(Monologul lui Fane – zidar alcoolic)
Haide, bă Tache, să nu ne-ntrecem cu romu’, uite, ăsta-i ultimu’ pă seara asta, promiți? Poate tu mâine n-ai nici o treabă, ca dă obicei, da’ eu merg la osteneală, bă Tache. Pă șantier, bă Tache. Ce știi tu dă șantier, bă Tache? Tu cu aerele tale, dă zici c-ai fi vun valutist, ori vun ștab, sau vun pictor ceva.
Apropo dă pictor, ți-am zis-o p-aia cu molima dă pictură dân Străini? Nu ți-am zis-o? Bă, e dă panarama panaramelor! Nu știu cum dă nu ți-am zis dă ea pân-acu’, da’ e tare dă tot!
Așa, hai noroc și altu-n loc, cum zice consumatoru’. Deci, cum spuneam, despre epidemia dă pictură.
După ce-am făcut eu monumentu’ ăla pentru dom’ Profesor la marginea Străiniului, unii oameni dup-acolo au început să se uite la mine cu alți ochi, aproape dă parc-aș fi fost unu’ d-al lor. Aproape, că dă tot nici vorbă, între ăia n-ai cum să intri, bă Tache, tot pă dinafară rămîi orice-ai face. Participi, da’ nu intri, cum ar zice cineva. Și mă mai întâlneam cu ei, ori pân Străini când aveam eu treburi p-acolo, ori pân Oraș când veneau ei încoace. Și la-ntâlniri dân astea știi cum e, vorbește omu’ dă toate și uite-așa nici nu-ți dai seama când trece timpu’.
Ei, uite, dacă pui cap la cap amănunte dân sporovăieli d-astea îți iese uneori câte-o poveste dă te crucești. Și-asta am și făcut eu cu flecuștețele-adunate dă ici-dă colo despre-ntâmplarea asta a străinenilor.
Cică la un moment dat, nu se știe cum și dă unde, a-nceput să umble zvonu’ pân Străini cum că peisaju’ ăla al lu’ dom’ Profesor nu era așa, doar dă dragu’ d-a fi, el dă fapt avea un rost ascuns. Foarte ascuns, dân motive ușor dă-nțeles: tablou’ ăla, despre care dom’ Profesor zicea că se scufundă-n el și intră-n altă lume, nu era dăloc vo sminteală d-a moșului, ci chiar era un fel dă poartă misterioasă ceva, o chestie care ducea-ntr-o lume mai bună și mai frumoasă. Și care era lumea-aia mai bună și mai frumoasă pă vremea-aia? Vestu’, tată, ai ghicit, pentru asta mai meriți un rom mic.
Ce crezi tu, bă Tache, despre zvonu’ ăsta? Că-i dă cacao? O fi poate pentru tine, da’ pentru ăia dân Străini n-a fost. Bă, oameni cu școală, bă, oameni dă oraș – chiar dacă Străiniu’ fusese sat până nu dămult. Oameni care-aveau liceu în orașu’ ăla al lor, și-aveau și bibliotecă. Oameni care-aveau aparat dă radio și televizor acasă – chiar dacă nu mergea dăcât două ore pă zi-n caz că nu se-oprea curentu’. Da’ așa se-ntâmplă mereu, să știi, cu cât o prostie e mai gogonată, cu atât mai tare o ia lumea dă bună.
Și-uite-așa, dă la un zvon firav și cam îndoielnic șoptit pă la colțuri, s-a ajuns dăstul dă repede la o chestie bătută-n cuie, beton: pân peisaju’ ăla, hotărât lucru, dom’ Profesor o ștergea-n Vest ori dă câte ori avea el chef, el, șmecheru’ ăla bătrîn, și se bucura dă unu’ singur dă toate-alea fără să spună nimănui. Unii doar ziceau c-au auzit asta dân sursă sigură, da’ alții dezvăluiau așa, ca p-o mare taină, că-l văzuseră ei cu ochii lor pă moșu’ cum număra fișicuri dă mărci sau mânca tobleroane pă furiș ori la baie scotea palmolivu’ dân buzunar când se spăla pă mâini și pă ochi.
Și-atunci, ce s-au gîndit ei, străinenii ăștia? Dacă ăla poate, înseamnă c-am putea și noi, numa’ să-avem tablou’ potrivit. Și-așa a-nceput nebunia, fratele meu. Ziceai c-a dat strechea-n ei, toți străinenii, cu mic, cu mare, umblau după câte cineva care-ar fi putut să le picteze și lor un tablou c-un drum acolo, sperând că și lor li s-o deschide vo poartă.
Primii care-au mușcat la asta au dat fuga la Oraș și i-au arvunit pă pârâții dup-acolo care ziceau că-s pictori. Numai că, dân cauza mulțimii dă comenzi care trebuiau date gata-n timpu’ cel mai scurt, pârâții n-au mai putut lua și-alte angajamente. În plus, în scurtă vreme nu s-au mai găsit nici vopsele, nici la librărie, nici la fondu’ plastic, nici în altă parte.
Da’ crezi că-ăia rămași cu buza umflată s-au lăsat așa, cu una-cu două? Nu, bă Tache, nu-s ei ăia, au căutat alternative, dacă mă-nțelegi tu. Adică i-au pus pă copiii lor dup-acasă, care făcuseră ceva desen pă la școală, să picteze tablouri cu drumuri dă toate felurile, mai mult pă hârtie și pă cartoane, că ăia n-apucaseră încă să lucreze pă pânză. Care nu s-au descurcat cu copiii au căutat pă la vecini. Iar unde nu mai aveau creioane sau acuarele, foloseau vopsele dă var, dă ouă dă Paști ori dân alea dă dat pă garduri, ce mai, tot ce putea băga un pic dă culoare.
Și-așa se face că-n scurtă vreme se-nființase o ditamai piață dă desfacere-n materie dă peisaje, bă Tache. Apăruse chiar și-un consultant dă mare renume, profesoru’ dă tehnologie dă la liceu, care, cunoscând și ceva geografie, îi ajuta pă clienți să facă alegerea cea mai bună pentru ei: vrei s-ajungi în Germania? Atunci tablou’ tău ar trebui să aibă aia și-aia. Vrei Franța? Nici o problemă, trebuie doar să bagi aia și cealaltă-n tablou. Vrei s-ajungi la oraș sau la sat, la munte sau la mare ori pă vun râu anume, vrei vara sau toamna, ori poate iarna sau primăvara? Avem resurse, uite ce-ar trebui să pui acolo ca să iasă după visu’ matale. Că asta era toată marfa, bă Tache, vise.
Da’ piața aia, cu vopsele, cu zugravi, cu pânze, cu-nchipuiri, cu experți ca ăla dă tehnologie, cerea și bani, numai că bani dă unde? Și-atunci s-au apucat străinenii să dea chitanțe dă mână, pân care se-obligau să plătească sumele datorate, calculate-n valută. Valuta dân locu-n care-aveau s-ajungă ei când o fi să fie. Asta te scutea și dă ilicit, în caz că se interesau organele cumva dă soarta ta. Așa se face că profu’ dă tehnologie ajunsese mare bogătaș în Străini, avea și mărci, și dolari, și franci, și coroane, avea chiar și yeni. Numa’ ruble n-avea, că ăia dân Străini să n-audă dă Est. Avea dă toate, da’ numa’ pă chitanțe.
Și-n piața aia să știi, bă Tache, că nu erau puțini clienți. Ba chiar am auzit că toată lumea era băgată-n treabă-ntr-un fel sau altu’. Unii erau chiar s-o pățească urât dă tot, cum a fost secretaru’ dă partid cu propaganda, care, furat și el dă povestea cu Vestu’, și-a cam uitat dă-ndatoririle lui dă activist și-n cele dân urmă-a fost exclus dân partid și-a rămas pă drumuri, ba i s-au născocit și niște bube-n cap dă era s-ajungă și-n pârnaie. Alții însă-au tras foloase dân greu, și nu numai tehnologu’ nostru, ci până și preotu’ dă la biserica aia veche, adusă pă tălpici dân Răsărit când s-a mutat satu’. Ăsta a pus pă catapeteasmă, chiar sub icoana cu Iisus dân dreapta ușilor împărătești, un peisaj copiat frumos după drumu’ lu’ dom’ Profesor și lângă el o cutie pentru danii. Și curgeau banii și chitanțele dă mână cu nemiluita-n cutia popii.
Da’ cel mai tare-a fost că unii, gospodari dân fire, s-au gândit: bă, dac-o fi s-ajungem p-acolo pân Vest, noi cu ce-om trăi? N-ar fi bine s-avem noi câte unele d-ale noastre, măcar pentru-nceput, până ne punem pă picioare? Și-atunci au făcut tablouașe și pentru găinile dân curte, și pentru godaci ori pentru câte vo oaie sau vacă. Costică-ăsta al meu n-a vrut să sufle niciodată vo vorbuliță pă chestia-asta, da’ mi-a zis cineva că și-ai lui făcuseră tablou pentru câine, un peisaj cu turnu’ nu-știu-care dân Paris! Îți dai tu seama, bă Tache? Coteț dă orătănii cu peisaje pentru fiecare locatară? Sau dă câine cu vedere dân Paris?
Și-uite-așa, molima cuprinsese tot Străiniu’, umblau oamenii prinși ca dă arșița gripei, toți cu tablourile-n casă și-n ogradă și-n gând. Numai că, uite, picturile lor nu erau bune dă nimic, n-apucase nimeni s-ajungă-n Vest, nici măcar vo găină. Și-atunci, căutând soluții, au ajuns la primăria aia mică, la dom’ Profesor, pă care l-au tot cercetat mai cu binișorul, mai cu asprime, cum să facă să meargă chestia, cum să li se deschidă și lor poarta spre lumea pă care-o tot visau. Numai că moșu’ le-a zis clar dă la bun început că-s nebuni, c-au priceput ei aiurea, c-așa ceva nu există, că pă el nu-l privește și că nu se bagă-n treaba aia-n nici un fel. Dac-au văzut așa, l-au rugat măcar să le-mprumute peisaju’ lui, să-ncerce să le molipsească cumva și p-ale lor.
Și-n punctu’ ăsta treaba se-ncâlcește. Unii zic că dom’ Profesor a fost de-acord, le-a-mprumutat tablou’ lui, și-au făcut cu el procesiuni pă câmp, cu preotu-n frunte, care spusese stăpânirii că face slujbe dă ploaie. Și că atunci, pă timpul procesiunilor, a fost când ar fi dispărut peisaju’ lu’ dom’ Profesor, nu se știe cum.
Alții zic că drumu’ ăla al moșului nu mai exista dămult dăcât în mintea lui, iar procesiunile s-au făcut doar cu o-nchipuire dă tablou. D-aia nici n-au dat rezultat.
Hai, bă Tache, zi s-aducă nota dă-ntristare și să plecăm și noi.
………..
Proză scurtă din volumul La Străini. Viețile secrete (ediție ne varietur), Editura Tritonic, București, 2020
Debut în literatură: octombrie 1985, în revista literară constănțeană Tomis, unde apar 7 poeme.
Debut în volum: în 1990, cu Muntele de sunete.
Nominalizat în 1992 ca semifinalist al North American Open Poetry Contest. Poemul trimis la concurs este publicat în culegerea A Question of Balance. În 1995 este nominalizat pentru titlul de Poet of the Year de către International Society of Poets.
Volume de autor: Muntele de sunete – poeme (Editura Militară, București, 1990); Deliricatese și spleendori – poeme (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2015); La Străini – proză (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2017); Songbook – poeme și Fotografie cu înger lipsă – poeme (Fundația Culturală Antares, Galați, ambele în 2018); La Străini: viețile secrete – proză (ediție ne varietur, Tritonic, București, 2020); Ciuma neagră. Negustorii de cuvinte – roman (Junimea, Iași, 2020). Prezent și în câteva volume colective.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2018. Conferențiar universitar pe discipline din domeniul relațiilor publice.
Lasă un răspuns