Dragostea e o nebunie

În trenul București-Constanța am văzut-o astăzi pe Tatiana, după 6 ani în care a dispărut din viața mea. Eram amândoi blocați în acel vagon dintr-un tren lent care se târa pe calea ferată sub un soare puternic de la sfârșitul lui iunie, deja cu gândul la vacanță. Citea o carte și asculta muzică la căști, am recunoscut-o după tatuajul de pe braț, o formă abstractă care reprezenta un om. Aveam o mie de întrebări pentru ea, deși atunci când a plecat mi-a explicat totul, dar în acești șase ani nu am acceptat decizia ei. Pe de altă parte, o condamnam pentru nefericirea mea din ultimii șase ani, cu toate că nu voiam să-i spun că n-am mai iubit pe nimeni. Cum a trecut peste problemele de sănătate? Am rămas pe scaunul meu, în acel tren care traversa câmpia Bărăganului pe lângă lanurile de grâu și floarea soarelui. Sunetul trenului se propaga în timpanul meu. Mirosea a covrigi. Un copil povestea despre ultima zi de școală. Nu mă gândeam la nimic, vedeam cu ochii deschiși toată povestea noastră.
*
Să îți povestesc despre Tatiana, pentru că altfel vei spune că sunt nebun dacă te anunț cum s-a terminat. Și nebunul, în toată povestea asta, nu sunt eu.
*
Lucram împreună de peste doi ani, dar niciodată nu am avut planuri în comun. Știam de la colegii mei că a fost căsătorită și se chinuia de câteva luni să divorțeze. Nu puteam să înțeleg de ce cineva s-ar căsători la douăzeci și cinci de ani. O căsătorie implica lucruri pe care nu eram pregătit să le ofer și toate relațiile mele se terminau după șase luni. Credeam că este instabilă emoțional și va ajunge ușor în patul meu. Am avut dreptate. Ne-am întâlnit la Muzeul Literaturii Române, la un eveniment despre poezia lui Nichita Stănescu, care depășește limitele rațiunii și te duce până acolo unde tot ce nu e logic devine logic. La prima noastră întâlnire mi-a oferit o carte, Eric Emanuel Schmitt – Concert în memoria unui înger. Seara s-a încheiat în patul meu, unde Tatiana mă strângea în brațe și îmi spunea să nu ne grăbim.

Devenea o femeie pe care o voiam sau măcar voiam să o cunosc mai bine. În zilele următoare ne-am întâlnit la teatru, operă, concert de pian și a venit la o seară de poezie unde am citit într-un bar din Centrul Vechi. Deși săruturile și sexul nu lipseau din povestea noastră, evitam discuția despre sentimente sau declarațiile de dragoste. Nici ea nu insista cu întrebările, să găsim vreo explicație pentru ceea ce trăiam în acel moment. Se poate spune că era o prietenie cu beneficii, dar în ochii ei, în acea seară când pe scenă citeam poeziile în fața publicului, am văzut bucuria și mândria. Depășise limita unei simple prietenii și când am coborât de pe scenă, m-a sărutat și mi-a spus la ureche că mă iubește. Am înțeles că nu mai puteam fugi de noi și de ceea ce am construit în două săptămâni.
Tatiana a invadat toată viața mea. Noaptea o luam în brațe pentru că altfel nu putea să adoarmă. Dormea trei ore și se trezea. Petrecea nopțile la bucătărie. Voia să audă cele mai frumoase cuvinte și cumva această provocare mă inspira în poezie. Râdeam până dimineața când fumam marijuana. Seara mergeam la cinema, unde avea întrebări despre orice. Duminica luam prânzul în oraș, într-un restaurant de lângă Casa Poporului, privind la acel monstru de beton din fața noastră cum se înălța și ne domina. Ne-am scufundat într-o relație care ne liniștea pe amândoi și, pentru prima dată în viață, găsisem curajul de a visa la viitor.

Fericirea noastră devenea ca poezia lui Nichita, tot ce nu era logic pentru noi era logic. Doar noi vedeam logica acolo unde nimeni n-o vedea. Cu câteva zile înainte de Crăciun, Tatiana m-a trezit la trei dimineața. Se plimba prin cameră și a aprins lumina. Mă dureau ochii de la oboseală, lumina străpungea retina ca o suliță aruncată de un războinic. Sulița s-a oprit în cutia craniană provocându-mi o durere la ceafă. Mi-a zis că nu se simte deloc bine, că nu e nimic bine. La trei dimineața m-a trezit să-mi spună că se va întâmpla ceva rău, ceva ce nici nu ne imaginasem. Moment în care m-am speriat, m-am ridicat din pat și mă întrebam ce planuri avea cu mine. Poate voia să mă omoare. Poate venea cineva peste noi în casă. „Nici nu-ți imaginezi!” a țipat ca într-un film horror și țipătul ei a spart liniștea nopții. „Nici nu vreau. Ai înnebunit? Despre ce vorbești?”

Căuta prin geantă, a scos rujurile, cheile, agenda, fardurile. A luat o pastilă mică, de culoare galbenă și după vreo zece minute s-a întins în pat cu fața spre tavan ca un soldat doborât pe front. Nu sunt paranoic, dar am verificat ușa de la intrare, ferestrele și m-am asigurat că sunt închise. De asemenea, m-am gândit dacă să dorm în pat sau pe canapea.

Nu am vorbit despre acest episod, am așteptat explicațiile ei și nu au venit niciodată. Am considerat că nu e un subiect interesant, deși curiozitatea nu mă lăsa liniștit. Tatiana era o femeie înclinată spre nostalgie, trăia cu bucurie fiecare moment în care îmi povestea despre copilăria ei în Brașov, într-o familie de profesori, alături de cei patru frați. A crescut citind pe munți, îi plăceau pășunile verzi vara când nu o deranja nimeni. Îmi spunea că liniștea e cel mai bun tratament pentru un om: „Atunci când citești cu pasiune și e liniște poți să-ți auzi bătăile inimii și toată lumea devine o inimă care bate în ritmul ei”. Apoi mă întreba despre imaginație, dacă poate salva oamenii, dacă poveștile pot tratata oamenii. Întrebările depășeau cunoștințele mele, eu studiasem științe politice, nu literatură sau psihologie. Poezia s-a născut ca un refugiu, în poezie am construit o oglindă în care m-am privit pe mine însumi. Era convinsă că literatura poate trata problemele psihice sau psihologice ale oamenilor, așa cum poezia m-a ajutat pe mine să evadez din această lume. Mi se părea periculos jocul acesta, poți să rămâi blocat într-o lume falsă și imaginară, să devii ceea ce nu ești și să uiți să trăiești. Dacă literatura trata problemele oamenilor, poate că nu mai existau cazuri de scriitori care s-au sinucis.

Discuția aceasta, într-o cafenea la un ceai, mi-a stricat tot weekendul. Pentru mine conta doar prezentul, trecutul era doar o istorie, viitorul doar imaginație. Căutam mereu o activitate să ieșim din casă și să cunoaștem alte persoane. Bowling, karting, tenis, karaoke, petreceri cu prietenii în Centrul Vechi până dimineața când dansam și ne îmbătam. Îmi spunea că în preajma prietenilor mei mă transformam într-un adolescent rebel. La serile de poker cu prietenii mei mergeam singur, Tatiana îmi trimitea mesaje din oră în oră, dar după un pahar de whisky uitam de ea.

Când m-am întors acasă după un joc de poker am vrut să mă trântesc în pat și să adorm imediat. Toată lumea se învârtea cu mine. Controlam cu greu senzația de vomă. Am adormit îmbrăcat. Tatiana era sub pilotă, deși de obicei se trezea când ajungeam acasă și mă întreba dacă m-am distrat. De data aceasta nu-mi amintesc nimic, nici măcar cum am ajuns acasă sau dacă până la urmă am făcut sex cu o altă femeie pe care o cunoscusem la poker. La un moment dat, cineva trăgea de mine în toate direcțiile. Corpul meu nu răspundea, voia să doarmă, să se debaraseze de durerea de cap, de senzația de vomă. Trăgea de mine și simțeam cum voma erupea ca un vulcan. Am respirat adânc și am deschis ochii. Tatiana era deasupra mea, repeta să mă trezesc. „Nu se întâmplă nimic rău. Culcă-te!”, am reușit să zic. „Mă sufoc!” țipase. „Nu, tu mă sufoci. Lasă-mă!”. Alcoolul ținea corpul meu prizonier în acel pat în care Tatiana se zbătea lângă mine. Cuvintele ei deveneau ecou în timpanul meu și un strigăt de ajutor.

M-am ridicat, dar era o provocare să stau în picioare. „Nu pot să respir, idiotule! Nu glumesc” țipa la mine. „Dar cum poți să țipi dacă nu poți să respiri?” am întrebat. Acum, când mă gândesc, nu pot să cred că am reușit să fiu rațional în situația aia. „Nu am aer, deschide fereastra”. M-a lovit în față ca un pumn gerul din ianuarie. Chipul meu a înghețat în două secunde, dar în același timp, durerea de cap s-a evaporat. Tatiana tremura din tot corpul, dar nu de la frig pentru că îmi spunea că are călduri în stomac și într-adevăr transpira. Când încerca să inspire, se oprea brusc și se înroșea la față. Am mers imediat la spital, la ora cinci dimineața, când afară erau -20 de grade. Hainele mele miroseau a fum de țigară, alcool și parfum de femeie. O iubeam pe Tatiana, nu degeaba îi făceam respirație gură la gură sperând că o ajută, dar urla că put ca un boschetar. În mașină stăteam cu geamurile deschise, mâinile îmi înghețau pe volan. Conduceam cu șaptezeci de kilometri pe oră într-un oraș paralizat și mașina dansa pe șosea ca un bețiv, controlam cu greu spatele și trăgeam de volan în toate direcțiile în intersecții unde stratul de gheață era de zece centimetri. După un timp nici nu am mai oprit la semafoare, oricum erau vreo cinci mașini în tot orașul.

La camera de gardă am țipat și eu că iubita mea nu poate să respire, așa cum am văzut în filme. Evident, nimeni nu a venit să ne ajute. Medicii erau închiși în spatele unei uși care se deschidea doar când ajungeau la fișa ta. Tatiana nu se mai putea mișca, arăta ca bunica când a intrat în comă și a făcut spume la gură ca un câine otrăvit. Orașul gemea în gerul de afară, dar spitalul îmi aducea aminte de toate persoanele pe care le-am pierdut. Viața Tatianei aluneca pe gresia de pe hol ca un actor care voia să ne impresioneze.

În acea dimineață am aflat că Tatiana se lupta cu anxietatea și atacurile de panică de un an de zile. „Teamă?” am întrebat, „Pentru ce? Nu se întâmplă nimic.” Medicii mi-au spus că aici apare problema. Atunci am primit și explicația pentru celălalt episod. Au urmat ședințe cu psihologul ei, mergeam amândoi pentru că voiam să învăț cum s-o ajut. Eram convins că într-o relație, dacă există o problemă, va fi rezolvată împreună. La început, Tatiana s-a izolat de mine, ne vedeam mai rar după ce eu am demisionat. Câteva zile nu răspundea la telefon, nici pe WhatsApp sau Messenger. În unele zile, așteptam pe WhatsApp să văd când se conectează sau când citește mesajul. Îi trimiteam e-mail-uri cu confirmare de citire.

Mă suna plângând. Plângea și vorbea. Voia ajutorul meu, spunea că nu poate trece peste asta fără mine. Apoi mi-a povestit că are atacuri de panică de când a divorțat de fostul ei soț, care a bătut-o de două ori și atunci i-a distrus tot echilibrul psihic, lăsând-o să trăiască cu această teamă continuă. Din punctul meu de vedere, nu exista niciun motiv de pericol și îi promiteam că o voi proteja. Cuvintele mele nu au fost niciodată suficiente, găsea ceva rău în orice. Trăia cu teama că într-o zi ne vom despărți. „Evident că ne vom despărți. O să te saturi de mine. O să găsești pe altcineva sănătos”, spunea. „Eu vreau să te ajut, nu să te părăsesc”, am țipat. Mi-am pierdut răbdarea, obosisem să explic lucruri evidente. „Sunt aici! Aici și nu plec nicăieri. Ce vrei de la mine?”. Tatiana se bloca dacă ridicam tonul vocii și atunci înțelegeam că mă transformam în fostul ei soț. Regretam tonul vocii mele, îmi ceream scuze, dar deja prea târziu.

Pentru Tatiana am învățat să fiu un fel de Buddha. Am făcut atât de multe sacrificii încât am renunțat la poker, la petreceri și am ales să merg la yoga. Chiar eu la yoga. După o lună de yoga, de ședințe cu psihologul, după exerciții de respirații, după ce am citit vreo două cărți despre atacul de panică, mi se părea că și eu aveam câteva simptome, nu pot să zic că trăiam foarte bine. Seara, înainte să ne culcăm, respiram amândoi întinși pe covor. Când avea atacuri de panică mergeam să ne plimbăm prin oraș, indiferent de oră. La trei dimineața ne țineam de mână pe Bulevardul Unirii când zăpada avea douăcizeci de centimetri. Nici în trafic nu mai țipam și nu mai înjuram, deși întâlneam o grămadă de dobitoci.

Tatiana a rămas la ritmul ei, amorțită cu pastile. Oricât luptam cu trecutul, nu reușeam să alung teama de fostul soț, nici ea nu voia să obțină mandat de restricție când el continua să o sune și să o amenințe. Am vrut să-l cunosc, dar mi-a spus să nu intru în trecutul ei și să respect decizia. Am rămas la yoga, ședințe cu psihologul, exerciții pentru controlul atacului de panică. Am mers inclusiv la biserici, sperând că poate are efect, deși nu am crezut niciodată în biserici pe care le consider centru de pedofilie și corupție.

Într-o seară a dispărut din viața mea. A luat toate lucrurile din apartament, chiar și cartea lui Schmitt. Mi-a lăsat doar un bilețel pe masa de la bucătărie: „Nu mă căuta! Nu vreau mila ta. Nu vreau să fiu pacientul tău. Adio!”. Au urmat câteva zile în care am avut nevoie de psiholog pentru problemele mele. Nu am căutat-o niciodată. Pe de o parte m-am bucurat că a plecat, recunosc. Pe de altă parte, regretam că am refuzat alte femei și am rămas singur.

Constantin

.