Dar la 20:00 Mahiru Yoikawa a intrat în casă, a strigat „Sunt acasă!” și-a auzit un răspuns înăbușit dincolo de ușa sufrageriei. După ce și-a scos masca și a lăsat pantofii la intrare, câinele ei, Konoki, un dachshund, a alergat spre ea făcând un sunet ca pata-pata. Era atât de drăgălaș încât un mormăit slab s-a auzit din gura lui Mahiru, iar oboseala din cauza muncii a dispărut imediat. Konoki a urmat-o pe Mahiru în sufragerie.
– Happy birthday!
Mahiru a fost întâmpinată cu zâmbetul luminos și vocea ca un foc de artificii, venite din partea lui Kasaki Yoikawa, soțul ei, și Asaki, fiul lor. Mahiru împlinea 38 de ani.
În timp ce Asaki cânta Happy Birthday într-un fel distractiv, Kasaki i-a sărutat mâna, ca unei regine, și a condus-o la masă, unde îi aștepta curry-ul oranj-brun, care stimula confortabil apetitul, și un tort de ciocolată ornamentat opulent cu dulceață, în vârful căruia se afla un baton din ciocolată inscripționat cu urarea onomastică pentru Mahiru, în engleză. Ochii ei se umeziră din cauza emoției.
– Dar lăsați-mă să mă schimb de haine înainte de a mânca!
După câteva minute, Mahiru, cu obrajii radiind a fericire, s-a așezat la masă. I s-a cântat încă o dată Happy Birthday și a început să mănânce curry-ul, care a fost delicios, așa cum se aștepta. Au urmat dulceața amestecată cu lapte de cocos, pasta de tomate și iaurtul din lapte de soia. Aromele au fost perfect amestecate, dansând armonios pe limba lui Mahiru, în a cărei minte au apărut nenumărate particule irizate. Ingredientele ca morcovul, ceapa sau năutul fiert se amestecau cu celelalte. Simțea plăcerea direct în suflet.
– Cum e? a întrebat-o Asaki. Am citit tot ce am găsit despre curry.
– Delicios. Foarte delicios.
Curry-ul nu avea niciun ingredient în plus, era vegan. Mahiru și Kasaki nu găteau des, iar Asaki a început să facă asta din proprie inițiativă. Deși era la chuugakkou (școală pentru copii între 12-15 ani), încerca să trăiască în mod veganesc după ce se gândise la schimbările climatice, distrugerea mediului și viața animalelor. „În mod veganesc”, nu „doar vegan” înseamnă că el se afla în creștere și avea nevoie de o nutriție masivă și echilibrată în același timp, așadar Mahiru și Kasaki îl convinseseră să nu fie radical în privința asta, ci să adopte o viață vegană într-un mod mai relaxant, cu grijă la sănătate. Așadar, de exemplu curry-ul era vegan, dar tortul de ciocolată era cumpărat de la cofetăria normală de lângă casa lor.
În timp ce Asaki continua să ducă acest stil de viață, Mahiru și Kasaki erau atât de impresionați încât, fiind inspirați de el, începuseră să accepte și ei acel stil de viață veganesc. Mahiru se gândea că în felul ăsta familia lor devenea mai unită, în timp ce sănătatea tuturor se îmbunătățea treptat.
După cină, Asaki a spălat vasele, Kasaki le-a șters, iar Mahiru le-a așezat pe raft. Mahiru simțea greutatea celor trei vase albastre cu curry în timp ce le plimba între masă și raft, o distanță destul de scurtă, și, deschizând ușa dulapului, le așeză înăuntru minuțios, unul câte unul. A auzit fâșâitul vaselor când erau împinse pe raft. Uitându-se în bucătărie, a văzut spatele lui Asaki, aparent mai mare ca de obicei, iar Knoki se mișca pe lângă picioarele lui cu acel sunet pata-pata, ceea ce a făcut-o pe Mahiru să surâdă.
Asaki era cu adevărat un copil blând, care iubea natura și animalele. Așa credea Mahiru, mama lui. Când era mic și aflase că avea o tulburare de tip autist, simțise o deznădejde abisală, parcă pământul s-ar fi prăbușit complet. Nu se putuse opri din plâns câteva zile, gândindu-se cu disperare că „n-ar fi trebuit să-l nască pe Asaki.” În timp ce creștea, el a început să aibă câteva simptome: comunicarea greoaie, exigențe diverse pe care părinții lui nu pe puteau înțelege, sensibilitate excesivă și obiceiul obsesiv de-a purta aceleași haine. Mahiru nu putea nega faptul că întâmpinase greutăți uriașe în creșterea fiului ei.
Dar acum Asaki se maturizase și era un băiat blând, care se gândea la lume mai profund și mai mult decât colegii lui sau decât Mahiru pe când avusese aceeași vârstă. Să trăiască în mod veganesc era un simbol al acestui lucru. Să încerce să înțeleagă lumea infinită, absorbind cuvintele activistei Gretei Thunberg sau cărțile din librării despre STGs – obiective de dezvoltare durabilă. Pe lângă asta, se gândea Mahiru, era și atracția lui pentru natură și animale. Sufletul ei obosit era mereu vindecat când vedea prietenie dintre fiul ei și Konoki, care se bucura de viață cu toată ființa lui. Cățelului îi plăcea să lingă gura lui Asaki, iar asta o făcea să râdă cu hohote. Soțul ei creștea o creatură ciudată numită, care nu era o insectă, dar semăna cu așa ceva. Avea un corp mic și ciudat de lung, iar Mahiru voia să o numească „kimokawaii” (ciudat dar drăgălaș) în timp ce vedea onychophora-ul strecurându-se optimist pe mucegaiul frunzelor. Asaki spunea că e tandră ca o catifea, deși probabil nu atinsese niciodată o catifea.
Întreaga familie mergea deseori la munte sau pădure, deoarece îi plăcea să se scufunde cu trup și suflet în natură. Se crea astfel o sensibilitate care-i umplea de pace pe interior. Și chiar dacă se plimbau atât de mult încât se epuizau, chiar dacă obrajii le erau tăiați de crengi, chiar dacă lipitorile le sugea sângele, toate acestea doar făceau parte din acea euforie comună.
Nu vorbeau mult când se aflau în aceste excursii în natură. Lui Kasaki îi plăcea să simtă liniștea naturii, Mahiru își mișca degetele prin aer, ca și cum ar fi trecut lent prin particule cu ele, iar lui Asaki îi plăcea să se așeze pe pământ, să se uite la peisajul din jur și să scrii poezii în caiet. Familiei îi plăcea să petreacă timpul împreună, dar simțeau natura în moduri complet diferite.
Mahiru și-ar fi dorit să poate măcar o poezie dintre cele scrise de Asaki, dar știa că exista o linie peste care nu trebuia să treacă. Ar fi citit-o doar dacă i-ar fi arătat-o el de bunăvoie. Acum era fericită și se rușina de gândul că n-ar fi vrut să-l nască pe Asaki când aflase diagnosticul de TSA.
La 21:00 Kasaki a încercat să doarmă, deoarece trebuia să se trezească devreme. Mahiru a fost dezamăgită, pentru că voia să mai stea împreună. Înainte de asta, Kasaki o sărutase, în timp ce Asaki făcea baie. Mahiru îi prinsese buza și linsese cu vârful limbii. Kasaki se retrăsese surprins, ceea ce o făcuse pe Mahiru să râdă cu hohote.
– Hei, nu mă înfierbânta!
Fața lui arăta stupidă și inocentă, ca în timpul când era la liceu.
– Păi, somn ușor.
După ce i-a salutat spatele, Mahiru și-a verificat emailul pe tabletă și a văzut o știre la televizor în care se vorbea despre frigiditatea care avea să sosească în preajma Anului Nou. Apoi a început un program special în care oamenii se chinuiau să reconstruiască orașul Fukushima. Deși se continuau dezastrele virusului Corona, descoperit cu doi ani în urmă, iar situația se agrava tot mai mult, oamenii nu încetau să facă un efort pozitiv, în orice fel posibil. Scenele de la televizor păreau filmate în zone deosebit de friguroase.
Atunci a venit Asaki, în pijama, și s-a așezat pe pat, în timp ce Mahiru a simțit vaporii emanați de trupul lui și a fost ușurată. Subiectul la televizor s-a schimbat la genpatsu (apreviere pentru genshiryoku hatsuden syo, care înseamnă centrală nucleară), deși inevitabil cuvintele oamenilor treceau fără urmări prin urechile ei. Mahiru se vizualiza pe sine, cea din trecut.
Cu zece ani în urmă, când a avut loc cutremurul din Tokyo, Mahiru lucra la o firmă din oraș. Fiindcă la început i s-a părut a fi unul dintre micile cutremure obișnuite în zonă, a continuat să lucreze, încă acesta s-a intensificat rapid și drastic. Cu toate astea, după ce s-a terminat nu a existat nicio daună serioasă în jur. I-a fost greu că curețe harababura de pe birou, apoi să se întoarcă acasă cu râurile de oameni, care erau ca niște cărnuri presate în tenurile pline. Când a ajuns acasă, Mahiru aproape a plând când i-a văzut pe Kasaki și Asaki, care atunci avea doar patru ani. Dar asta a fost tot.
Suferința i s-a înrăutățit abia după ce a trecut cutremurul. Pe creierul ei s-au gravat imaginile despre tsunami și genpatsu din Fukushima care a explodat și a umplut cerul c-un fum negru, apocaliptic. S-a răspândit imediat zvonul despre undele radioactive. Se spune că Tokyo ar fi fost contaminat, că oamenii ar muri de boli grele. Teroarea asta creștea în Mahiru zi de zi și-i distrugea treptat echilibrul mintal.
Pe de altă parte, alți oameni, inclusiv Kasaki, se întorceau automat și inexpresivi la viața cotidiană. Mahiru, în costum de protecție, trebuia să meargă până la stația cea mai apropiată de casă, pe a cărei platformă se aflau mulți oameni echipați ca ea, aliniați în rânduri ca niște bețe de chibrit, inexpresivi. Erau bucăți de carne suspendate pe cârlige într-o măcelărie. Ridicându-se apoi de pe scaun când a ajuns la destinație, Mahiru nu și-a putut opri tremurul corpului și s-a prăbușit.
Și-a luat concediu fără plată și a stat izolată în casă, iar gândul că lumea se umpluse de radioactivitate nu o lăsa să se odihnească bine. Făcea treburile casnice meticulos și obsesiv. Gătit, spălat, curățenie, îngrijirea lui Asaki. Concentrându-se la aceste activități, mahiru încerca să alunge iluzia anihilării propriei vieți. Apoi s-a gândit că dacă va continua așa multă vreme, sufletul i se va prăbuși înlăuntrul ei. Nu s-a întâmplat asta datorită lui Asaki. Într-o zi, fiind extrem de obosită, Mahiru stătea pe canapea, ca un cadavru, incapabilă să se miște. În timp ce nu reușea să-și închidă ochii, vizualiza o scenă în care se aflau doar o masă, o scrumieră, telecomanda televizorului și un coș cu mikan (fruct japonez asemănător cu portocala), Asaki s-a așezat în fața ei, pe podea, și a început să răsfoiască o carte mare despre păsări, cu ilustrații, pe care Mahiru i-o cumpărase de ziua lui. Asaki, cu o figură serioasă, se uita la imagini fără să scoată niciun cuvânt.
Acum nu-l pot proteja pe Asaki, s-a gândit deodată Mahiru.
A urmat o stare de greață și acel „nu trebuia să-l nasc” pe care-l percepea ca pe o boală cronică. Voia să plângă, dar ochii nu i se umezeau. Emoția îi era paralizată sau uitase cum să și-o exprime. A vrut să fugă de acolo.
– Mama, a zis Asaki, de parcă și-ar fi dat seama că se întâmplă ceva ciudat.
Fața lui, acum îndreptată spre ea, a fost nemișcată ca un pustiu la început, apoi mușchii i s-au mișcat și au format un surâs, stângaci și nenatural. S-a ridicat și a îmbrățișat-o pe Mahiru. Din ochii ei au început să erupă lacrimile, ceea ce a bucurat-o. Parcă astfel trupul i se vindeca, măcar pe moment. Și, în timp ce i se încălzea fața, trupul și sufletul redeveneau un întreg. Mahiru a plâns cu o bucurie sinceră. A decis că îl va îngriji pe Asaki cu și mai multă atenție, că vor trăi împreună, în adevăratul sens.
Emisiunea de la televizor s-a terminat după ce s-a vorbit intens despre energia atomică.
A apărut o reclamă cu imagini despre natura magnifică și animale. Coloarea verde care-i mângâia privirea, muntele argintiu cu vârful acoperit de zăpadă, albina în timp ce sugea nectar dintr-o floare roz, grupurile de delfini care treceau prin valuri c-un sunet ca gun-gun, familia cu tată, mamă și fiu care râdeau împreună. Era un clișeu, dar frumos și de neînlocuit. Întorcându-și capul, Mahiru a surprins privirea lui Asaki. Mușchii feței lui formau un surâs. Deși arăta puțin ciudat, era și adorabil în același timp.
– Dar noi avem nevoie de energie atomică, a zis Asaki. Generarea energiei electrice în Japonia e al naibii de nasoală. Principala putere e cea termică, dar iese din discuție, deoarece carbonul știi cum carbonul poate distruge Pământul. De altfel, Japonia construiește centrale termice pe cărbune în Asia de Sud și Sud-Est, și încearcă să construiască mai multe și aici. Japonia vrea doar profit și satisfacție imediată, să mențină cu disperare societatea așa cum e acum. Nu se gândește deloc la viitor, la cum vor fi oamenii și Japonia în viitor. Niciodată. De-aia e ridiculizată de țările europene, de-aia o critică și Greta-san. Desigur că trebuie să se depărteze de această dependență de putere termică, dar e un lucru de bun-simț să înțelegi că hidroelectricitatea distruge devastator mediul, iar energia eoliană e prea slabă pentru Japonia. Rămâne, așadar, energia atomică. Avem nevoie de genpatsu. E o energie curată și carbon-neutră, ideală pentru mediu. Așa că, absolut, Japonia are nevoie de energie atomică. Cineva spunea că Germania vizează abandonarea puterii nucleare, iar Japonia ar trebui să-i urmeze, dar acel cineva nu se uită la realitatea geografică. Europa e contiguă, așa că rețeaua electrică se extinde prin întreaga zonă în mod materialist, și Germania poate cumpăra electricitate de la țările vecine. Dar Japonia nu poate, pentru că e o țară insulară, izolată. Nu există un sistem complet de a trimite energie fără niciun cablu, iar cu schimbările climatice de aici ar deveni iremediabil, dacă noi am aștepta să fie finaalizat, nu-i așa? Japonia trebuie să fie dependentă de centrale nucleare din cauza acestei situații, așadar epuizează o mulțime de carbon, bineînțeles. Are puține resurse energetice, așa că avem nevoie să obținem multă energie regenerabilă, sau excesivă. Așadar, Japonia are nevoie de genpatsu. Dar companiile electrice nu-și asumă responsabilitatea de-a le explica japonezilor. Mama, știi despre asta cel mai bine, nu? Dar dacă nu-și asumă responsabilitatea, nu se poate câștiga încrederea lor. Așa că noi trebuie să vorbim, trebuie să explicăm în mod constant, de ce Japonia am nevoie de energie atomică. Pentru a proteja natura, animalele și Pământul, energia atomică e inevitabilă.
Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.
Lasă un răspuns