru cu 10 actori de 5 stele in frunte cu Marlon Brando, nu-i de mirare ca a devenit un fel de arhetip al exorcizarilor :-)
In cazul Tanacu, afirma cartea, simptomele au fost surprinzator de asemanatoare: voce schimbata, putere supraomeneasca, furie la aghiazma scl.
Filmul incearca (si reuseste) sa se distanteze de orice atingere cu toate locurile comune ale genului horror.
Eu am fost sensibil la cazul Tanacu deoarece am urmarit pe forumurile religioase la vremea respectiva toate evenimentele in desfasurarea lor. A fost o dezbatere extrem de vie pe internet la vremea aceea, pro si contra vinovatiei sau nevinovatiei preotului si maicutelor. De aceea am fost curios sa citesc cartile (ca sunt doua) si sa vad si filmul.
Desi pot sa spun ca sunt documentat in caz, sunt la fel de confuz ca la inceput. Dupa cum am zis, cred ca in viata asta nu vom afla adevarul asa cu a fost, ci doar Dumnezeu stie…
Am zis ca n-am vazut nici o exorcizare, dar mi-am ads aminte ca am vazut una. Eram la slujba de Inviere la Catedrala Sf. Petru din Constanta (in urma cu vreo 10 ani) si mai spre dimineata o femeie a inceput sa se tavaleasca pe jos si sa strige mascari. Lumea a facut roata in jurul ei, au venit vreo 3 preoti si au stropit-o cu aghiasma, i-au citit o molitva (rugaciune de alungare a necuratului. Efectul a fost destul de neconcludent. La sfarsit cand s-a impartasit lumea, au adus-o si pe ea, imobilizata de doua persoane si au impartasit-o cu forta. Zicea cineva pe un forum ca la posedati se da impartasania asa, fara post si fara marturisire si cu de-a sila, pe considerentul ca ei si-au luat canonul cu varf si indesat de la diavol. Daca asa stau lucrurile, inseamna ca biata Irina Cornici nu trebuia supusa la canoane si la marturisire, dar nu oricine poate pune diagnosticul de posedare cu usurinta.
Foarte interesant, cu atit mai mult cu cit este experienta la prima mina.
O explicatie logica si cea mai simpla: femeia era redusa mintal sau schizofrenica.
Am cunoscut de-a lungul timpului trei persoane bolnave de schizofrenie (doua femei si un barbat). La unul dintre barbati criza s-a declansat dupa o noapte petrecuta in frig si ploaie. A ajuns singur in camera de hotel (1 mai la mare). Cind au revenit amicii cu care statea in camera (prieteni deasemenea cu mine la vremea aceea) l-au gasit in pat cu patura pe cap, primind ordine de la diavol. Vorbea/raspundea la comenzile pe care isi imagina ca le primeste. Una dintre „comenzile” primite a fost sa bata la usa unor necunoscuti si sa loveasca cu pumnii in cel care deschidea usa. O unealta a diavolului. De fapt un biet necunoscut aflat la mare, in hotelul nepotrivit, camera gresita, la momentul nepotrivit :)
Tipul nu era credincios. In schimb imi amintesc ca asculta numai Slayer si Judas Priest si era obsedat de versurile respective: cu moarte, cruci si singe, etc.. nu stiu exact pt ca nu am ascultat niciodata asa ceva :)
Revenind la femeia din biserica, asta ar putea, cum spun, explicatia numarul unu.
Explicatia doi in care nu cred – totul sa fi fost regizat.
Ma face sa ma gindesc la filmul Apostolul cu Robert Duvall