Fiori și gânduri

De fiecare dată când trec pe lângă Gara de Nord mă încearcă nu doar cel mai strașnic dor de ducă, ci și acea senzație pe care o simțeam când nu eram localnic și gara îmi era fie punct de tranzit, fie întoarcerea la cazarmă din permisiile primite ca militar în termen.
Azi, mai abitir parcă decât în alte rânduri, unde văzusem zeci de tineri cu bagaje dolofane grăbindu-se înspre plecarea vreunui tren, către cine știe ce destinații de vacanță, mi s-au activat amintirile dusului la mare.
Hunedoara tinereții mele avea vagoane speciale pentru București, cu plecare la 21″35 și care se alipeau în Simeria garniturii venite mai din vestul țării, inclusiv un vagon de dormit, fiindcă metalurgia duduia și șefii combinatului siderurgic aveau multe drumuri de făcut la Capitală, așa că și noi ceilalți beneficiam de urcatul în tren direct de-acasă. În București ajungeam o dată cu zorii, că făceam vreo nouă ore pe drum, asta dacă, desigur, nu erau întârzieri iar legătură înspre Constanța era undeva înainte de unșpe, așa că aveam vreo trei ore bune de stat în Gară de Nord. Rareori ne încumetam să ieșim din gară, timpul relativ scurt și bagajele dolofane restricționându-ne libertatea de mișcare. Uneori dădeam o fugă până la magazinul „Sora” să ne cumpărăm ceva nimicuri sau ieșeam la fântânile arteziene din fața Ministerului Transporturilor, să ne facem poze, dar de cele mai multe ori întregeam forfota și zumzetul gării, așezați pe băncile de pe peroane sau direct pe vreunul din bagajele mai rezistente. Mâncăm din traistă ce aveam, sandvișuri făcute de acasă, fructe și ne mai completam meniul cu cafea, sucuri, prăjituri sau diverse nimicuri de ronțăit luate de la chioșcurile din capătul peroanelor. Cumpărăm și reviste, să avem de citit pe drum, precum și felurite lucrușoare de artizanat sau alte suveniruri, cu care să ne cadorisim rudele și prietenii la întoarcere.
Statul în gară era o experiență în sine! Vedeai oameni de toate categoriile, oameni din toate colțurile țării veniți cu treburi în București sau doar în tranzit, către cine știe unde. Vedeai șuți și potlogari, care încercau să-și facă meseria furtișagului sau a înșelarii fraierilor între turele regulate ale patrulelor de miliție. Vedeai florărese îmbrăcate în straie mai colorate decât florile pe care ți le vârau sub nas, îmboldindu-te:
– Ia, mâncaț-aș ochii tăi de domnișor și la fata lu matale o floare, că ui’ ce frumușică e. Hai, fă-mă și pe mine cu trei lei, că dăcât atât îți cer pă una. Hai, ia-o cu doi, avere-ați noroc de-o nuntă ca-n povești!
Și băgăm mâna în buzunar, scoteam un leu și florăreasa pricepând că nu va vedea niciun șfanț în plus de la subsemnatul se lăsa înduplecată:
– Fie, conașule, că-i fi student șî matale…
Vedeai cerșetori expunându-și beteșugurile vederii creștinilor călători, căutând milostenie mai ales la femeile cu marame pe cap și papornițe din materiale țesute-n casă. Vedeai lacrimi de despărțire și zâmbete de revedere, auzeai râsete și euforia călătorilor, mirosea a ulei încins, a praf de pe caldarâmul stropit, a parfumuri și transpirație, a flori și tutun, mirosea a viață în continuă mișcare, inconfundabile miasme, specifice gărilor.
Or, ieri, descins din tramvaiul 45 la capătul bulevardului Gheorghe Duca, venit dinspre Piața Victoriei unde avusesem ceva treburi și trebuind să străbat pe jos postatea dinspre intersecția cu Calea Griviței până în fața gării, la coloane, de unde urma să iau troleibuzul către Universitate, am ales ruta ușor ocolitoare prin inima Gării de Nord, pătrunzând prin intrarea cu casele de bilete, trecând la pas domol pe artera din care se desprind perpendicularele peroanelor și virând apoi la stânga, să mă îndrept spre intrarea principală (ieșirea, în cazul meu). Am retrăit și de această dată acele sentimente, un mix de emoție, curiozitate, stupoare și entuziasm, trăiri pe care m-am bucurat să le surprind și pe chipurile majorității tinerilor văzuți acolo.
Era 10″30 și vocea aia impersonala, metalică parca, a crainicei gării anunța călătorii că trenul I1928 cu destinația Constanța urma să tragă la linia opt.
Fireste, romanticul din mine și nostalgia care mă abundă în dese rânduri m-au făcut să mă înalț pe vârfuri, să mă uit peste capetele călătorilor, să văd dacă nu m-oi zări pe mine cel de odinioară, june bălai cu un rucsac în spate și cu vreo fatucă de mână, așteptând trenul. Acel tren sau oricare-ar fi el trenul, că-ntr-un final, călătoria contează, nu neapărat destinația.
– Trăiește clipa! mi-aș fi zis, sperând ca tânărul eu să priceapă că tinerețea e izvor de beatitudine și că fiecare clipă trebuie sorbită cu nesaț, pentru că izvorul nu e veșnic.
Dar nu m-am zărit și-am plecat abătut, uitând chiar de izvorul binelui curent, cel atât de neluat în seamă cotidian…

Nicolae Cîrstea

Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…

www.facebook.com/MrNick.ro/