·

Două basme de trezit și (sau) adormit adulții

Aducerea jertfei

De această dată, renumitul regizor se întrecuse pe sine.
Aceasta era, de fapt, singura certitudine pe care o aveau cinefilii despre cel mai recent film al său. Deoarece nimeni, nici el însuși, nici vreun actor, nici vreun tehnician din echipa de filmare nu apucase să facă vreo dezvăluire mai consistentă despre ceea ce se anunța a fi cu siguranță o capodoperă.
Veni și ziua premierei. Privilegiații care apucaseră să pună mâna pe bilete năvăliră literalmente în uriașa sală de proiecție de aproape o mie de locuri, așteptând cu înfrigurare să înceapă filmul mult așteptat. Sau, mai bine zis, Filmul.
Reacțiile după această primă proiecție fură însă foarte confuze. Nici măcar criticii și filmologii cei mai avizați nu reușiră să spună ceva cât de cât coerent. Ca urmare, tensiunea curiozității crescu peste măsură în rândul celor care încă nu reușiseră să vadă Filmul.
Așa că, în foarte scurt timp, organizatorii anunțară o a doua proiecție. Spre deosebire de prima, la aceasta urma ca regizorul însuși să aleagă spectatorii.
În ziua anunțată, o mare de oameni se adunase în jurul clădirii ce adăpostea sala de proiecție. Freamăt, nerăbdare, speranță, îngrijorare.
În cele din urmă, sosi regizorul. Cu o mină absentă, cu o ușoară urmă de tristețe, părând îngândurat, înotă prin mulțime și, în cele din urmă, alese norocoșii spectatori. Doi bărbați. Doar atât. Ba mai mult, doi bărbați pe care lumea adunată acolo îi suspecta că, de fapt, veniseră doar ca să cotrobăiască prin buzunarele altora.
Îi rugă să-l urmeze în murmurul nemulțumit al celorlalți, care nu înțelegeau ce se întâmpla. Înainte însă de a intra în gigantica sală de proiecție, îi conduse într-o mică încăpere învecinată. Odată intrați, regizorul se întoarse spre cei doi și-i întrebă:
– Voi știți de ce vă aflați aici? Știți de ce v-am ales?
Bărbații, privind peretele din spatele regizorului, încuviințară brusc din cap, cu groază, acum înțelegeau. Pe zidul gol ca o catapeteasmă încă neîmpodobită atârna o icoană.
O singură icoană, pe al cărei lemn era zugrăvită Răstignirea.

Sat cu monstru

Sătucul acela nenorocos, așezat sfios la marginea codrului secular și neprietenos, ajunsese atât de sărac și de neînsemnat încât mai marii ținutului dăduseră dispoziții ca, încet-încet, el să fie șters de pe hărți și scos din evidențele cadastrale, tabulare, funciare și din orice alt fel de registre. Nu numai că de multă vreme acea biată așezare nu mai producea nimic, dar era cu adevărat chipul jalnic al sărăciei totale și iremediabile. Puținii (din ce în ce mai puțini) trecători care n-avuseseră încotro și trebuiseră să treacă pe acolo căzuseră pradă unei depresii adânci și nu tocmai trecătoare.
Sătenii se obișnuiseră și ei cu această stare de lucruri. Copleșiți și ei de depresie, dar de una trainică, își acceptaseră soarta și așteptau ca satul să se stingă odată cu ei. Și să dispară ca și cum n-ar fi existat niciodată, lucru care avea să se întâmple și cu ei. Nici nu mai dădeau vina pe autorități, după cum nici nu încercau să-și facă vreun rost altundeva, știind că-n venele lor curgea nenoroc în loc de sânge, astfel că era cu neputință să reușească aiurea.
Culmea, peste toată sărăcia și ghinionul, într-o bună zi (bună doar pentru că așa vine vorba) se mai pomeniseră și cu un monstru. Lighioana apăruse tam-nesam din codrul sub care se afla satul, codru vechi și neumblat, în care nici măcar necăjiții de localnici n-aveau curaj să-și caute de treabă. „Chiar că doar asta ne mai lipsea”, își ziseseră sătenii cu amărăciune, urmărind cu o groază relativă (când ești atât de sărac, ce-ar mai putea să te îngrozească cu adevărat?) dihania înspăimântătoare care se învârtejea pe ulițele strâmbe și prăfuite, provocând doar câte-o pagubă ici-colo, dar, în schimb, slobozind cu dărnicie niște răgete cu adevărat fioroase. Și puteai să juri că dimpreună cu răgetele arunca pe nări și ceva flăcări, deși nu se produsese încă niciun incendiu de la venirea monstrului. Iar în noaptea care urmă, mugetele neîncetate aproape că-i scoseseră din minți pe localnici, care se vedeau dintr-o dată de-a dreptul terorizați.
A doua zi, sfatul sătenilor se adunase deîndată, era totuși o amenințare uriașă pentru întreaga așezare, deși aceasta era oricum cam pe ducă. Neștiind mai nimic despre arătarea care le cotropea satul, frământaseră tot felul de întrebări cu nădejdea că vor găsi răspunsuri, dar acestea nu apăruseră. În cele din urmă, hotărâseră să ia de bună ideea unuia dintre ei și să încerce să afle, prin încercări succesive, ce-ar putea să vrea monstrul de la ei.
Într-adevăr, ce-ar vrea o asemenea jivină ? Hrană? Ce fel de hrană? Carne, de bună seamă, cine-a mai pomenit monstru care să mănânce altceva decât carne? Și-atunci hotărâseră să taie singura oaie din sat, cu mare strângere de inimă, deoarece era unica sursă de lapte pentru puținii sugari. Cu precauții, cu teamă, aduseseră oaia în fața monstrului, însă acesta, la vederea ei, fusese parcă gata să explodeze.
Groaza sătenilor devenise atunci maximă. Dacă nu vrea carne de oaie, atunci ce fel de carne vrea? Nu cumva…? Cu spaimă de moarte-n suflete, se sfătuiseră din nou și, în cele din urmă, hotărâseră să-l convingă pe netotul satului să accepte sacrificiul. Lucru care nici nu fusese chiar așa de greu, deoarece, pe lângă că era netot, acesta era și cel mai copleșit de depresie, așa că acceptase după o rezistență mai mult formală și se lăsase târât (târât mai mult pentru efectul dramatic) de o mână de oameni curajoși care îndrăzniseră să se apropie de pocitania mătăhăloasă și-l aruncaseră pe cel jertfit în fața ei. Însă și de data asta monstrul se zvârcolise ca ars cu fierul roșu și refuzase ofranda.
„Ei, în cazul ăsta, lucrurile devin cu adevărat grave”, își ziseseră sătenii, de data asta îngrijorați de-a binelea. „Dacă nici cu asta n-a mers, următorul pas, după cum învățăm din înțelepciunea strămoșilor, este să jertfim o fecioară. Și, ca să n-o mai lungim prea mult cu încercările necâștigătoare, ne vom prezenta cu cea mai frumoasă dintre fecioarele satului”.
Zis și făcut. Cu sufletele zdrobite de regrete, dar și îmboldiți de groaza născută din urletele fioroase ale arătării, aleseseră în mare grabă pe cea mai frumoasă dintre virgine (de necrezut și împotriva firii, unele mame mulțumiseră sincer Celui de Sus pentru faptul că fiicele lor se dovediseră a nu mai fi inocente), o gătiseră corespunzător și o prezentaseră monstrului. De data asta însă reacția fusese mult mai clocotitoare și mai amenințătoare. „Dacă știam, mai bine veneam încă o dată cu netotul, poate nu se înfuria în asemenea hal”, regretaseră localnicii.
Dar iată că, în chiar punctul maxim al disperării lor, se întâmplase să treacă prin piața unde tocmai fusese refuzată jertfa fecioarei un văduv amărât, costeliv și disperat, care făcuse rost de-un snop de coceni de porumb pe care voia să-l ducă acasă, să-l fiarbă și, cu fiertura astfel făcută, să încerce să mai păcălească foamea cronică a celor trei copii ce-i rămăseseră în grijă după moartea nevestei. Din cauza snopului pe care-l ținea pe umărul drept, el vedea doar mulțimea de săteni din stânga lui, fără să-și dea seama că în dreapta, la nici un pas depărtare, balaurul satului îl adulmeca foarte amănunțit, arătându-i brusc un mare interes. „Vasăzică așa stau lucrurile, păruseră să se dumirească localnicii, nu-i trebuie nici netoți, nici fecioare, ci văduvi. Pe asta chiar că n-am mai auzit-o”.
Când văduvul realizase situația în care se afla, era deja mult prea târziu. Monstrul era chiar deasupra lui, în poziție de pradă și, dintr-o singură mișcare fulgerătoare, îi smulsese de pe umăr snopul de coceni și-l devorase cu o satisfacție evidentă. Apoi răgetele încetară ca prin farmec, nu se mai auzea decât din când în când câte un râgâit sătul și molcom care, față de ce se-ntâmplase până atunci, părea o binecuvântare.
Oamenii rămăseseră de-a dreptul stupefiați: nu era chiar de colo să fii ditamai bestia și să te delectezi cu coceni de porumb. Pe de altă parte, la o analiză mai profundă, lucrurile nu păreau să devină deloc mai limpezi: săraci fiind ei, nici culturile de porumb nu erau chiar atât de întinse, prin urmare cocenii de care dispuneau se dovedeau a fi prea puțini.
Folosind cu înțelepciune rezervele proprii existente, sătenii începuseră să cutreiere localitățile din împrejurimi și să ceară (cumpere, cerșească, fure) coceni. Până la urmă, acest comportament stârnise curiozitatea vecinilor, care astfel aflaseră câte ceva din povestea cu monstrul. Dorința de a vedea cu ochii lor ciudățeniile din acel sat sărac îi împinsese într-acolo.
Numai că, odată ajunși în sat, curioșii aveau nevoie de tot felul de lucruri: apă (sau mai degrabă altceva) de băut, de-ale gurii, un loc umbros unde să-și tragă sufletul, călăuze care să-i ducă acolo unde era dihania și să le explice felurite amănunte, precum și multe altele asemenea. Și iată că, în acest fel, se născuse un comerț cu adevărat înfloritor, care în puține zile adusese satului o bunăstare pe care localnicii nici măcar nu îndrăzniseră s-o viseze vreodată.
Mai mult decât atât, în scurtă vreme vestea se răspândise până hăt-departe, astfel că mulțimile de curioși erau din ce în ce mai mari. Venind de departe, aceștia aveau nevoie de călăuze și de diligențe care să-i aducă la fața locului, de hanuri la care să doarmă și să mănânce și să bea, de oameni care să-i conducă în tururi ghidate, de trăsuri, de binocluri, de umbrele, de pictori ambulanți care să le zugrăvească la minut selfie-uri cu monstrul, de negustori care să le vândă costume adecvate pentru întâlnirea cu dihania, de fanioane și fulare, de comercianți de suveniruri, de felurite distracții cu care să-și umple timpul și câte altele. Ba chiar, nu se știe cum, unul dintre localnici devenise un fel de povestitor semi-oficial, nu chiar trubadur sau menestrel, dar cam pe-acolo, care pretindea că „spune istoria” satului și a relației sătenilor cu zmeul, că vorbește despre faptele oamenilor locului și alte alea; el se prezenta turiștilor ca fiind „PR-ul satului”, iar sătenii, când auzeau asta, ridicau discret din umeri, deoarece nu știau ce-nseamnă, presupuneau doar c-ar putea fi inițialele povestașului.
Și uite-așa zilele treceau, opulența deșănțată domnea peste tot în sat, nimănui nu-i dădea mâna să-și mai amintească de vremile dinainte, petrecute în lipsă cruntă. Numai că dispariția necazurilor dăunează vigilenței, așa că niciunul dintre ei n-a conștientizat amenințarea care începuse să-și facă simțită prezența, mai întâi cu timiditate, apoi din ce în ce mai evident.
Grijulii cu sursa lor de venit, sătenii cam exageraseră cu hrănirea monstrului. Unde mai pui că și turiștii își arătau generozitatea din plin, procedând ca orice turist de bună credință care, la grădina zoologică, citește avertismentul imperativ „Nu hrăniți animalele!”: îl îndopau cu pufuleți (destul de asemănători la gust și la compoziție cu cocenii de porumb), cu banane, cu acadele… Așa că bestia fioroasă de la începuturi începuse să se cam fleșcăiască, burta de balaur semăna din ce în ce mai mult cu o burtică de pensionar, răgetele înspăimântătoare falsau din ce în ce mai des în niște behăituri nu tocmai cuviincioase. Colac peste pupăză, era din ce în ce mai evident faptul că dihania, extenuată de avalanșa de vizite, spectacole, petreceri, se confrunta cu o adevărată criză existențială. Dar cine să vadă toate astea?
Într-o bună zi, deznodământul – firesc, dar neașteptat și nedorit de săteni – se produse. Monstrul dispăru. Pur și simplu. Dispariția fu cât pe ce să producă o ditamai revoltă, deoarece se produsese exact în noaptea ce preceda o zi cu mare aflux de gură-cască. Localnicii trecură milimetric pe lângă primejdia unei răzmerițe în toată regula, iar faptul că scăpară relativ ușor se datora în bună măsură PR-ului, care, cu acest prilej, demonstrase cu prisosință că deține cunoștințe și aptitudini în ceea ce privește comunicarea de criză și managementul percepțiilor.
Deci, ca să revenim la subiect, monstrul era de negăsit, turiștii dispărură și ei pe dată și, ca în orice comunitate monoindustrială, colții sărăciei lucii din trecut sticleau din ce în ce mai amenințători.
Atunci, ca de obicei, se adună sfatul localnicilor. Avură loc dezbateri înfierbântate și în același timp dramatice. Și îndelungate. Și lipsite de rezultat. Până spre final, când cineva, nu se mai știe cine, îngăimă cu voce firavă o întrebare:
– Dar dacă am sărăci din nou, credeți că monstrul ar reveni?
O liniște mai profundă decât cea ce urmase acestei întrebări nici că se putea face. Apoi începu o adevărată furtună de întrebări și răspunsuri, toate inutile și care nu duseră la nicio altă soluție, așa că opțiunea pentru neo-sărăcie prindea un contur din ce în ce mai consistent.
Până la un moment dat, când unul dintre sătenii tineri declară ritos:
– Vreți să sărăciți din nou? N-aveți decât! Eu am viața înainte, am copii de crescut și de educat, am obligații față de familie, nu-mi mai pot permite luxul sărăciei. Așa că rămâneți sănătoși și sărăciți voi cât vreți, eu îmi iau familia și calabalâcul și mâine în zori am plecat!
– Și eu! Și eu! Și eu! răsună o mulțime de strigăte din partea tineretului satului.
Situația era dezastruoasă: și fără monstru, și fără tineri, asta suna ca o condamnare la moarte sigură. Prin înfometare.
În cele din urmă, se contură o altă soluție. Dificil de realizat, dar, oricum, mai mult decât nimic: o mână de săteni înțelepți și curajoși (vă asigur că niciunul dintre cei prezenți nu-și dorea în acel moment să aibă vreuna din calitățile astea) avea să se aventureze în codru, în căutarea zmeului. Dificultatea nu venea neapărat dinspre monstru, deoarece se dovedise cu prisosință că, atât timp cât trăise în sat, nu adusese nici cea mai mică atingere vreunei ființe umane, din acest motiv nici nu fusese nevoie să fie ținut în cușcă sau în lanțuri („Dacă am fi știut…”); spaima cea mare era codrul în care trebuiau să se aventureze pentru prima dată, deoarece nimeni nu putea ști ce-i așteaptă acolo.
După negocieri foarte animate, aproape de faptul serii, echipa de căutare fu stabilită. Tot satul contribui cu febrilitate la echiparea cercetașilor cu cele ce le-ar putea fi de trebuință, de la armele cele mai bune până la tot felul de talismane șamanice.
A doua zi, de cum se făcu o geană de lumină, cercetașii cutezară să intre în codru, pășind cu mare băgare de seamă și scrutând desișurile în toate direcțiile. După multe momente de spaimă pricinuite de zborul neașteptat al vreunei păsări, de chițăitul vreunui pârș, de trosnetul brusc al vreunei crengi uscate, în chip nesperat dădură peste monstrul pe care-l căutau. Culcat pe spate într-un luminiș, se bucura de razele soarelui care-i mângâiau burta ce reîncepuse să semene a burtă de balaur.
Cercetașii se apropiară cu sentimente amestecate: bucuria revederii, teama de necunoscut, o oarecare repulsie față de monstrul hidos, grija pentru drumul de întoarcere și câte altele. Se așteptau să audă, așa cum erau obișnuiți, un urlet monstruos, de data asta unul cu adevărat înfiorător, ca în vremurile de început. Spre surprinderea lor însă, bestia rosti, cu voce stricată, câteva cuvinte:
– Bine… ați… venit… în… Satul Dragonului Fioros!
Era urarea cu care erau întâmpinate grupurile de turiști atunci când ajungeau în sat, urare pusă la punct de același PR! Incredibil! Căpcăunul putea vorbi!
Asta fu, de altfel, prima întrebare a cuiva din grup, atunci când își recăpătaseră glasul după uimirea fără margini căreia îi căzuseră pradă:
– Poți… poți vorbi?
– Puțin… răspunse ezitant monstrul. Apoi le dădu de înțeles, mai mult prin limbaj nonverbal, că învățase câteva cuvinte ca urmare a contactelor cu atâtea mii de oameni, săteni și turiști deopotrivă.
– Atunci, să-ți spunem de ce am venit. Dacă nu înțelegi ceva, te rugăm să ne faci atenți. Și se străduiră să-i explice, în cuvinte puține și simple, că sătenii își cer iertare pentru eventualele neplăceri create și că, ce mai tura-vura, îl invită înapoi în sat.
După o pauză lungă, în care căpcăunul părea că reflectează profund, iar cercetașii așteptau cu sufletul la gură decizia lui, acesta rosti:
– Bine… mă întorc…
Sătenii răsuflară cu o indescriptibilă ușurare.
– Dar…
Sătenii înghețară:
– Dar… ce?
– Să știți… mi-am schimbat…
– Ce ți-ai schimbat? întrebară îngroziți sătenii.
– Preferințele culinare.

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *