Femeia din vis

Visele mele au de obicei multe detalii de decor. Aş fi curios să văd cum visează alţii. Să vezi visele altei persoane este o curiozitate pe care nimeni, niciodată nu şi-o va satisface.

Sînt lucruri pe care le experimentezi în doi sau în trei şi sînt lucruri pe care le experimentezi numai singur. Visele şi moartea. Am visat în culori, am visat în engleză, am visat că zburam, am visat că respiram sub apă, am visat că făceam sex. În vis niciodată nu am făcut dragoste, întotdeauna a fost pure sex. Şi scriu acum (nu că altfel aş uita cumva asta) tot în vis o singură dată am refuzat să fac sex cu o femeie deşi mi-o doream la nebunie… Şi era pentru că de nicăieri, brusc, mi-a venit gîndul că nu o s-o mai pot face niciodată cu cea din realitate pentru că îi jurasem că nu o voi trişa. Celei din realitate îi promisesem că nu o trişez, i-o spusesem în faţă, nu în vis. A doua sau a treia zi cînd i-am povestit ea a rîs: “ce naiba, măi, în vis nu se punea, aveai voie!”. Mi s-a părut urît din partea ei să-mi spună lucrul ăsta rîzînd cu gura pînă la urechi şi de-al naibii am vrut să o enervez. I-am descris-o pe cea din vis, i-am spus că arăta mult mai bine decît ea, că nici nu exista termen de comparaţie între ele.

Am provocat o ceartă, mă priceapeam să o fac, la urma urmei ştiam că era geloasă de felul ei. Pe urmă mi-a părut rău că am scos-o din minţi, şi adevărul e că am făcut-o metodic, mă pricep foarte bine să enervez oamenii, le identific slăbiciunile şi le exploatez în favoarea mea, pas cu pas, pînă cînd, dacă asta doresc, îi pot face să plîngă. Eu şi pe mama am făcut-o să plîngă şi nu o dată. Prima oară mi-am descoperit însuşirea asta în perioada liceului, şi dacă ar exista oferte de muncă pentru aşa ceva aş fi cel mai calificat, iar dacă s-ar plăti bine nu ar mai fi trebuit să urmez o facultate.

La scurt timp ne-am despărţit. Deşi făcuse multe pentru mine, eu nu mai puteam judeca raţional, cum numai raţional nu poţi judeca atunci cînd eşti posedat de diavol.

Bineînţeles, cea din vis nu mai revenea de parcă de-a naibii voia să se comporte cît mai natural… doar şi în realitate femeile nu te bagă în seama cînd te văd singur. Şi invers, dacă eşti însoţit de-o femeie frumoasă dintr-odată îţi creşte rata.

…

O să spuneţi că nu ar fi trebuit să-i simt absenţa aşa, ca pe o pierdere, din moment ce femeile viselor nu au nume şi nici trăsături, dar oare o mamă nu-şi iubeşte copilul de cum îl naşte, înainte de a-i pune un nume şi înainte de a se uita atentă la el? Aşa era şi ea, un fel de dragoste necondiţionată şi la prima vedere. Femeile viselor au corpuri dar le lipseşte faţa. Vorbesc, gem, se mişcă, sînt fierbinţi la pipăit, nu sînt ruşinoase, ba chiar obraznice – deşi am dat şi peste din cele care fug, dar nu prea repede (exact aşa ca în cîntecul ăla popular: “nu mi-e ciudă că mă prinse dar mi-e ciudă că mă-ntinse”) şi cu toate astea nu-şi arată niciodată faţa. Ori sînt întoarse cu spatele ori întîlnirile se desfăşoară în nişte situaţii aberante. Ea, cea care mă obseda, se strecurase sub pătură pe întuneric; am fost uimit să o descopăr lîngă mine, cum venise de nicăieri, pe neaşteptate. Ca să mă conving că nu visez şi că e chiar femeie nu altceva (diavol sau femelă de minotaur) îi pipăisem întîi picioarele, pe partea interioară a pulpelor, urcasem cu mîna pe pîntece pe care mă bucurasem să-l găsesc plat, pe gustul meu, la fel ca şi mijlocul subţire, cu un strat nu prea mare de grăsime, exact cum îmi place, continuasem să o cercetez mai departe, un pic neliniştit de dimensiunea sînilor – cum, bineînţeles, nu puteam fi conştient că e vis, şi că doar tot eu îmi ofeream o femeie cu nişte sîni exact pe gustul meu -, corpul ei era perfecţiunea întruchipată. Ea nu zicea nimic, stătea cuminte la pipăit ca o sclavă ce se vrea cumpărată. Nu avea nici un defect şi cu toate astea am refuzat-o din cauza celei reale – e incredibil ce idiot poţi fi uneori! Oamenii spun că poţi fi tîmpit în viaţă… ei, uite că eu şi în vis sînt la fel de stupid ca în realitate.

În fiecare dimineaţă cînd mă trezeam, primul gînd era de regret: că nu reuşisem să o reîntîlnesc. Era o frustrare de-a dreptul stupidă dar nu puteam scăpa de ea, mă pomeneam cuprins de o inexplicabilă stare de nervi: pînă la serviciu conduceam ca un psihopat. Maşina mea are două setări, “saving mode” şi “power”. Pe “power” consumul e aproape dublu computerul de bord reprogramează parametrii ca pentru o maşină sport, demarajul este uluitor faţă de cealaltă setare (în care chiar o simţi ca pe o maşină leneşă). Schimbam benzi într-o nebunie, tăiam faţa altora, înjuram birjăreşte. Eram de nerecunoscut.

Realitatea este că, treptat, la nord de treizeci şi cinci de ani viaţa devine clişeu. Taică-meu îmi spunea că viaţa începe la patruzeci de ani, dar tot de atunci începuse să-şi repete glumele şi plictisitoarele-i poveşti, tusea tabagică, durerile pe la încheieturi. Statistic, doar 1% dintre oameni reuşesc o schimbare spectaculoasă după patruzeci de ani. Majoritatea continuă doar să viseze că vor reuşi să iasă din mocirla rutinei. Eu preferam să visez la propriu. Aşa cum majoritatea oamenilor îşi evaluează realizările personale (bani, poziţie socială, carieră) ca pe o măsură a fericirii, la fel şi pentru mine realizările acestea – aşa cum erau ele onirice, nepalpabile şi ştiute doar mie -, îmi dădeau totuşi o stare de mulţumire. Aş fi făcut tot ce-mi stătea în putinţă să le maximizez cumva.

Aveam o amintire neclară, aveam impresia că fata din vis îmi spusese că mă mai întîlnise şi cu alte ocazii. “Te ştiu, ne aflam amîndoi pe bancheta din spate a unei limuzine, tu cu mîna între picioarele mele, eu eram în stînga ta, leşinată complet după tine, m-am potrivit în aşa fel încît să mă ajungi mai uşor, să nu-ţi suceşti încheietura prea tare, să nu-ţi suceşti vreun ligament ca să mă ajungi. Ha ha! Şi altă dată, tot aşa, urcam scările în faţa ta, eram în spate, şi exact la fel, m-ai atins. Nici măcar nu m-am întors, nu am tresărit, am continuat să urc scările calmă, aşa de firesc era să-ţi pui palma pe fundul meu, şi eu şi tu ştiam că e proprietatea ta…” Dacă visasem sau doar îmi imaginam că visasem partea asta – habar nu aveam.

În vis nu ne putem ascunde nici măcar faţă de noi înşine, nu ne putem păcăli, este ca şi cum meditezi şi-ţi laşi gîndurile complet libere într-o altă lume unde totul poate fi ba normal ba anormal, nu ai nici un control, ţi-e permis să faci orice. Gîndurile sînt proiecţia ta în acea lume şi gîndurile construiesc tot. Şi pe tine, şi pe ceilalţi, şi decorul. În vis eşti mai ceva ca un beţiv care spune adevărul. Şi da, sexul ei ar fi trebuit să fie proprietatea mea, şi da, nu aveam ochi pentru altă femeie pe planeta asta. (Era oare o proiecţie a uneia reale, exista şi în realitate?) Am fost singur la mare într-un week-end, apoi cînd tocmai revenisem – eram afară, la o ţigară -, m-a întrebat designerul şef, doar aşa să facă şi el conversaţie, cum arătau femeile pe plajă. Şi atunci am realizat că eu nu văzusem nici o femeie, ochii mei nu se opriseră pe nici una, habar nu aveam cum arătau femeile pe plajă, presupun că încă bine, dar eu nu le văzusem, nu mă interesau. Aici pot să-mi dau cuvîntul de onoare că nu mint.

La un moment dat m-a sunat fosta prietenă să mă întrebe dacă nu vreau să ne împăcăm şi dacă vreau, tot ce trebuia să fac era să urmez cei şase paşi. Avea ea un set de reguli pentru mine, trebuia să urmez cei şase paşi, în ordine: să îmi cer scuze, să fiu bun cu ea, să-i spun că o iubesc, să… În fine, i-am uitat acum pe ceilalţi, dar oricum la telefon i-am tăiat-o scurt: “Spune-i următorului să-ţi urmeze paşii ăştia de cîte ori vrei tu. Eu am altă femeie acum.”

Nu i-am spus că e virtuală, îmi plăcea să o fac să sufere. Cumva îmi părea rău de ea, şi asta îmi făcea şi mai bine pentru că ştiam că nu are cum să se întoarcă la mine. Furia, suferinţa o ţineau la distanţă aşa cum ar face-o un gard imposibil de trecut, iar ea se plimba ca un superb ghepard, într-un dute-vino în faţa acelei plase ce desparte dragostea de ură, aşa cum văzusem un frumos exemplar în grădina zoologică din Barcelona: cu totul inutil îi construiseră un ţarc de un kilometru lungime, bietul animal nu simţea libertatea din spatele sau, ci îşi măsura neputincios constrîngerea din faţa gardului. Probabil că sînt un pic masochist, altfel nu-mi pot explica de ce voiam să o fac să sufere cînd totuşi ţineam aşa de mult la ea. (Vreau să spun că sufeream o dată cu ea).

…

Fiind din ce în ce mai obsedat de lumea viselor aş fi făcut orice să stau mai mult acolo. Reuşisem să-mi fac rost de o prescripţie de somnifere – cu toate că dormeam normal, opt ore. Dar cu ajutorul somniferului ajungeam la zece, uneori unsprezece ore. Citisem undeva că visezi numai cînd eşti odihnit. Şi logic, eram odihnit după opt ore de somn aşa că în ultimele două sau trei visam delirant, ca şi cum cădeam într-un abis, plonjam şi nu-mi mai venea să mai ies niciodată. Aşteptam nopţile ca pe altceva! Dar nu obţineam rezultatul dorit deşi, cel puţin la început, visam predominant frumos. Cînd visez frumos, visez cele mai frumoase vise. Cînd am coşmare, am nişte coşmare urîte, dar niciodată lugubre, pentru că nu visez morţi şi nimic din gama asta. Dimineaţa îmi notam tot ce îmi puteam aduce aminte într-un carneţel care stătea deschis în permanentă pe noptieră mea, cea zgîriată în toate direcţiile de Angel, motanul meu complet alb.

La serviciu, ori de cîte ori aveam timp, stăteam şi făceam anamneze, chiar începusem să capăt experienţă în descifrarea viselor, făceam tot felul de legături, şi îmi venea uşor să trag paralele cu ce există în realitatea imediat înconjurătoare. Realitatea universului meu, bineînţeles.   Eram bun poate şi datorită faptului că întotdeauna mi-a plăcut psihologia, am avut o atracţie deosebită şi către psihanaliză pe care mi-am însuşit-o ca autodidact, şi cu altă ocazie ar trebui să menţionez cîte ceva şi despre încercările mele de descifrare a inexplicabilul. Nu voi ţine sub tăcere faptul că am acel ceva ce se numeşte al şaselea simt, simt dincolo de explicaţii şi de raţional, simt aşa cum aş fi conectat printr-un fir invizibil la o entitate superioară care uneori mă atenţionează să o iau într-o direcţie sau în alta. Cel mai simplu ar fi să explic astfel: am scurte flash-uri care, mai clar sau mai puţin clar, îmi lansează un fel de cod de date. Sînt asemeni unui computer care primeşte o informaţie dar îi lipseşte programul necesar pentru a o decodifica. Şi atunci, uneori, visele funcţionează ca şi-un download vital, primesc o informaţie suplimentară, care, cu puţină intuiţie mă ajută să pun totul laolaltă. O să spuneţi că exagerez. Îmi dau şi eu seama cît de bizar sună, în special unor persoane analitice obişnuite să facă raţionamente bazate pe fapte şi explicaţii ştiinţifice. Şi totuşi sînt la rîndul meu informatician, în liceu am fost foarte pasionat de matematică… e tot ce pot spune: în cazul meu cele două sisteme funcţionează în paralel şi mă completează ca persoană într-un fel asemeni teoriei ondulatorii şi corpusculare a luminii: în optică, lumina nu este considerată nici undă, nici corpuscul – este o combinaţie a celor două fără delimitare precisă.

Da, am tot felul de vise, pe teme variate, de exemplu, într-una din nopţile trecute am visat că universul, despre care cu toţii ştiţi că se află într-o exapansiune accelerată (aşa cum a demonstrat Hubble la începutul secolului trecut folosindu-se de spectrul luminii roşii “lăsat” de stelele de la marginea galaxiei) are forma unui vierme în mişcare, infinit şi patru-dimensional, în imaginaţia mea unele dintre inelele lui se dilatau, altele se contractau – Universul nostru “ştiut” era conţinut într-unul din aceste inele iar comunicarea dintre ele se face prin intermediul materiei întunecate despre care nu ştim mare lucru.

Erau vise precum acesta, şi altele asemenea, pe care mi le notam fără entuziasm întrucît eram dornic să experimentez cu totul altceva decît abstracţiuni, ceva anume, un anumit fel de iubire pe care o simţisem posibilă numai astfel, bizar, într-o stare în care nu aş fi ştiut de mine şi aş fi putut face dragoste complet lipsit de inhibiţii. Cît despre prezenţa ei, aceasta rămînea ascunsă cu toate că simţeam ca şi cum mi-ar fi putut oricînd apărea în următorul vis, era aşa… exact ca şi cum ţi-ar sta un cuvînt pe limbă: nu ţi-l aminteşti dar ştii că oricînd, în secundele următoare, îl vei rosti şi asta îţi va da o stare de supremă mulţumire pentru că te vei simţi uşurat. În mod similar, o aşteptăm şi pe ea. Urma “să-mi vină” şi ştiam că mai devreme sau mai tîrziu se va întîmpla. Freud a spus că toţi oamenii pe care îi visam au corespondent în viaţa reală, că nu poţi visa o persoană pe care nu ai văzut-o niciodată. Trebuia să o fi văzut măcar aşa, la modul trecător, în timp ce mă dădeam jos din tramvaiul 36, sau prin vitrina unui fast food în timp ce mă grăbeam să ajung la teatru.

Speram

1. a) să îmi apară din nou în vis
2. b) să-i văd faţa
3. c) să caut indicii sau îndrumări către cea din realitate

Exista posibilitatea să fi fost o persoană decedată dar eram destul de optimist, luînd în considerare că, aşa cum am menţionat anterior, nu visez morţi.

Totuşi, următoarea dată cînd am visat-o am fost luat complet pe nepregătite, pentru că visul a fost legat de moarte. S-a derulat în felul următor. Mă aflam la ţară, la bunici, dar eram adult ca acum. Erau şi bunicii, în mod sigur îi auzeam dar nu îi vedeam… erau acolo, prin camere, fără să fie vizibili. Este un vis din care m-am trezit teribil de ameţit ca să-mi fi putut nota ceva. Apoi am readormit cîteva ore pînă dimineaţa şi datorită acestei pauze, detaliile s-au estompat, am cîteva piese lipsă. Am visat căruciorul din fiare sudate cu care bunicul, uneori, ducea gunoiul undeva, departe. Cînd a îmbătrînit, nu prea îl mai duceau picioarele să-l care pînă unde trebuia şi-l răsturna într-un şanţ unde nu era voie. Mi-era foarte ruşine că făcea asta. În vis, era şi frate-meu, mare şi el cum e acum. Avea o masă nouă, rabatabilă, probabil că o adusese din Australia unde locuieşte în prezent, şi era o masă ciudată cum eu nu mai văzusem, pentru că se strîngea cumva stil acordeon. Şi cînd o strînsese nu dăduse atenţie că sub masă se culcaseră trei sau patru pisoi mici. Spre oripilarea mea îi strivise acolo. Mie îmi plac foarte mult animalele şi cum toată viaţa am îndrăgit compania animalelor de casă, mă teroriza imaginea acestor pisoi storciţi pe care nu îi vedeam decît cu ochii minţii dar al cărui mieunat deznădăjduit şi din ce în ce mai stins îl auzeam perfect. L-am întrebat dacă realizează ce a făcut. În realitate, frate-meu e un tip moale, nu seamănă cu mine, e mai de treabă şi foarte amabil cu toată lumea, ia cadouri la toate rudele, face convesatie cu toţi – e altfel decît mine, nu ar alunga nici o furnică aşezată pe halba lui de bere. În vis totuşi nu era deloc afectat că probabil îi omorîse pe aceşti bieţi pisoi. Mie mi-era frică să desfac masa. Atîta timp cît nu o desfăceam, exista o posibilitate infimă ca ei să fie ok. Dar dacă desfăceam masa, puteam vedea coloane vertebrale rupte, fracturi deschise, maţe răsfirate. Nu eram pregătit moral de aşa ceva şi nici nu voiam să vadă bunica treaba asta, aşa că am amînat luarea unei decizii. Exact ca în viaţa reală cînd ai ceva de făcut şi nu-ţi place: amîni. Atunci, chiar atunci, bunica a bătut la uşă şi mi-a spus că la poartă s-a oprit o fată pe care ea nu o cunoaşte, şi că fata ar vrea să vorbească ceva cu mine. Oricine ar fi, i-am spus bunicii aproape răstit, transmite-i că sînt ocupat, să vină mai tîrziu. Bunica s-a conformat şi uluitor pentru cum se comporta ea în realitate (pentru că nu bătea niciodată la uşa cînd intra) mi-a împins un şerveţel pe sub uşă. Era numărul de telefon al fetei. L-am luat, şi l-am băgat destul de neglijent în buzunar, fără să dau atenţie în ce buzunar anume şi fără să am grijă să nu-l mototolesc. Mai pe seară mi-am dat seama că pisoii muriseră – în cameră începuse să miroasă a hoit. Mirosul dulceag mă scotea din minţi. I-am reproşat încă o dată lui frate-meu prostia, neglienţa sau naiba ştie cum să numesc ceea ce făcuse. I-am cerut să arunce masa la gunoi cu totul cu pisoi, dar el mi-a rîs în nas.

“Odată ce nu ai spus din prima, acum eşti şi tu responsabil, aşa că trebuie să cărăm masa amîndoi!”

L-am refuzat.

Aşa că masa a rămas acolo cu noi, dar era o prezenţă de coşmar, pe care nu o puteam suporta, fapt ce m-a forţat să mă trezesc, transpirat şi cu psihicul la pămînt. M-am bucurat că fusese doar vis.

Datorita faptului că el se află la un capăt al lumii iar eu la celătalt (în plus, spre deosebire de mine, el vine în ţară o dată la zece ani) nu cred că l-am mai visat vreodată pe frate-meu. Cînd m-am trezit, mă aflam ca de obicei în întîrziere spre serviciu, aşa că deabia la pauza de masă am avut timp să-mi verific emailul. Şi acolo, ca şi pe Facebook aveam un mesaj de la el: A murit mamaia. Mama mi-a spus cu o zi întîrziere aşa că din păcate nu mă pot duce la înmormîntare. Ştiu că tu nici atît.

Mi-am dat seama că visul era legat de moartea lui “mamaia de la Giurgiu”, cealaltă bunică a noastră. Cu două luni în urmă tocmai împlinise 88 de ani. Mi-am amintit cum o dată eram acolo în casa ei şi ai mei se luaseră la ceartă. Degenerase din rău în mai rău, ea nu putuse să-i oprească.. ajunsese de taică-meu voia să o ia la bătaie pe mama de faţă cu mine şi cu maică-sa. O alerga în jurul mesei dar mama era iute şi nu o putea prinde. Iar ea, săraca mamaia, încerca să-l oprească pe el şi alergau toţi trei în jurul mesei. Eu eram în pat şi mă uitam speriat cum se roteau ba într-un sens ba în celălalt. Aveam vreo doisprezece ani. A fost o femeie de treabă, nu ca el.

…

Într-o altă dimineaţă m-am trezit cu o senzaţie stupidă care m-a sîcîit toată ziua. Nu-mi puteam aminti mai nimic din ce se întîmplase peste noapte, în afara unor străfulgerări de emoţie care îmi transmiteau dureri de cap inimaginabile şi amintirea clară că ceva mă trezise în toiul nopţii altfel de ce mă ridicasem înfrigurat să găsesc ceva sub faţă de masă în stil macrameu? (pe care o pusese mama mai demult acolo fără să mă întrebe dacă-mi şi place). Ce anume visasem, ce mă împinsese să merg ca un somnambul prin cameră, după ce anume scotocisem ca un apucat pe sub faţa de masă? Mi-am amintit cu teamă cum unul dintre prietenii mei din facultate (despre care am scris şi într-un roman de-al meu – nepublicat, desigur) începuse să dea primele semne de schizofrenie exact aşa: trezindu-se noaptea din somn, făcînd chestii groaznice; asta se întîmplase cu mult timp în urmă, de un 1 mai la mare, într-o cameră de hotel din Neptun pe care o împărţeam cu el şi alţi doi. Se masturba sub pătură de faţă cu noi fără nici cea mai mică reţinere, purta dialoguri cu un demon care-i spunea ce să facă, iar pe doi noaptea se sculase brusc din pat şi ciocănise cu furie la uşa unor necunoscuţi de vis-a-vis. Demonul îi comandase să facă asta şi în plus îi ceruse să-l bată pe cel care va deschide.

Îmi dau seama cît de confuz pare ce spun aici, dar îmi dau cuvîntul de onoare că aşa s-a întîmplat şi ce zic aici este în totalitate adevărat. Realitatea e realitate iar visul e vis, şi uneori realitatea e mai teribilă decît cel mai înfiorător coşmar, în timp ce alteori visele sînt mai dulci decît cele mai fericite zile pe care le-ai trăit în viaţa asta, uneori bizar de lungă (nu ştiu de ce îmi vine să folosesc expresia “lungă ca o zi de post”).

Mi-era teamă că somniferele pe care le luam deacum în cantitate exagerată, precum şi stresul că îmi pierdusem serviciul pe seama comportamentului meu neglijent şi a ieşirilor din şedinţe. (făcusem cinci ani lucrînd la companie şi cînd îmi dăduseră un fel de diplomă – pe care şi un copil o poate scoate imediat la imprimantă cu photoshop -, şi un fel de insignă suflată cu aur, eu îi întrebasem arţăgos: “asta e tot?! o hîrtie? nu credeţi că m-ar bucura mai mult o mărire de salariu sau măcar o amărîtă de sticlă de vin?”).

Nu cumva mă îndreptam către o gaură neagră, un iad din al cărui labirint nu voi mai şti niciodată să ies, sfîrşind poate asemenea fostului meu prieten, internat într-un spital de boli nervoase?

Mi-a trebuit şi ziua următoare pentru a putea reconstitui o parte din visul care mă făcuse să caut sub faţa de masă.

Mă aflam într-un club din Dubai, unde în realitate chiar fusesem mai demult într-o călătorie de afaceri. Eram acolo cu un manager german venit de la sediul central al firmei, Helmuth. În vis observasem două fete neînsoţite la o masă alăturată care ne priveau din cînd în cînd zîmbind. M-am dus la ele şi le-am invitat la dans cu toate că Helmuth a spus că dansează cu ele dar să nu-mi pun speranţe că mă va seconda în fazele următoare (dacă ar fi cazul), cu justificarea că e însurat de curînd şi chiar îşi iubeşte foarte mult soţia, mult mai frumoasă decît oricare din cele două de la masă (eu mă oferisem să mă cuplez cu blonda, destul de ştearsă în comparaţie cu bruneta pe care acceptam să i-o cedez din start). După dans fetele au venit la masa nostră şi toţi patru am comandat un cofer cu o băutură numită “screwdriver”. Chiar băusem asta cu Helmuth în clubul din Dubai: gheaţă, votcă, orange juice şi felii de portocală. Cu puţin înainte de închiderea clubului, bruneta m-a invitat la dans pe mine, ceea ce aproape inexplicabil a trezit brusc interesul lui Helmuth asupra ei. Dintr-odată se răzgîndise, o voia pentru el. Situaţia era bizară cum deja blonda mă pupase o dată scurt, pe obraz, şi atunci cea cu care dansam a rezolvat dilema în felul următor: mi-a strecurat în palmă un şerveţel pe care era scris numărul ei de telefon. Mi-a şoptit discret la ureche că cel mai frumos ar fi ca ele să plece primele… să ne prefacem amîndoi, şi eu şi ea dezinteresaţi, apoi a doua zi, cînd eu scăpam de Helmuth şi ea de amica blondă, ar fi urmat să o sun.

În toiul nopţii mă trezisem ameţit, cu senzaţia teribilă că ea era femeia pe care o căutam şi cum o voi găsi fără numărul de telefon?! Mi se părea mai mult decît posibil ca distrat cum sînt mă ştersesem din greşeală cu şerveţelul şi îl aruncasem la gunoi! Fără să pot face distincţia dintre vis şi realitate, căutasem ca un nebun acel şerveţel mai întîi sub faţa de masă apoi răsturnasem lîngă birou coşul în care reciclez hîrtia, apoi începusem să plîng lîngă pat: “cum o să te mai găsesc eu pe tine, cum naiba mai dau de tine acum, fără telefon, sînt pierdut pe viaţă, nu simt că vreau să trăiesc… o, Doamne… unde te găsesc?”. După care, inexplicabil, adormisem la loc şi presupun că trăirile viselor următoare se înregistraseră peste memoria primului vis, aşa cum cum se întîmpla pe vremuri cu banda de casetă video înainte de apariţia aparatelor digitale. Dar coşul cu hîrtii pe care îl găsisem răsturnat lîngă birou, îmi declanşase un început de amintire, o frîntură de vis şi astfel ajunsesem să reconstitui ce am povestit aici.

Ştiam ce gesturi făcuse femeia din vis, îmi aminteam ce voce avea, ba chiar îi întrezărisem faţa, fără să-i retin deloc trăsăturile în semiîntunericul de pe ringul de dans sau la lumina insuficientă a lămpii stil Alladin de pe masă…

În scurt timp efectul somniferelor a început să mi se pară nesatisfăcător. Voiam să dorm mult mai mult de zece ore şi în scurt timp, cu totul întîmplător am găsit o soluţie. Am făcut incredibila descoperire într-un anticariat de pe strada Franceză, cînd, răsfoind un jurnal ştiinţific din septembrie 1963, am dat peste un articol în care se vorbea despre experimentele unui speolog norvegian care petrecuse şase luni într-o auto- izolare completă. Complet irelevant pentru povestea mea, dar de remarcat faptul că speologul fusese norvegian, peştera din Texas, iar fondurile de cercetare proveniseră de la armata franceză.

Descoperirile norvegianului puseseră bazele unui domeniu de care nu auzisem, Cronobiologia – acea parte a biologiei care se ocupă cu studierea fenomenelor fiziologice periodice, repetabile în cadrul organismelor vii şi astfel aflate continuu sub influenţa acţiunii unor factori externi: succesiunea anotimpurilor, rotaţia Pământului în jurul axei sale, cald/frig. În grupa acestor fenomene erau incluse şi bioritmurile şi ritmul cicadian, adică acel ciclu de 24 de ore din care oamenilor le erau rezervate opt ore pentru somn. Am găsit uluitoare următoarea informaţie: doar în prezenţa luminii soarelui ne sînt necesare opt ore de somn. În absenţa oricărei informaţii legate de timp, fără ceas, radio, lumină naturală, somnul savantului din subteran ajunsese în scurt timp să se stabilizeze la un ciclu de 48 de ore: 34 de ore de veghe urmate de 14 de somn!

La fel de uimitor mi s-a părut să aflu, că, citez:

“Am numărat de la 1 la 120 cu o rată a ce simţeam eu că ar fi un număr pe secundă. Şi cu acel test am făcut o mare descoperire: mi-a luat cinci minute reale să număr pînă la 120. Cu alte cuvinte, am experimentat cinci minute reale ca şi cum fuseseră doar două. Şi într-adevăr, cînd am ieşit la lumină, echipa de la suprafaţă mi-a spus ce data era, trecuseră şase luni! Aveam impresia că rezistasem aproximativ două luni cînd de fapt stătusem şase!”

Toţi cei opt oameni care repetaseră exeprimentul de izolare completă experimentaseră acelaşi ritm biologic de neînţeles. Şi într-adevăr, oamenii de ştiinţă nu putuseră oferi o explicaţie pentru această anomalie: de ce bioritmul se stabiliza la un ciclu de 48 de ore?

Ca şi cum nu existau deja destule beneficii (o rată îmbunătăţită a timpului de veghe raportat la perioada de somn precum şi o senzaţie de înjumătăţire a timpului real din starea de trezire) raportul ştiinţific mai menţiona o altă descoperire uluitoare făcută în urma aceluiaşi experiment: corelaţia care există între timpul pe care-l petreci treaz şi numărul de minute în plus pe care ţi-l petreci în acea parte a somnului cunoscută sub denumirea stadiul REM – adică acea parte a somnului în care visăm.

Pentru fiecare zece minute în plus petrecute în stare “trează”, stadiul REM creştea cu aproximativ un minut. Eram înnebunit să simt pe pielea mea senzatia aia de visare în draci, cum trebuie sa fi simţit acei oameni care dormiseră treizeci şi patru de ore non-stop.

…

Bunicii aveau o cabană izolată mai sus de comuna Dumitreşti, în munţii Vrancei, în mijlocul unui hectar de pădure care fusese defrişat ca-n palmă de hoţii de cherestea. Rămăseseră şase mesteceni în jurul cabanei şi în rest, cît vedeai cu ochii, doar trunchiuri tăiate. Mi-am placat geamurile, am antifonat cît m-am priceput de bine, am construit o cameră în subteran si mi-am montat acolo un cort – exact cum procedase exploratorul norvegian. Aveam conserve, fructe uscate, vitamine, somnifere şi apă pentru cel puţin şase luni, o bibliotecă virtuala cu cărţi şi acces pe tabletă la un singur site care mă interesa: un blog despre vise (pentru a nu vedea ora şi data obturasem colţul din dreapta sus al ecranului cu vopsea neagră). Se găseau relatate acolo sub anonimat vise aiuritoare, coşmare nebuneşti, dorinţe obscene, pedepse diavoleşti, iar cele mai comune tipuri de vise erau listate pe categorii, în ordine alfabetică, cu explicaţiile psihologilor presărate de comentariile utilizatorilor. La litera A, de exemplu, existau vise despre avort, abces, aeroport, aer condiţionat, antilopă, amputare, avalanşă. De cele mai multe ori explicaţiile erau logice, de bun simt, uneori chiar banale şi nici nu putea fi altfel pentru că, după părerea mea, semnificaţia visului e ascunsă în detalii. La “vis cu avalanşă” găseai aşa: Aşa cum ştim, o avalanşă este formată din zăpadă, iar în esenţă zăpada este apă îngheţată – apa în sine indică dezechilibru emoţional. Deci, ce înseamnă toate acestea? Visul unei avalanşe simbolizează un amestec de emoţii ascunse în voi, emoţii care nu au fost exprimate altora. A te găsi în mijlocul unei avalanşe indică cel mai adesea că te afli într-un argument ciudat sau o situaţie pe care nu o poţi controla. Psihologic, îţi doreşti să recîştigi controlul asupra vieţii tale iar acest vis indică faptul că te simţi în pericol de a pierde controlul.

La scurt timp după ce rămăsesem fără serviciu, blogul devenise principala mea ocupaţie. Îmi plăcea să îmi spun părarea. În funcţie de starea pe care o aveam puteam fi acid sau glumeţ, ceea ce mă propulsase la patru stele din cinci într-un sistem de votare destinat încurajării utilizatorilor activi – iar eu eram unul dintre cei mai activi. Aşa că blogul reprezenta singura îndeletnicire din “real” la care îmi fusese imposibil să renunţ în subsolul din cabana bunicilor. Intervenţiile mele la visele altora erau de obicei foarte bine primite… uneori surclasam explicaţiile psihologilor dar superioritatea asta a mea venea cu un preţ: visele pe care nu eram în stare să mi le explic singur, nu putea să mi le explice nimeni.

Citeam, dormeam, scriam, mîncam şi iar dormeam. Spre deosebire de savantul norvegian îmi lusem audio books, o colecţie de filme digitale, şi cîteva sute de ore de interviuri şi emisiuni radio, piese de teatru radiofonic. Nu îmi notam cîte cicluri de somn treceau, nu eram interesat să fac comparaţia între cît simţisem că a trecut şi cît trecuse, scopul meu fiind diferit de al celor care studiau cronobiologia – eu studiam visele mele. Şi nu orice fel de vise, ci acelea care îmi puteau da indicii către femeia din vis. Ca un făcut, cel puţin la început (sper că înţelegeţi, din acest punct mai departe mi-e imposibil să mai folosesc termeni temporali, cum ar fi “primele zile”, “primele săptămîni”, etc) singura femeie pe care o visam des era bunica. O visam exact în ipostaza în care o găseam în copilărie cînd mă trezeam din somn dimineaţa: tăia zarzavatul în camera de alături, vorbea singură, trîntea cratiţe, îmi striga peste uşă să mă trezesc dacă nu vreau să îmi rămînă ochii lipiţi de atîta somn, îmi spunea ce mîncare mă aşteaptă, vorbea cu pisica sau cu puii de găină care intrau în bucătăria de vară. La “vis cu rude apropiate” blogul spunea că îţi visezi bunica atunci cînd ai nevoie de protecţie, afecţiune şi atenţie.   Dacă ai avut o relaţie foarte strînsă cu bunica ta şi o visezi des, în special cînd ai de rezolvat o problemă, atunci, posibil, ea este îngerul tău păzitor. Fă-ţi timp să te gîndeşti la ea, aprinde-i o lumînare în semn de respect pentru că ea te protejează de relele lumii.

Din prevedere, pe lîngă lanternă luasem cu mine în subteran şi lumînări, aşa că oricît de ciudat ar suna, am făcut ce-mi sugera blogul, am aprins o lumînare bunicii, m-am rugat pentru sufletul ei şi m-am gîndit ce ciudat mă simţeam. Rupt de viaţă şi de realitate eram mai aproape de ea ca oricînd. Nu eram în lumea morţilor dar nici foarte departe. Mă aflam în subteran în lumea viselor. Mă simţeam minunat, nemuritor. Şi pe bună dreptate, timpul curgea diferit pentru mine. Mă gîndeam la femeia din vis şi la versurile din Depeche Mode: To make you mine I have all the time în the world…

To be continued

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.