Şi grisina stahanovistă mă privea în continuare, fără clemenţă pentru mintea mea torturată, şi mă pândea din spatele genelor stufoase ca o pisică birmaneză un şoarece ameţit de căldură şi cu burdihanul plin, pe care să îl răstigneşti pe o cruce de zmeu şi să îl îneci într-un butoi cu apă, apoi să îl plimbi pe la răspântiile oraşului ca pe un demiurg exilat din ceruri şi scos din priză. Ştanţat „ridicol” şi trimis în suburbiile inconştientului, acolo unde descompunerea lentă a acestei petarde inimoase de uz zglobiu aniversar ce voi fi fost va duce la amorţirea prematură în învelişul sec al animozităţii. Lumea era o oglindă aburită în care capetele se iveau ca nişte gologani cu imaginea răsfrântă de o tipsie de argint înnegrită de vremuri şi un pieptene de os, cu dinţii rari, amesteca pletele burzuluite, mare masă frământată şi neliniştitoare, valuri spărgându-se la mal, ochi încrustaţi în pietrişul zornăitor, micile acareturi clandestine ale timpului. Socoteala pe care mi-o făceam era că tot timpul mă va salva de neputinţa de a da un înţeles faptelor imediate şi celor mai îndepărtate, că voi fi la adăpost de lume, într-o colonie pentru dezertori, undeva, pe o insula secretă, păzită de zei atemporali, coborâţi din cer pentru salvarea noastră. Da, eram mulţi, dar ne păzeam secretele întunecate cu străşnicie, ne pitulam în criptele noastre, unde moaştele prăfuite îşi aşteptau închinătorii. Ştiam că nu voi face mulţi pureci pe lumea reală, chiar dacă păream un colaborator cinstit, ştiam că vigilenţa pe care o jucam nu era decât o palidă partidă de amor cu lumea, un fel de convertire fără credinţă, în care profanam cu voinţa mea spongioasă toate termenele şi condiţiile, apoi mă prefăceam că accept, o siluire continuă căreia îi anticipam sfârşitul, crimele minuscule ale intoleranţei fictive, în final, o brută martirizată cu mintea anapoda şi simţurile la mantinelă, jucându-şi prost sceneta, un colaj din toate capodoperele lumii, unificate în reţeaua nervoasă de un viol testamentar. Da ce gândeam eu nu avea prea mare importanţă şi puteam continua acest periplu prin lumi posibile cât aveam chef şi tot nu m-aş fi vindecat de proastă mea guvernare. De aceea, SDV-ul din această lume, era o glumă proastă la propria mea implicare. Senzual-guralivă, voinţa cu muchiile îmblânzite, ca un peregrin prin tuburile neurale, mă învaţa că tot răul spre bine, cum să poţi să te impui dacă nu dai piept cu duşmanul. „She” era un duşman nou şi vechi, şi cariera mea de muţunache amorezat, mintea letargică şi somnambulă ferecată într-o poveste cu zâne şi fofoloance cu pepite de aur, începea să se clatine. Mai întâi ca o ramură scuturată de vânt, apoi ca un balansoar cu prichindei zgomotoşi, un spânzurat atârnând la capătul funiei. Atârnată de coapsa timpului ca Hector de carul lui Ahile, evadam într-un destin primordial în care jucătorii cu recul şi balans îşi potriveau cătarea unul după altul, ca într-un dans de societate, şi se sincronizau perfect pentru a doborî aceeaşi ţintă, un uriaş de pe planşele Roscharch, o imagine învechită a autorităţii, după care se ascundea manierismul tentacular al voinţei de putere condensate într-un punct infinit de fierbinte . Câteodată nimeream şi eu capul monstrului şi din orificiul glontelui ţâşneau aburii ca dintr-un gheyser. Monstrul Minotaur prin galeriile labirintice ale sufletului, vâna pe cei care se separau de grup şi firul roşu călăuzitor, o altă imagine a autorităţii alterate, ne ducea la un alt liman, cel al spoveditorului social, dezlegat de sine, cu armele puse în panoplie şi grimasa blândă a oficiantului. În felul acesta, călătoria spre centru era mereu amânată şi toată acea vecinătate cu absurdul din noi se reducea la o amintire voalată, clasată într-un dosar, un fel elegant de a ne separa iarăşi, fără a ne distruge, de a continua luptele între noi şi interimatul, uitând că pentru o clipă am luptat alături, să împingem bariera până la miezul clocotitor al fiinţei. Dar prea frumos gândeam eu, aşa că era timpul să îmi revin. Între timp, Doru Castaneda şi Mitzy Ventura, expaţi din Bolintin Deal, muncitori necalificaţi, supracalificaţi apoi şi perfomeri de nădejde într-ale culesului de căpşuni năzuroase îşi încercau seducţia on-line, ca orice marfă exportată şi vandabilă, negociindu-şi libidoul proaspăt regăsit pe camcontacts, dându-se de ceasul morţii să convingă că s-au ajuns şi lălăind-o ca un taraf priponit într-o cârciumă comunală despre „dorul de casă” şi patriotismul cu care îţi serveau zâmbetele lătăreţe ţie, ciumatul rămas pe tărâmul de nicăieri, ghinionistul ce-o freci pe câţiva eurocenţi. Dar aceste exponate care făceau ca subtilitatea ta de ştoarfă internaţională să pară doar un grobianism agravant, îşi ţeseau minciunile la lumina unei lămpi cu gaz dintr-un depozit de cărţi abandonat, unde dormeau claie peste grămadă în faţa calculatorului încărcat la o priză improvizată, furând curent de la un stâlp de electricitate. Evident aceste detalii nu îţi erau servite din prima, căci Don Juani şi Juanitele aveau un respect maxim pentru propriile persoane şi imaginea lor, ceea ce ar fi trebuit să am şi eu, dar, în timp, prin extrageri de rădăcini cubice şi pătratice şi alţi algoritmi necunoscuţi, se destăinuiau despre STATUS-ul lor ( nu ştiu de unde învăţaseră expresia, probabil se şterseseră la fund cu cărţi din depozit, şi îi lovise în meclă acest cuvânt până prinsese rădăcini adânci în imaginaţia lor), deci cum ziceam status-ul incert dar promiţător, căci orice şut în fund e un pas înainte şi orice om cu oarecare iniţiativă şi simt întreprinzător până la urmă iese din căcat şi triumfă asupra destinului. Idila lor strâmbă cu autorităţile care îi mutau sistematic din depozit în depozit, sperând că în felul ăsta să le compromită imaginea până la anularea rezervelor de simpatie ale concitadinilor, îi întărâtau şi astfel, hoardele barbare, decimate în încrederea lor, îşi căutau oglinzi mincinoase care să le cânte în strună despre drepturile egale, reciprocitate, sentimente şi afinităţi neaoşe. Şi te puteai păcăli, în consecinţă, cu acea frustrare colectivă şi te puteai afilia, fără să îţi dai seama, la mică lor revoltă obscură. Da, se întâmplă şi la case mai bune. Aşa măcar ştiai că ajutai un conaţional să stea cuminte în faţa ecranului, să îşi facă o laba onestă, în loc să îşi vânture gologanii pe alte obiceiuri periculoase. Tumultul mulţimii, un joc delabrat şi acaparator, o ameţeală plăcută ca şi când ai face bungee-jumping, o dinastie perversă cazată într-un infern anodin, ignobilis ab mundis, oameni din lumi….şi mai departe tot aşa. Nu gândeam eu cu viteză supersonică, dar puteam intui printre rânduri că originea frustrărilor lor nu era tratamentul inegal la care erau supuşi, cu care avuseseră timp să se obişnuiască, ci mai mult o formă de fatalism interorizat, dar lipsit de binecuvântări erudite şi exegeze postume, pe care încercau să îl combată cu sprint-uri disperate prin bulboana destinului, încercând să se smulgă din mijlocul răului, să poposească la un mal, acolo unde, loviţi de ataraxie ca nişte sfinţi trăzniţi de dambla, să îşi monitorizeze postumitatea socială, lingandu-şi rănile şi apoi să pornească într-o cruciadă fără sorţi de izbândă ca un memento tardiv al condiţiei umane. De aceea, acest erou homodiegetic, ascultând Skrillex şi mâncând banane pe bandă rulantă din tutu-ul lui Josephine Baker, această creatură cu care mă identificam aşa cum mă recunoşteam în orice pufarină toxică de tripou, era, pentru o clipă, prietenul fariseu ascuns după masca on-line-ului, participant nevinovat la ospăţul cu lebede vienoises, ureche atentă la monologurile plângăreţe, înger ubersexual şi ataşat diplomatic, orice eram, mai puţin eu, dar, din timp în timp, simţeam satisfacţia vieţilor care mă vizitau venind ca viitura şi lăsând totul în paragină, credinţe, idealuri, năzuinţe, iar prin faliile inimii defilau în miniatură noii mei prozeliţi pe care îi conduceam în fiecare noapte spre dugheana lui Gepetto şi le aduceam aminte să întoarcă ceasurile şi să le potrivească limbile la ora zero, ca alte basme să le intre pe uşă, timid, împinse de la spate, puţin nevrotice şi anxioase că au fost date uitării prea repede. Şi tot gândeam prea frumos şi nu îmi folosea la nimic. Nu prea îmi foloseau mie multe, în ultima vreme, ca şi când orice gând care mi se forma în căpăţână, era repede tras pe dreapta, percheziţionat şi legitimat, apoi trimis în deal la Socola cu o legătură de usturoi la gât şi leacuri băbeşti împotriva farmecelor şi filtrelor de dragoste, şi uite aşa, pâş-pâş, intram în rândul lumii. Cenzură. Decupările de la montaj. Mistificarea. Sfială robace. Înregimentarea. Căci ce poate fi mai plăcut decât să te lupţi cu monştrii din adâncuri, ca un copil cu plapuma pe cap, tremurând de frică după ce ai văzut Tales from the crypt sau ai citit 1001 de fantome de Alexandre Dumas. Şi alezele de sub fundul Bellei miroseau mai bine decât gândurile mele. Nu aveam nevoie de nici o decontaminare de viaţă, dimpotrivă. Dar nu poţi judeca la rece când eşti în mijlocul torentului. O parte din mine înţelegea, în timp ce cealaltă rămânea indiferentă. Cum zice motanul Garfield, sufeream de pisicoză. Nu mi-am iubit copilăria, dorul m-a lovit mult mai târziu. Atunci când am înţeles că sunt singură cu mine şi din screening-ul amintirilor au început să se reverse ca din cornul abundenţei imagini, sunete, mirosuri, regrete şi indispoziţii, şi creierul mofluz s-a împăunat pentru o clipă, ca un stăpân de sclavi al unei plantaţii de bumbac, pentru recolta strânsă de alţii. Iar întrepătrunderea dintre ficţiune şi evidenţă, ca într-un joc de poker all-in, s-a soldat cu devertebrarea şi plagiatul fonfănit pe nas al unor teorii bine închegate, deşi inutile, şi cu oarecare măreţie stângace. O peliculă de sentimente,depusă peste inima, anamorphosis, un spectru distorsionat dar complementar, şi mii de momente strânse ca snopii în pridvor, un râu subteran cu susurul prelung, străpungând citadela dintr-un capăt până la celălalt, înconjurând turnul de fildeş şi săpând la temelie, până prinţesa zurlie, smetia vicleană, se coboară pe fereastră pe un tobogan din pânze de păianjen şi o bunghesc între ochi, îi dau merticul, şi ne identificăm până la ultimul solz de jeg şi pornim în lume să ne cântăm vremelnicia. Câteodată mă mai mânca la zgăibărace să o deturnez, să fac un high-jack prin visele ei, dar, în general, suporta duşurile scoţiene şi îşi întărea imunitatea.
„Scriu si in urma mea apare sensul”.Nu stiu cine a spus-o, dar imi place. Finalist in 2016 ale concursurilor Adenium Start (proza) si Traian T. Cosovei ( poezie). Fara pretentii de genialitate, fan Lautreamont si Elena Passima. Citind de toate.
Lasă un răspuns