După doisprezece ani

Unii oameni sunt ticăloși, alții mai puțin ticăloși, unii sunt proști făcuți grămadă, alții nu sunt deloc proști, unii au voce, alții sunt șoferi de taxi sau contabili, dar, în general, toți am primit la naștere o limbă, o țară, niște calități, sau niște defecte, niște oportunități, sau lipsa lor. La pachet, nu le-am cerut, nu le putem da înapoi. Nu poți să ridici mâna ca la școală și să-i spui destinului: „Uite-i care-i treaba, eu nu am cerut să fiu ticălos, poți să-mi dai și mie degete lungi și subțiri ca ale lui Paganini în locul ticăloșeniei?”. Nu, nu se poate, forța coincidențelor cea care coordonează viața, necunoscutul, tot ce ne încântă, forța care ne facem să fim cum sunt, nu poate reveni la momentul inițial și reseta ceea ce suntem. Așa lucrează forța coincidențelor, ți-a dat ceva, să zicem o existență plină de întâmplări nefaste, aia e, rămâi cu ele până la final, nu se poate și gata. Cum spuneam, forța coincidențelor lucrează fără oprire și fără să-i pese de dorințele noastre, așa să face că unul dintre prietenii mei, care probabil că va citi ce urmează să scriu, a primit încă de la naștere un destin nefast, unii ar putea spune chiar că s-a născut în zodia morții. Posibil să citească, au trecut mulți ani de când nu mai știu nimic de el, dar sper că este încă în viață, bine sănătos și cu poftă de viață. Cam asta este povestea vieții lui, cea pe care o știu eu, repet, sper să fie bine și la locul lui.
La vârsta de paisprezece ani, odată cu primirea buletinului a luat contact față în față, fățiș, cu zodia în care s-a născut: se dusese să-și ridice buletinul de identitate când doamna de la ghișeu, o polițistă supraponderală a căzut din picioare tocmai în momentul în care i-a cerut să semneze de primire. Săraca de ea, suferise un atac de cord exact în acel moment. Oamenii mai și mor, așa e în viață, dar nu în fața ta, nu este un lucru pe ți-l dorești: să moară cineva în viața ta. Și pe urmă lucrurile au intrat pe făgașul zodiei: anul următor, colegul lui de bancă din școala generală a fost lovit de un camion pe trecerea de pietoni la doar câteva zeci de secunde de când se despărțiseră. A ajuns printre primii la locul accidentului și nu a putut să nu observe că zăceau multe caiete pe asfalt, vântul se juca tocmai cu o foaie pe care se jucaseră avioane cu o oră înainte și îl bătuse de fiecare dată. Șoferul se jura că elevul trecuse neatent pe roșu, fapt straniu, pentru că (fostul) coleg de bancă făcea parte din patrula școlară și era foarte atent mereu la traversarea străzii. Însă poliția a confirmat cu probe de netăgăduit că puștiul a traversat nepăsător fără să fie atent la culoarea semaforului. Extrem de ciudat, dar, mă rog, forța coincidențelor aliniază evenimentele din viața cuiva după propria plăcere, fără să ceară părerea celui implicat. Și să continuăm, la șaisprezece ani s-a îndrăgostit pentru prima oară. Ea era o colegă de clasă, nici frumoasă, nici urâtă, nici înaltă, nici pitică. Se sărutaseră de câteva ori, mâncaseră împreună la cofetărie. Într-o zi ea l-a invitat acasă, părinții voiau să-i cunoască prietenul. Și-a pus o cămașă albă călcată de mama lui, a cumpărat un buchet de flori și s-a îndreptat spre casa prietenei. A fost bine primit, s-a comportat admirabil, după cum a povestit el ulterior, și la un moment dat a rămas doar cu tatăl prietenei în cameră, doamna și prietena lui plecaseră la bucătărie. Atunci s-a întâmplat grozăvia: tatăl fetei a zis brusc și fără nicio introducere că se simte rău, foarte rău și fără ca el să poată schița vreun gest a suspinat o dată greu și a închis ochii, capul căzându-i pe spate. A strigat după ajutor, a venit salvarea, au încercat să-l ajute medicii acolo în sufragerie, l-au dus repede cu ambulanța la spital, însă a murit. Explicația oficială nu a venit nici în ziua de astăzi, nici măcar autopsia nu a putut stabili cu certitudine de ce a murit bietul om aflat în floarea vârstei. A fost un șoc pentru prietenul meu, al doilea om care murea în fața lui fără preaviz. S-a izolat în casă și a ratat un an școlar. Dar, încet-încet, după un și-a revenit. Apoi, la șaptesprezece ani a aflat mult mai multe, marcat de tragicul șir de evenimente din ultimii trei ani din viața lui. Așa a aflat cu grozăvie că de fapt în fiecare an al vieții lui cineva a murit în lângă el, în preajma lui, sau a luat contact cu el în ultimele minute ale vieții. Prima dată s-a întâmplat la maternitate: asistenta care i-a tăiat cordonul ombilical a leșinat după ce l-a pus pe el în brațele mamei sale. Medicul și restul asistentelor au sărit imediat în ajutorul colegei lor prăbușite pe gresia albă a salonului dar nu au mai putut să facă nimic. Asistenta murise pur și simplu fără să aibă probleme de sănătate anterioare. Așa că cauza morții a fost declarată epuizarea fizică, era slăbuță, foarte implicată în serviciul ei, era la spital de peste 24 de ore non-stop. Așa că prima moarte din viața lui a fost trecută la coincidențe tragice. La fel și a doua: când avea doi ani, o mătușă de la țară, care venise de la sute de kilometri să-l vadă, s-a stins la câteva minute după ce l-a ținut în brațe, a murit în camera alăturată pătuțului său, era bătrână și avea probleme cu inima, medicii au spus că era să moară la vârsta ei, așa că pe părinții lui i-a marcat doar momentul morții, doar la câteva minute după ce le-a ținut fiul în brațe. A treia moarte a survenit la trei ani, părinții lui găsiseră de curând un câine pe stradă, flocos și foarte blând, iar ei fiind niște iubitori de animale, l-au adoptat. Părinții i-au povestit ulterior că el și câinele aveau o relație specială: se jucau împreună, ba chiar și mâncau împreună. Până într-o zi când au găsit câinele mort la picioarele patului și pe el plângând. Nu l-au putut opri din plâns toată noaptea, dar nici de data asta nu s-a alarmat prea tare: animalele mai și mor, chiar și cele sănătoase și pline de energie. La patru ani un coleg de grădiniță a înghițit o jucărie cu care se jucase și el câteva minute înainte și a murit sufocat fără ca educatoarea să poate face ceva. Ancheta a stabilit că educatoarea nu are nicio vină și poate profesa în continuare, copiii mici mai înghit și lucruri trăsnite chiar și supravegheați. La cinci ani educatoarea, cea care nu reușise să-l salveze pe bietul puști care s-a sufocat cu un an înainte s-a sinucis spânzurându-se în baia instituției după ce l-a ținut tocmai pe el în brațe în ultimele clipe ale existenței ei. Nici de data asta părinții nu s-au alarmat, sinuciderea a fost oarecum ”telefonată”, având în vedere evenimentele din anul ce trecuse. Apoi la șase ani i-a murit bunicul matern, era bolnav, avea cancer în stadiul terminal, așa că nu s-a mirat nimeni că a părăsit lumea aceasta tocmai în timp ce se afla în vizită în casa lor, el fiind în cealaltă cameră și se juca cu mașinuța pe care i-o dăduse bunicul cu câteva minute înainte, practic fusese ultimul om pe care îl văzuse în viață. Coincidențe, asta e! La șapte ani i-a murit în brațe pisica făcută cadou de părinți. La opt ani învățătoarea lui a lunecat pe scările școlii tocmai după părăsise clasa și îi pusese tocmai lui notă maximă la matematică, practic fusese ultimul elev cu care avusese contact. Decesul a fost declarat un accident pur și simplu și le-au schimbat învățătoarea. La nouă ani nu i s-a putut asocia niciun deces relaționat cu prezența lui directă, dar forța coincidențelor a lucrat și de data asta fără să ceară permisiune umană, târziu, peste câțiva ani, a aflat că a fost ultimul om care a vorbit cu portarul școlii, acesta l-a rugat să-i aducă un pahar cu apă, s-a dus acasă și a fost găsit mort de fosta lui soție după câteva zile, trăia singur de ani de zile. Medicii nu i-au găsit nicio boală, nimic, au concluzionat că e moarte naturală, așa cum mor toți oamenii, fără să ceară voie cuiva să moară. Și tot așa an de an.
La 18 ani însă forța coincidențelor a lucrat la lumina zilei, fără nicio jenă. Era la film cu iubita lui de atunci, o ținea de mână, doar ce se sărutaseră pe întuneric și a întrebat-o ceva în șoaptă. Fata nu i-a răspuns, a repetat întrebarea privind-o cu atenția: fata se uita cu interes la film, așa că a mai întrebat-o încă o dată dacă îi place filmul și a atins-o ușor pe obraz. Capul i-a căzut moale în partea opusă lui. Inert. S-a ridicat în picioare și a început să țipe. Cei din cinematograf s-au alertat, au aprins lumina, filmul încă rula și a rulat chiar și în momentul în care paramedicii încercau să-i facă respirație artificială. Cauza morții a fost găsită: suferea de o boală extrem de rară, genul acela de boală care face ca fotbaliștii să se prăbușească pe teren și să moară în mijlocul unei partide intense. Filmul la care fuseseră era despre iubire, nimic despre moarte, dar a înțeles chiar în clipa aia. Forței coincidențelor nu-i păsa de iubire, dacă avea/are ceva de făcut/luat, își lua/făcea la lumina zilei, fără niciun fel de remușcare.
Toate astea mi le-a povestit el anul următor după ce a încercat să se mute departe, să trăiască izolat. Iar la final mi-a spus:
– Auzi, Albert, cum ar fi să devin tătic și în timp ce îmi țin copilul în brațe, aceste să-mi moară în brațe pur și simplu? Sau soția, după ce facem amor, să o întorc rece dimineața în pat? Mi-e și frică să mai vorbesc, să mă mai întâlnesc cu cineva, dacă moare? Dacă pățește ceva? Aș putea să mă sinucid, dar sper și cred că șirul aceste de morți din viața se va opri ! Doamne, ajută!
Nu mai știu nimic de atunci de prietenul meu, să fie vreo doisprezece ani, știu doar că am citit în anul în care a plecat el din oraș spre un sat izolat din munți că a fost găsită prăbușită într-o prăpastie din zona în care plecase el o mașină. Șoferul murise, nu mai găsiseră altă victimă la locul accidentului și tare m-am temut că prietenul meu avea legătură cu acel accident. De aceea zic, dacă va citi, si mai e în viață, sper să îmi dea un semn. Doamne, ajută!

Albert V. Cătănuș

Îmi plac Beethoven, Anton Bruckner, Soljenițîn etc-etc. Am câteva premii literare câștigate acum un deceniu în urmă.

Cărți publicate: El sueno espanol – jurnal de căpșunar (editura Nemira, 2010)