Extraterestrul (fragment din Satana)

Extraterestrul mergea scuturându-și picioarele pline de echimoze pe bordura ce străjuia spre câmp rampa, târând după el lanțul legat de gleznă, scormonind cu privirea printre gunoaiele care însoțeau parapetul scund și uitându-se din când în când cu jind și flămând la cei trei copii care se jucau nepăsători la nici două sute de metri de el, la umbra nucului din grădina lui Tăgârță cel Mare, lângă petele uscate de vomă, debordate de acesta cu o zi în urmă. Unul dintre ei stătea ceva mai departe de ceilalți doi, aplecat cu o cărămidă în mână deasupra asfaltului, iar ceilalți doi unul lângă altul lângă gardul din plasă de Buzău al grădinii, în picioare, la câțiva pași de Mașina Timpului, care avea peste doar câteva zile să ardă apoteotic în mijlocul câmpului, ca urmare nu a defectării sale, ci a întrebuințării sale defectuoase, aruncând în aer și la zeci de metri înălțime schije șuierătoare, învolburând fumul negricios, speriind soldații și stârnind un incendiu atât de mare încât la stingerea lui avea să fie nevoie de participarea a nu mai puțin de cinci autospeciale, cu două mai multe decât atunci când Extraterestrul incendiase din greșeală baraca, neștiind pe atunci că focul arde, și cu patru mai puține decât în momentul în care Satana avea să-l alerge cu sfeștocul îmbibat în motorină pe preotul din sat, ce venise, momit de mirosul banilor, să i-l prezinte pe Dumnezeu, fără să știe că acesta îl cunoștea deja prea bine, doar locuiau împreună sub același acoperiș, mâncau din aceeași farfurie, iar uneori împărțeau chiar și în același pat. Vremuri bune aveau să vină, vremuri pe care nici măcar Extraterestrul, cu extraordinarele dar prost înțelesele sale capacități premonitorii, n-avea cum să le prevadă, Satana, deși avea să le iște, să le anticipeze, Mașina Timpului să le prindă ori Dumnezeul acela barbar căruia i se spunea Domnul să le cuprindă în mintea sa atotcuprinzătoare. Doar porcul nemuritor avea să asiste la ele nepăsător, înainte de-a cădea iarăși victimă Crăciunului și-a se reîntoarce anul următor, ceva mai slab, mai tărcat și mai bănuitor, grație unei reîncărnări reușite, dar în care nu credeau, dintre toți locuitorii satului, tocmai ardenții ei propovăduitori.

Extraterestrul se uită cu scârbă, drag și greață la Mașina Timpului – cu scârbă pentru că prima oară când o folosise fusese introdus în ea atât cu forța cât și cu scopul declarat de-a fi trimis înapoi de unde naiba venise, cu drag pentru că îi plăcea să călătorească în timp, chiar dacă n-o făcea decât preț de câteva zeci de secunde ori minute – o nimica toată pe lângă puterea lui de-a prezice, cu o destul de mare precizie, evenimente care aveau să se petreacă peste zile, săptămâni ori luni și tot o nimica toată pe lângă abilitatea pe care avea s-o dezvolte peste ani, de-a ști cu exactitate ce avea să se întâmple în momentele imediat următoare, dar pe care, din păcate, nu și-o putea utiliza decât în cazul evenimentelor cu adevărat importante, așa cum avea să fie și săritura din dud, săritură datorată unui pariu ce viza unul dintre picioarele sale și pe care avea să-l câștige, rupându-și-l, la aterizare – și cu scârbă pentru că de fiecare dată când o făcea îi venea să vomite, un neajuns ce avea să-l coste scump peste o săptămână de zile, când aveau să sosească, în sfârșit, din Statele Unite steroizii și borcănașele pline cu peptide și glucide – și își continuă exercițiul de echilibristică, fără să ia seama la militarul din foișorul din apropiere, cu kalașnikovul pe umăr și masca de gaze servindu-i, cu tot cu raniță, pe post de pernă. Îi privi iarăși cu jind pe cei trei copii, iar când îl văzu pe unul dintre ei aplecându-se, luând ceva de jos și începând să-și ia avânt, se retrase instinctiv lângă parapet, pregătindu-se să-l sară, dar când observă că piatra aruncată cu putere de acesta nu se îndrepta spre el, ci spre foișor, rămase locului și-n pofida faptului că era în stare să anticipeze ce avea să se întâmple în momentul în care piatra avea să aterizeze pe tabla verde, cu vopseaua scorojită, ciobită, sărită, se cutremură la auzul bubuiturii. Militarul tresări trezit brusc din toropeală și, uitându-se jur împrejur pentru a-și da seama ce se întâmplase, nu văzu, în primă instanță, decât mogâldeața încremenită lângă parapet, privindu-l, probabil, mirată, iar când se întoarse într-o parte îi văzu și pe cei trei copii care îi făceau semne de pe rampă, semne pe care nu avea să le priceapă imediat pentru că, întorcându-se, ranița îi căzuse de pe umăr și fu nevoie să se aplece pentru a o ridica, dar pe care le înțelese în clipa următoare, când întregul pluton se opri în fața foișorului, de cealaltă parte a gardului din plăci de beton al combinatului, acolo unde Extraterestrul nu avea cum să-i vadă, deși circulase la un moment dat zvonul că ar fi putut vedea și prin beton, însă acesta nu fusese confirmat niciodată, în pofida numeroaselor experimente la care fusese supus. Așteptă câteva clipe, iar după ce băgă de seamă că militarul, coborând și urcând din și în foișor, cu un cap mai înalt și cu câteva kilograme mai slab, dar cu același kalașnikov și cu aceeași îmbrăcăminte, nu are de gând să tragă după el cu bețe, electrozi ori orice altceva, își continuă căutările, iar la un moment dat, tot mergând pe bordură și tot scuturându-și picioarele pentru a scăpa de senzația lanțului care-l stânjenea și pentru a împiedica să-i cadă în vine pantalonii pe care fusese forțat să-i îmbrace în urmă cu câteva zile, zări printre bidoanele, pungile și ambalajele de la marginea câmpului ceva lucind, așa că se aburcă grabnic pe parapetul scund, din tablă inoxidabilă, dar mâncat din loc în loc de rugină, și îl sări, însă, punându-și mână stângă pe el uită să își mai țină pantalonii mult prea largi și când ateriză pe malul de pietriș, cu lanțul urmându-l zgomotos și credincios, se împiedică în ei, căzu și își juli pieptul gol. Se ridică și se uită după obiectul lucitor care îi atrăsese atenția, dar nu îl mai văzu. Rămase câteva clipe pierdut, după care urcă malul de pietriș pe care îl coborâse căzând, și de pe care obișnuia din când să prindă gușteri și șopârle, traversă înapoi parapetul, atent în tot acest timp să nu lase pantalonii să pice de pe el, și se poziționă în locul în care stătuse cu câteva momente în urmă. Când se uită printre gunoaiele înșirate de-a lungul malului de pietriș și al parapetului, al câmpului și al rampei privirea îi fu iarăși atrasă de același obiect strălucitor. Își luă rapid câteva repere – o pungă de chipsuri, un bidon de Coca-Cola de doi litri și un copăcel care se încăpățâna să crească printre toate acele pietre și ambalaje – și sări pentru a treia oară parapetul, dar iarăși se împiedică și căzu, numai că de această dată nu din cauza pantalonilor, ci din pricina lanțului, care rămăsese prins cu o za de-a sa de un colț al tablei. Cu burta pe pietriș și cu un picior în aer, Extraterestrul vru să scuipe, așa cum îi văzuse pe ceilalți făcând, însă saliva i se prinse de buze și i se prelinse pe piele, așa că se șterse cu mâna, se ridică și sări îndărăt pe rampă, hotărât ca la întoarcere să nu mai cadă. Introduse capătul liber al lanțului în buzunarul rupt și sări pentru a cincea oară parapetul, ținându-și cu grijă pantalonii, iar după ce ateriză pe partea cealaltă se îndreptă mulțumit către reperele alese, dar când ajunse în dreptul lor nu descoperi decât un amărât de ciob care încetase să mai lucească. N-avea ce să facă cu cioburile, nu-i erau bune de nimic și nu le văzuse folosite decât de ăia de la SECO, care le puseseră, năclăite în vaselină, pe gard, ca să nu-l mai sară, deși el nu-l sărise niciodată, era Extraterestru, nu cangur, și nici nu era nevoie să-l sară, căci încăpea pe gaura făcută de câini, sau cel puțin așa crezuse până ce, după îndelungate și crunte zvârcoliri, își dădu seama că e prea mare să treacă prin ea, rămânând înțepenit acolo preț de două ceasuri, până când îl zăriră doi muncitori, unul dintre ei zicându-i celuilalt Ia uite, bă, ce câine urât, celălalt întrebându-l, Știi să latri?, iar Extraterestrul scoțând energic în acel moment un ham-ham salvator.

Vru să revină pe bordură, dar cum foamea nu-i dădea pace, se răzgândi brusc și, intrând fulgerător în porumbul lui Sică, mușcă dintr-un știulete, scuipând mai apoi frunzele acre, care îl înțepau pe limbă, concluzionând că nu se făcuse și că trebuia să mai aștepte. Se retrase dezamăgit pe țeava învelită în vată de sticlă și, așezându-se pe învelișul ei din tablă ruginită și ruptă din loc în loc, deschise pumnul și privi cele câteva capace adunate acolo, dar, cum nu știa să numere, zise în gând unu’, opt, trei, lei, multe, după care, amintindu-și de cât de tare îl mânca vata de sticlă, alese un bolovan, îndesă și mai mult capătul lăsat liber al lanțului în buzunarul rupt, reveni pe rampă, se așeză pe bordură și încercă să le turtească lovindu-le ușor cu bolovanul, uitându-se din când în când flămând și cu jind la cei trei copii care aruncau cu bidoanele pe cimentul cojit, plin de praf și pietricele, aproape venindu-i să plângă la gândul că nu vor să se joace și cu el, fără să înțeleagă de ce nu vor să se joace și cu el, că și el tot ca ei era, gândi el, scărpinându-se sub cel de-al treilea sân al său, la care se julise când sărise pentru prima dată parapetul.

Alexandru Ioan Despina