Dublura

– Și totuși trebuie să se îmbolnăvească măcar o singură dată! Dă Doamne să se îmbolnăvească!

Andrada își privi mașinal chipul în oglinda ovală pătată de deasupra scrinului vechi și șchiop care se sprijinea într-o rână pe peretele din dreapta patului. Știa că are cearcăne violete, erau acolo  și fără să se uite prea amănunțit.

Purta o cămașă bărbătească cenușie, mult prea mare pe trupul de o fragilitate bolnăvicioasă, din care se iveau zvelte picioarele lungi cu glezne nervoase, în ciorapi negri,  cu firele duse de la călcâie până aproape de încheieturile genunchilor. Odaia mansardei era destul de mare, dar neîngrijită.  Peste un paravan scorojit cu desene decolorate japoneze și pe cele două fotolii cu catifeaua cafenie roasă, atârnau șaluri și haine de-a valma. Pe pereții coșcoviți și crăpați erau prinse cu pioneze în câte un colț afișe de la premiere mai vechi, o cântăreață grasă costumată în baiaderă, două reproduceri după Degas cu „Dansatoare în verde” și „Dansatoare pe scenă” și deasupra nișei cu câteva cărți de lângă fereastra murdară, un afiș mare din 2017 cu celebra Misty Copeland care recrease într-un spectacol de excepție, ipostazele balerinelor lui Degas, cu ocazia comemorării a 100 de ani de la moartea artistului. Avea o admirație amestecată cu invidie amară pentru această femeie  talentată și ambițioasă  devenită prima balerină afro descendentă din istoria Teatrului de Balet American. Iar deasupra noptierei ei, tot prinse în pioneze, avea câteva fotografii vechi, cu ea elevă la școala de balet, cu părinții și bunicii din partea tatălui.

– Trebuie, trebuie, murmură din nou cu ochii în gol.

Ce folos că încă nu avea mușchii picioarelor îngroșați. Frumusețea asta o costase scump. Pentru că i se ivea foarte rar prilejul să danseze.  Fusese printre primele în promoția ei. Cu totul altceva visase la absolvire. Și totuși cunoștea o mulțime de dubluri care o duceau destul de bine.  Mult timp reușise să câștige ca model, dar se săturase de contractele sporadice cu casele de mode și de brutalitatea designerilor care se credeau niște dumnezei, de jignirile lor, de bădărănie, de intrigile și luptele de culise, iar în ultima vreme slăbise atât de mult că nicio rochie nu mai cădea ca lumea pe ea, plus că nu își mai putea permite să lipsească de la repetiții chiar dacă era doar o dublură. De două săptămâni nu mai mâncase decât cornuri și ceai. Miercurea, Grig  aducea plăcintă cu brânză. Și azi era miercuri. Uitându-se la ceas cu ochi mari de mâță flămândă simți că îi e dor de vocea lui caldă și de consolările obișnuite, care erau mereu aceleași, dar îi făceau atât de bine. Primăvara trecută avusese certitudinea că va rămâne toată viața ei o dublură. Refuzase să se culce cu noul director. Rivala ei nu se sfiise s-o privească de sus cu nepăsare, după toate regulile jocului. Urmase inactivitatea aproape totală, deși nu mai lipsise de la nicio repetiție. Cea pe care  ar fi trebuit să o înlocuiască nu se îmbolnăvise nici măcar o singură dată, nu avusese nicio problemă de familie, nimic. Mai găsise un mijloc umil de câștig, atât cât să acopere un sfert din prețul chiriei lunare – festona din când în când butoniere pentru o croitorie din strada Blănari și îi convenea și că era atât de aproape de locuința ei. De multe ori dansa în mansardă și vorbea singură, dar cele mai reușite mișcări le executa în închipuire, sau în rarele vise de noapte, când în sfârșit reușea să adoarmă, cam după trei dimineața. Nu se plictisise de zâmbetul lui îngăduitor când ea repeta plină de înverșunare:

– Trebuie să se îmbolnăvească. Măcar odată. Trebuie.

Știa că el o aproba cu duioșie amestecată și cu un dram de milă. Săptămâna trecută avusese o nouă discuție cu colectivul de conducere. I se reproșase lipsa de ținută, paloarea, cearcănele, scăderea prea mare în greutate și întârzierea la repetiții. Niște repetiții inutile care nu îi trezeau decât dezgustul, fiindcă îi era tot mai silă să danseze în fața unei săli goale și își întârzia cu bună știință acele clipe cât putea de mult. O copleșeau zădărnicia și sfidarea  scaunelor goale în tăcerea de mormânt a sălii. Culoarea de vișină putredă a catifelei roșii parcă îi injecta ochii mai puternic decât lumina reflectoarelor. Se săturase să-și închipuie bărbații eleganți și femeile strălucitoare instalați confortabil pe locurile lor, unii  fascinați de luminile scenei, alții mai sceptici vânând cu ochi intransigenți fiecare mică greșeală de sincronizare.

Dar azi e miercuri și ea îl așteaptă ca de obicei. Închise ochii și-i văzu zâmbetul. Încercă să facă puțină ordine, dar renunță repede. Mutatul acelor vechituri dintr-un loc în altul îi făcea rău, așa că se duse în mica chicinetă să  pună  de cafea, deși știa că dacă bea la ora asta, iar nu va putea dormi. Cu toate astea nu exista seară în care să nu savureze o cafea tare și bine făcută la foc mic în  vechiul ibric de aramă. Se uită la ceasul de perete care rămânea mai tot timpul în urmă cu un sfert de oră și totuși era destul de târziu. Dacă nu i-a dat niciun semn, nu-l va deranja, fiindcă ori de câte ori îl sună i se pare că e ursuz, ca și cum l-ar întrerupe din ceva important. O să îi explice el ce s-a întâmplat. Trebuie să apară. De afară răzbăteau zgomotele înăbușite ale străzii, zumzetul din spațiile pentru fumat ale cafenelelor din centrul vechi și huruiala aerotermelor. Apusul de început de decembrie părea și mai trist prin geamurile murdare, iar orașul  și mai sumbru cu acoperișurile vechi de tablă ruginită ale clădirilor coșcovite văzute în toată decrepitudinea lor de la fereastra mansardei. Spirale de fum desenau pe cerul plumburiu arabescuri ciudate. Madam Adela, proprietăreasa nu îngăduise încă să se dea drumul la mica centrală care deservea toate cele trei etaje ale clădirii, una dintre cele mai înalte din zona asta, pretextând că era încă o iarnă destul de blândă, dar îi adusese cu amabilitate un calorifer electric și pe deasupra mai trebuise să-i și mulțumească, de parcă nu tot ea urma să  plătească factura la curent. Ultima oară când se ciocnise de Grig pe scară îi strigase acră ceva despre moravuri. O evita cât putea de mult, noroc că avea un program atât de diferit de al ei. Bâzâitul telefonului o anunță că are un mesaj. Poate e de la el, să-i explice de ce întârzie. Nu, era de la directorul artistic: „Sâmbătă seară intri în scenă – lebăda neagră accident de menisc, să fii la cabină cel târziu la 5, la repetiții mâine și poimâine, ora 11. Să nu cumva să întârzii. Succes!” Cuprinsă de o bucurie frenetică începu să sară prin mansardă ca o nebună și să arunce cu toate boarfele care îi cădeau în mână. Or mai avea timp să facă noul  afiș ? Sau pur și simplu o să ștergă cu o linie neagră în program numele Alexandrei Niculescu și vor scrie stângaci de mână dedesubt, Andrada Voinea. Intrarea ei va fi în actul 3.  Îl simpatizase la repetiții pe tânărul regizor cu idei avangardiste, singurul în afară de fata de la machiaj, cu care se înțelegea bine în toată jungla aia. În viziunea lui, ca un omagiu adus lui Ceaikovski i se păruse important să respecte parțial tradiția, așa că pentru distribuție alesese varianta spectacolului original din 1877, în care Odette și Odile fuseseră interpretate de două balerine diferite. Ideea lui era să nu pună prea multă presiune în  două ore și jumătate pe o singură balerină, plus că era de părere că asemănarea dintre cele două  nu trebuie să fie perfectă. Înșelăciunea ține mai mult  de magia vrăjitorului Rothbart. Pentru a-l face pe Siegfried să creadă că  ea este Odette,  va purta un semn distinctiv, nufărul roz pe care prințul i-l dăruise în seara precedentă pe malul lacului, înainte ca vraja să i-o răpească și ca ea să își ia zborul sub formă de lebădă la apus. Dintre diferitele variante de final,  optase pentru cea a companiei de balet Mariinsky din Sant Petersburg – Siegfried luptă cu Rothbart și îi sfâșie o aripă, ucigându-l. Odette eliberată de vrajă își recapătă  forma umană pentru a trăi fericită alături de prințul ei. Asta va fi marea ei șansă. Intră în scenă în actul trei. Rothbart sosește deghizat la balul de la palat cu fiica sa Odile (Allegro, Allegro giusto). Amăgit de vrajă, Siegfried crede că este Odette și nu are ochi decât pentru ea, se îndepărtează de prințesele care încearcă să îl atragă (pas de six). Siegfried îi cade în mreje și vor dansa pasional (Allegro, Tempo di valse, Allegro vivo).

Într-un târziu  se opri amețită, gâfâind ușor. Va trebui să facă multe exerciții de respirație. Deschise fereastra lucarnei respirând cu voluptate aerul înțepător.  Un motan tigrat țâșni de pe streașina de alături ca fulgerul și sări în balconul de dedesubt.  Era ger. Oare de ce întârzia atât tocmai azi?

Luă o coală A4 dintr-o mapă de sub pat și începu să scrie pe ore un program de antrenament, gimnastică, yoga, o mască cu argilă joi seara și una cu ulei de măsline, (să îmi ia Grig ulei de măsline) miere și albuș de ou vineri, sâmbătă dimineață, la 9, la Jeni la coafor,  tuns pe datorie, doar luat vârfuri, eventual masaj Carmen (gratis?) apoi cu carioca roșie notă ora când trebuia să fie la cabină sâmbătă. Smulse pionezele de la fotografiile de deasupra noptierei, ca să poată prinde foaia pe interiorul ușii de la intrare. Așa nu va uita nimic. Fotografiile vechi alunecară cu un foșnet abia auzit, ca niște aripi de liliac pe podelele năclăite de praf și umezeală.

„Ah ce bine că vine, în sfârșit”, își zise, auzindu-i pașii pe scară.

Grig intră și o îmbrățișă strângând-o puternic în brațe. Candiana lui era umedă și rece. De data asta nu adusese plăcinta cu brânză, dar nu mai avea importanță.

– Doamne ce ger! Ești palid. Chiar așa de frig e ?

El aproape că se prăbuși într-un fotoliu, fără să zică nimic.

– Am pus de cafea.

– Bine. Poți să-mi faci și un ceai ?

– Sigur că da, am doar de mentă și de tei.

– De tei.

– Ce-i cu tine ? Ce s-a întâmplat ?

– Nimic special.

– Iar ai datorii, sau ce ?

– Mda, dar nu-i cazul să-ți faci griji.

Ea îi dădu dintr-o răsuflare vestea cea mare și observă că deși se bucura  sincer pentru ea, era cu gândul în altă parte.

Când aduse ceaiul, cafeaua și niște biscuiți înmuiați de umezeală, el îi zise deodată:

– Nu mai suport să te văd  în maghernița asta. De ce nu te muți la unchi-tu pe Edgar Quinet ?

– Nu mă suferă ea.

– Aha, deci nu eram gelos degeaba pe el.

– Mi-a fost ca un tată după ce au murit ai mei în accidentul ăla stupid. El m-a ajutat să-mi termin studiile și nu i-a fost ușor. Ea nu m-a avut la inimă niciodată. Dar tu care nu îl suporți, cum de vii dintr-o dată cu ideea asta tâmpită ? N-aș putea în viața mea să stau cu ei. Sunt altă generație, au tabieturile lor. Cred că toți ne-am simți ca dracul. Ce rost ar avea să ne chinuim unii pe alții ? De fapt eu nu înțeleg de ce nu ai vrut niciodată să te muți aici împreună cu mine. Poate mai ai pe vreuna prin altă parte, că altfel chiar nu pricep.

– Și dacă eu ți-aș spune că te rog din suflet să te muți la ei ?

– De ce ? Mă sperii, Grig. Ce se întâmplă?

– Nimic, nu-mi place să te știu aici, cu toată zarva vieții de noapte, cu  golănimea care mișună mereu. E periculos. Nu aveți nici măcar interfon. Oricine poate să dea buzna peste tine. Și nu ziceai tu că alături a fost acum o sută de ani un orfelinat și că se spune că noaptea se aud strigătele fantomelor copiilor înfometați  și chinuiți cu cruzime de îngrijitorii lor  ?

– Lasă-mă cu legendele astea urbane lugubre născocite de tabloidele cu paranormale cumpărate de bătrâni de pe la chioșcurile de ziare din Sfântul Gheorghe. Am citit și eu într-o revistă de-a croitoresei de pe Blănari și ți-am povestit, dar n-am zis nici că mi-e frică, nici că eu aș fi auzit vreodată pe cineva strigând după ajutor aici în cartier, în afară de bețivii întârziați.

– Păi ce să mai auzi în toată demența  asta?

– Grig, eu stau de trei ani aici. Mai bine spune-mi pe bune ce se întâmplă ?

– Nimic. Ți-am zis. Îmi fac griji pentru tine.

– Ce prostii ai mai făcut, la cine mai ești dator acum ? Nici măcar nu pot să te ajut. Nu mai am decât inelul cu rubin de la mama pe care trebuie să îl ridic până la sfârșitul săptămânii viitoare de la amanetul de pe Covaci.

El privi lung reproducerea cu „Dansatoare în verde”.

– Ți-a plăcut când te-am dus la Madrid, erai așa de fericită. Pe ăsta l-ai cumpărat de la magazinul muzeului Prado. Ce bine îmi mergea atunci, cu bursa aia. Acum chiar îmi pare rău că am renunțat la Arte în anul trei. Dar nu cred că aș fi fost capabil de o asemenea forță creatoare. După părerea mea, el este și nu este un impresionist, e și realist și romantic și miniaturist și tot ce vrei. A știut să absoarbă ca o sugativă tot ce a fost mai bun și mai inovator din toate tendințele vremii,  ori asta înseamnă să fii un artist complet.  Știi că spre sfârșitul vieții, ajunsese aproape orb? E genial, aici se vede cel mai bine cum l-au influențat stampele japoneze, pictura asta are tot și artă fotografică din punctul de vedere al plasării în spațiu, și delicatețea detaliilor, și frenezia unor  pasteluri unice care sugerează atât de subtil și fluent  grația mișcărilor. Vezi, doar balerina în verde e surprinsă întreagă, aproape în prim plan, în timp ce  începe să se rotească într-o piruetă complicată, celelalte siluete sunt ușor fragmentate și tocmai de aia e extraordinar, fiindcă lasă privitorul să își imagineze restul compoziției, iar fetele din corpul de balet cu rochiile lor de culoarea mandarinei parcă așteaptă să le vină rândul. Știu de ce ți-a plăcut „Dansatoarea în verde”, pare să fie chiar povestea ta.

– Da, dar cel mai mult mi-a plăcut când am fost în Creta, la Rethymno cu străzile înguste, promontoriul romantic dominat de fortăreața venețiană și excursia cu vaporul la Santorini, acolo unde își fac luna de miere  celebritățile de la Hollywood și tu mi-ai promis că acolo o să revenim și noi  după ce ne căsătorim. Mi se pare că au trecut o sută de ani de atunci.

– Nu am uitat. Eu când promit ceva mă țin de cuvânt, mai ales față de tine. Îți aduci aminte apusul ăla ireal care parcă învăluia în văpăi stânca uriașă pe care stă cocoțat satul Oia,  cum priveam de pe terasa micii pensiuni albe ca laptele cupolele albastre și vulcanul din Palia, ochiurile sinilii și transparente ale piscinelor ovale, mușcatele sângerii, imensa întindere a mării verzui în abisul de la picioarele noastre și vinul acela extraordinar cu aromă de cireșe amare, savurat în paharele cu picior,  zvelte și elegante, străzile strâmte, tavernele, dar mai ales extraordinarele  galerii de artă, răsăritul lunii în sunetul sobru dar cristalin al clopotelor la vecernie ? Și cum coboram sprinteni ca niște căprițe cele 300 de trepte ca să ajungem în portul Ammoudi, fiindcă tu nu voiai chipurile să chinuim măgărușii,  că tare grasă mai erai, dar eu cred că îți era frică să cobori terasele alea abrupte și să nu cumva să te ia amețeala, aburcată  pe spinarea vreunui măgăruș recalcitrant,  cu toate că spuneai că ai făcut echitație la Băneasa când erai mică. Și acum când vorbesc parcă simt aroma inconfundabilă a calamarului proaspăt fript de la mica tavernă a lui Dimitrios și văd puzderia de  pisici pufoase, tigrate, portocalii, gri, alb cu negru și  pestrițe cu ochi cenușii, verzui sau galbeni pe jumătate închiși  dormitând sub revărsarea  cascadei roz a florilor uriașului arbust bătrân de Bougainvillea. Eu așa îmi imaginez raiul. Cu case albe și cupole albastre, arcade cu iederă,  amfore cu mușcate și bolți de caprifoi, mori de vânt și dangăt de clopot serios și prietenos totodată, cu bătrâni marinari încărunțiți cu ochi de culoarea cerului senin sclipind atoateștiutori, pe fețele lor măslinii scrutând cu o umbră de curiozitate turiștii, în timp ce își sorb tacticos, surâzând leneș băutura relaxării, tradiționalul tsipouro cu gheață, la ora siestei. Când te gândești ce visam eu, să mă stabilesc acolo și să pictez. Mare tâmpit mai sunt.

– Ce-i cu tine Grig ? Uite ce palid ești și după ceaiul ăsta cald. Nu e doar  de la frig. Ți-e rău ?

– Nu. Liniștește-te. Mă bucur că dansezi sâmbătă, neprețuita mea lebădă neagră.

– Nu vii să mă vezi ?

– Sigur că vin, ce vorbă-i asta?  Dar  dacă ți-aș spune că e important pentru mine să te muți o vreme la unchi-tu? Doar temporar. O să vezi că va fi bine.

– Și dacă pierd locul ăsta ce fac? Nu pot să stau prea mult cu ei. E o nebunie. Măcar explică-mi de ce.

– S-au ivit niște probleme. Doar atât.

– Trebuie să mă gândesc. Vorbim după spectacol.

– Bine. Știi, e doar o mică încurcătură, nu vreau să te bag în chestia asta. Nu te speria, umblă unii după mine, un fel de recuperatori, dar  rezolv eu, o să fie bine. Nu mi-aș ierta să ți se întâmple ceva.

– Grig, despre ce naiba vorbești ? Te-au amenințat ? Tu îmi tot spui că pictezi și vinzi și te învârți pe aici pe la Hanul cu Tei, dar eu simt  de mult că ești băgat și în alte chestii.

– O să scăpăm noi și de  asta. Nu trebuie să te împovărezi cu problemele mele, e o încurcătură, o tâmpenie, dar o să mă descurc. Acum trebuie să plec. Nu mai veni afară cu mine să mă conduci. E al dracului de frig.

– Poți să treci mâine să îmi aduci niște ulei de măsline? Nu mai am niciun chior.

– Îți trebuie neapărat ?

– Da.

– Uite cum facem. O să îl trimit pe Vlad să ți-l aducă.

– Grig, acum chiar mă sperii! Și tu acum unde te duci, la Vlad?

– Nu, văd eu, poate o să stau câteva zile la hotelul lui George. Așa facem. Tu concentrează-te să iasă totul bine sâmbătă seară. Ne vedem atunci și ieșim să bem ceva după spectacol. Bine?

– Da.

O luă în brațe o sărută pe frunte, își luă canadiana din cuier și coborî treptele două câte două, îmbrăcându-se din mers.

– Nu uita  Andra, după ce tragi zăvorul să pui și lanțul, îi strigă de la etajul unu. Apoi auzi ușa de la intrare trântindu-se cu zgomot. Iar o să bombăne madam Adela.

Se uită pe geam după el și când îl văzu că ajunge la lupoaică i se păru că vede o siluetă  întunecată prelingându-se pe lângă ziduri în urma lui. Trase repede draperia și se repezi să pună lanțul la ușă. Știa că nu va reuși cu niciun chip să adoarmă nici în noaptea asta.

Dar obosită moartă după repetițiile de joi și vineri, renunță la cafea și reuși să nu mai piardă nopțile dinaintea spectacolului.

Sâmbătă dimineață ajunse la Jeni la coafor la timp și odihnită. Totul decurgea perfect. La patru și jumătate era deja la cabină. Avea trac, îi tremurau picioarele și pe neașteptate i se punea câte un nod în gât care îi tăia brusc respirația pentru câteva secunde. Dar la gândul că el va fi acolo în sală, își recăpătă siguranța. Va pune în dansul din această seară nu plăcerea și pasiunea executării lui, nici dragostea pentru public, ci toată patima și scrâșneala săptămânilor de foame, toată mândria ei de femeie care se încăpățânase să nu facă niciun compromis și toată ura pe această lume capricioasă și falsă de care îi atârna nesigură soarta. În această clipă dinaintea intrării în scenă își dădea seama cât de mult disprețuiește toate acele capete împopoțonate de snobi care umpleau acum în mod paradoxal golul sălii cu un altul mai mare și mai sumbru. Va dansa numai pentru el, pentru încrederea pe care a avut-o întotdeauna în ea, pentru bunătatea și pentru zâmbetul lui.

Odată intrată pe scenă, simțind mulțimea aceea de ochi îndreptată asupra ei, se lăsă purtată de muzica lui Ceaikovski, se cufundă în ea ca în nemărginirea mării și dansă cu frenezie.  Fu un catalizator pentru colegul  ei Andrei, în rolul lui Siegfried care evoluă mai bine ca oricând. Cu fiecare mișcare atingea furibund perfecțiunea într-un duel nebun cu lumea întreagă, cu nedreptatea care o silise atâta timp să își îngroape talentul și să rămână în umbră. Dar el încă nu era în sală.

Într-un târziu îl zări la locul pe care i-l rezervase pe rândul de protocol, cu un buchet de trandafiri roșii. O privea, dar fără zâmbetul lui, chinuit și fix cu chipul îngrozitor de palid, sau poate așa i se părea ei de acolo, din lumina reflectoarelor. Continuă să danseze până la sfârșit, fără să-și ia ochii de la el. În frenezia aplauzelor, înainte să se aprindă luminile în sală, o umbră întunecată se strecură spre ieșire. Când veniră la rampă amândouă ținute de mână de Andrei, el sărută curtenitor mâna fiecăreia, iar după ce toți trei executară o reverență, el se înclină spre ele, sugerând elegant publicului că Odile și Odette merită toate aplauzele. Când se dezmetici din amețeala succesului răsunător, auzi un țipăt ascuțit și văzu că locul de lângă Grig din marginea din stânga a rândului de protocol era gol. Cineva striga „sunați să vină o ambulanță! L-au înjunghiat!”. Mulțimea curioșilor se îmbulzea în jurul lui și cineva încerca să îi acorde primul ajutor. Cine nu ieșise încă în foaier, putu să o vadă pe balerină coborând năucită în sală și îmbrățișându-l într-una, cu o privire încremenită, în timp ce lacrimile îi șiroiau în neștire pe obraz. Înainte să își piardă cunoștința, doar el o auzi abia șoptind:

– Doamne, nu mă pedepsi în halul ăsta, lasă-mi-l pe Grig!

Cei rămași în lojele de sus  priveau stupefiați prin binoclurile de operă , iar câteva doamne în vârstă prin lornioane desuete spre vedeta serii îngenunchiată la marginea rândului de protocol lângă tânărul alb ca varul. Din fiecare îmbrățișare pe înfoiata rochie neagră înfloreau vii, necontenit, ciudate pete întunecate. Buchetul de trandafiri roșii zăcea zdrobit la picioarele lor.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ