Foxy Blues

Realiză rapid că despre el vorbeau pentru că prea tăcuseră toți odată cu apariția lui în capul scărilor. Ieșise din restaurant și se oprise în capul scărilor, ținând în mână sticla de bere în care se reflecta soarele puternic al amiezii. Îl privise scurt pe fiecare în parte și apoi coborâse. Graba cu care toți, în afară de Profu’, își deschiseră telefoanele mobile și își pironiră ochii în ecrane îl făcuse pe Speedy să zâmbească într-un colț de gură și îi mai îndulcise senzația de lehamite.
Se așeză în capul mesei, în partea opusă celei în care stătea Profu’.
– Da’ continuați, nu vă sfiiți, spuse Speedy râzând mânzește.
Nimeni nu răspunse. Continuau să se uite în telefoane ca și cum nici nu-l auziseră. Doar Profu’ se uita la el calm din celălalt capăt. Surâsul de pe chipul efeminat al lui Speedy contrasta cu privirea cruntă aruncată peste masă fiecăruia dintre cei cinci colegi de trupă. Luă o gură de bere și puse cu grijă sticla lângă telefonul mobil.
– Despre mine vorbeați, nu? Despre mine și Laura, continuă Speedy și își dădu pletele pe după urechi.
– Da, băi Speedy, te bârfeam, răspunse Manny lăsând telefonul pe masă. Te superi?
Manny începu și el să râdă, privindu-i pe ceilalți ca și cum le-ar fi cerut susținerea. Speedy zâmbi din nou, stârnit ca de obicei de râsul pițigăiat al acestuia. Manny icni ușor și se aplecă în față pentru a-și trage peste umăr coada subțire și lungă până la brâu, prinsă la ceafă cu elastic. O aranjă cu gesturi atente peste țâțele mari ca de femeie și burta ce i se revărsa din pantaloni, își scoase pălăria de paie și o așeză pe masă, apoi începu să râcâie cu unghia degetului mare lemnul prost finisat și vopsit în cărămiziu pe care stăteau înghesuite sticlele și halbele de bere. Profu’ își trecu mâinile osoase prin părul lung, alb, slinos și rar și îl trase spre spate. Lăsă capul într-o parte, apucă între degetele mâinii drepte țigara ce fumega în scrumieră și, gânditor, trase în piept, privindu-l cu ochii întredeschiși pe Speedy.
– Băi, Speedy, zise Manny după ce-și trecu limba peste buze, acu’ nu te supăra pe mine că te întreb, dar măcar i-ai tras-o sau doar așa …
– Mă întrebi sau mă întrebați? îl întrerupse Speedy continuând să zâmbească.
– Te întreb eu, că nu știu cât de interesați sunt puștii ăștia. Vă interesează, bă?
– Ce? spuse în sfârșit Raul lăsând telefonul deoparte.
– Dacă Speedy i-a tras-o sau nu lu’ Laura. Adică măcar să se fi ales și el cu ceva din toată faza asta.
– Da’ chiar așa, bă, Speedy, i-ai tras-o sau nu?
În colțul lui, cu fața roșie din cauza umbrelei imense de deasupra mesei, Profu’ zâmbi discret. Își râcâi barba căruntă, nerasă de câteva zile și ridică ochelarii pe nas în sus. Luă o gura de bere din halbă și plescăi de câteva ori. Își împinse mandibula în față pentru a-și aranja proteza la loc și apoi începu să bată darabana în masă, cu unghiile lungi de la mâna stângă.
Acesta fusese primul lucru pe care îl remarcase Speedy la Profu’ atunci când se cunoscuseră cu câțiva ani în urmă: degetul mic al mâinii drepte încremenit în unghi drept și unghiile mari și ascuțite ale mâinii stângi cu care ciupea corzile chitarei atunci când dădea lecții sau când intervenea în concerte alături de ei.
– E o copilă, bă, tembelilor, răspunse Speedy cu același zâmbet pe figură, privind din nou pe fiecare în parte. Voi sunteți normali la cap?
– Are șaptișpe ani, frate. N-ai văzut ce dezvoltată e roșcata? și mimă doi sâni umflați. La vârsta ei altele au deja vechime în câmpul muncii, chicoti Manny mai departe. Acu’ dacă tot am dat-o afară, măcar cu atât să ne fi ales și noi.
– Noi? Cu ce? Voi chiar vă imaginați că dacă ar fi fost ceva, eu veneam și vă povesteam vouă cum a fost. Făceam un fel de întrunire.
– Exact, continuă Manny și chicoti din nou.
– Cam cum am făcut când am dat-o afară pe ea sau pe Matei, nu? Cam asta vă imaginați voi? Sunteți duși cu capul, spuse Speedy izbucnind de-a binelea în râs.
Își luă telefonul, îl deschise și începu să tasteze la întâmplare. Pentru toți, în afară de Coddy – noul vocalist, un individ timid și șters precum blondul părului lui- era semnul clar că Speedy se înfuriase, deși încerca s-o ascundă. Asta și tremurul obrazului drept zvâcnind necontrolat în sus îl dădeau de gol de fiecare dată. De când intrase în trupă o singură dată își mai ieșise din fire la una dintre repetiții, când Tibi și Dan se luaseră la ciondăneală. Fusese singura dată când se enervase atât de tare încât nu se mai putuse abține și urlase la amândoi să termine cu circul.
– Păi, ne-am gândit că dacă tot erați mereu împreună, o țineai în brațe, o pipăiai și aveai tot timpul grijă de ea, ceva trebuie să fi fost între voi, mustăci Manny, privindu-l cu coada ochiului.
– Și v-ați gândit mult la asta sau v-a venit așa pe moment? spuse Speedy, continuând să zâmbească, deși fierbea de nervi.
– Ei, acum nu te gândi că nu mai puteam dormi noaptea de grija asta. Doar nu crezi că n-avem și alte probleme la care să ne gândim. Doar ne întrebam și noi așa ca fapt divers.
Speedy puse telefonul la loc pe masă și se sprijini de spătar.
– Sunt convins că sunteți toți frământați de diverse probleme existențiale, dar uite că totuși vă mai găsiți din când în când timp să vă aplecați și asupra unor astfel de probleme mărunte ca asta, dacă am futut-o sau nu pe Laura. Sau dacă și pe cine mai dați afară din trupă.
– Da’ noi n-am dat pe nimeni afară, interveni Dan, deodată interesat de discuție, abandonând și el mobilul pe masă.
Speedy îl privi scurt pe Dan și acesta își înghiți rapid restul vorbelor. De acum toată lumea era atentă, chiar dacă unii continuau să se uite în telefon.
– În afară de Laura și de Matei, spuse Speedy aruncându-i din când în când câte o privire lui Manny.
– Matei a plecat de bunăvoie …
– … și silit de voi, la anumite sugestii. Matei nu e prost. A priceput din prima unde bateți, așa că v-a scutit de un gest la fel de penibil precum cel al ședinței de excludere a Laurei, la care ea nu a fost prezentă. Trebuie să-ți reamintesc cum au decurs lucrurile?
– Nici acum nu văd care ar fi fost rostul prezenței ei la acea întâlnire. Nu văd de ce ar fi trebuit să fie de față.
– Poate ca să aibă ocazia să se apere, să spună ceva în apărarea ei? Ar fi trebuit să aveți sânge în instalație și să îi fi spus în față nemulțumirile voastre.
Manny își puse din nou pălăria pe cap și își trase coada la loc pe spate. Așeză coatele pe masă, de o parte și de cealaltă a halbei de bere și îl privi fix pe Speedy. Zâmbetul îi dispăru la fel de brusc cum apăruse.
– Ale noastre, ale tuturor, nu uita, spuse apăsat, ridicând arătătorul în sus.
– Da, ale noastre. Dar nu i-am dat nicio șansă să se apere, asta era ideea. Nu se face așa ceva. Nici măcar după ședință nu ați avut vreunul curaj s-o sunați și să-i spuneți că i-am dat papucii. M-ați pus tot pe mine s-o fac.
– Păi, tu erai cel mai apropiat de ea, răspunse Manny și izbucni din nou râs, lăsându-se pe spate. Nu ți s-a părut normal ca tu să fi fost cel care să o anunți?
– Bă, bă, ia uite, strigă Dan și-l înghionti cu cotul pe Tibi. Ce-i aia?
Dan se ridică în picioare și toți întoarseră capetele în direcția în care se uita. Dintre picioarele celei mai îndepărtate mese, la capătul opus al terasei, îi priveau ochii curioși ai unei vulpi. Animalul își săltă botul ca o măslină neagră și lucioasă și adulmecă în direcția lor, lăsând să i se vadă pieptul precum un plastron de un alb murdar, pus la repezeală peste costumul gri-roșcat. Își lăsă capul în jos ca și cum ar fi vrut să-i vadă mai bine pe cei așezați la mese. Trecu rapid limba peste nările umede și sondă terenul, făcând câțiva pași timizi înspre ei și înaintând prin iarba care i se freca de blana de pe burtă. Se strecură printre picioarele meselor și scaunelor, unduindu-și spinarea roșcată prin iarba înaltă. Ocoli primele trei rânduri de mese și se opri la nici cinci metri în fața lor. Privi suspicioasă înspre ei. Își înfoie mustățile și adulmecă din nou, neîndrăznind să mai înainteze. Apoi, brusc, Dan țipă înspre ea și toți tresăriră.
– O sperii, coaie, zise încet Tibi.
Animalul se trase în spate câțiva pași și își linse botul. Se ridică pe labele din spate, se întoarse și porni în direcția opusă. Până să apuce vreunul dintre ei să mai spună ceva, vârful alb al cozii dispăru în spatele restaurantului. Dan, Tibi, Coddy și Raul se priviră câteva secunde după care se repeziră spre telefoane. Se ridicară de la masă și o luară la goană după ea, hohotind de râs.
Speedy se întoarse spre Manny. Profu’, care până atunci nu spusese nimic, își scoase plicul cu tutun, pachetul cu foițe și pungulița cu filtre și se apucă să-și ruleze o țigară.
– Măi Speedy, uite cum stă treaba, spuse în timp ce presăra tutun pe foița așezată pe masă, în fața lui. Pe mine nu mă interesează dacă i-ai tras-o sau nu, cui i-o tragi sau altele de genul asta. E problema ta. Ce mă deranja pe mine era că Laura urla, nu cânta și știi bine că așa era. Ai recunoscut chiar și tu. Cel puțin la ultimele două cântări a ieșit groaznic. N-am spus-o doar eu sau tu sau Manny, ci și cei din public. Strica tot. Nu putea merge mai departe așa. Era păcat de toată munca: totul mergea strună, în sfârșit ăștia doi, Tibi și Raul, începuseră să sune ca o adevărată secție ritmică, chitara mergea strună, armonia – brici, tot, dar când începea vocea te luai cu mâinile de cap. Se ducea dracului tot.
– Pentru că fiecare căuta să se dea cât mai tare pe scenă ca să se remarce, și ea nu se mai auzea decât dacă urla. Sound check-ul se făcea cu anumite setări, iar în timpul cântărilor fiecare începea să se dea mai tare. Toți făceam asta. Recunosc că și eu făceam asta.
– Păi, atunci e vina voastră, și împunse cu țigara înspre Speedy și Manny. Voi doi, ca decani de vârstă ai trupei, trebuia să vă impuneți în fața puștanilor ăștia. Eu n-am nicio vină în cazul ăsta, spuse Profu’ înfigându-și țigara în colțul gurii și ridicând mâinile ca și cum s-ar fi predat cuiva. Singura chestie e că nu-mi plăcea deloc cum suna cu Laura în componență. Eu doar am propus excluderea. S-a votat liber, fiecare cum a crezut de cuviință și ăsta a fost rezultatul. N-am forțat pe nimeni să voteze în vreun fel sau altul. Așa că pe mine nu mă băgați în treaba asta.
Se ridică de pe scaun cu greu, își luă sticla de bere și porni încet spre ușa restaurantului, cu țigara atârnată în colțul gurii. Cei patru puștani reapărură din spatele restaurantului și se așezară la locurile lor. Pe scări, în dreptul ușii, Profu’ se opri și se întoarse spre cei șase.
– La trei ne vedem la sala pentru repetiții. Ce mai avem de făcut?
– Heart of stone și Good morning little school girl, răspunse rapid Dan, servil, ca de obicei.
– La trei, la sală, aruncă peste umăr Profu’ și intră în restaurant.
Manny își luă și el halba și porni după bătrân. Speedy se lăsă pe spate, sprijinindu-se de spătarul tare al băncii. Apoi se ridică și se întinse pe unul dintre șezlongurile de lemn înșirate pe pajiștea din fața restaurantului și așeză berea lângă el, direct în iarbă. Puse mâna streașină la ochi și privi în față. Pe partea cealaltă a șoselei cenușii ce șerpuia în vale, pădurea de pini se cățăra pe crestele munților, împungând cerul cu vârfurile ei. Undeva în stânga, departe, o porțiune de stâncă golașă se ivea brusc ca o cicatrice albicioasă pe obrazul verde-negru al muntelui. O dată la câteva minute trecea câte o mașină al cărei zgomot spinteca brutal liniștea desăvârșită din jur.
Speedy își luă berea și porni agale spre căsuțele de lemn din apropierea pensiunii, târșâindu-și bocancii prin iarbă. În urma lui îi auzi pe cei patru rămași la masă șușotind. Își înfrână primul impuls de a se întoarce spre ei și merse mai departe.
– Futu-vă-n gură de cretini, spuse încet în timp ce urca scările din fața căsuței.
Descuie ușa, puse berea la capul patului și se întinse în pat fără să se mai descalțe. Deschise telefonul. Niciun mesaj de la Laura. De două zile nu mai dăduse niciun semn. Nici măcar nu îi răspunsese la ultimul mesaj pe care i-l trimisese. De când îi spusese că pleacă la festival, nu mai știa nimic de ea.
Se uită la ceas și apoi așeză telefonul lângă el pe pat. Își scoase bocancii care căzură cu zgomot pe podeaua de lemn. Trase păturile peste el și se întoarse cu fața spre peretele plin de pete cafenii, urme de mâncare sau țânțari striviți. În camera fără nicio sursă de încălzire, odată cu apusul se lăsa un frig groaznic care abia spre prânz reușea să se mai înmoaie sub razele soarelui pătrunzând prin geamurile mari.
Privi un timp perdeaua veche și găurită din dreptul ferestrelor unsuroase și pânzele de păianjen din colțurile tavanului, grele de praf, dansând dizgrațios în curentul care intra pe lângă lemnăria scorojită a ferestrelor. Liniștea desăvârșită de aici era cea care îl ajuta să treacă peste senzația de dezgust ce-l cuprindea la vederea mizeriei din cameră și mai ales din baie. În scurt timp adormi ghemuit sub cele trei pături trase până sub ochi.

Telefonul vibră scurt de două ori, iar Speedy tresări atât de puternic încât lovi cu capul peretele. Își masă creștetul și se uită speriat în jur, apoi înspre ferestrele la fel de luminate ca atunci când adormise. Privi ecranul telefonului și plescăi de câteva ori pentru a îndepărta gustul de cocleală din gură. Nu dormise decât o jumătate de oră, iar acum se simțea la fel de buimac ca după o noapte de beție. Era singur în căsuță. Mai avea încă o oră până la repetiții. Laura se hotărâse în sfârșit să dea un semn de viață.
– hello! cf?
– Bună! Stăteam în pat.
– nu faceti repetitii?
– Ba da, da’ acum avem pauză. Mă odihneam.
– a atunci te las vb mai trz
– Nu, că am dormit. Gata. Cf?
– mbene stau ma plicti
– :(
– ce as fi vrut sa fiu cu voi acolo :((((
– Îmi pare rău. :(
– tibi ce face?
– Afară, cu ceilalți.
– dormiti în aceeasi camera nu?
– În aceeași căsuță. El doarme la etaj, eu jos.
– a, e cu etaj super
– Super, pe dracu’. E un frig aici de te caci pe tine. Și la baie, o mizerie de mori.
– :( au mai zis ceva astia?
– Care?
– Profu ailalti
– Eh, nimic interesant.
– n-au zis nimic de mine? de Matei?
– Eh, niște imbecili. M-am certat azi cu ei.
– de ce? ce au zis? au zis ceva de mine?
– Le-am zis că nu a fost corect ce au făcut, că am făcut ședință fără să fii și tu de față. Și le-am zis că n-au avut coaie să-ți spună în față.
– da ce-au zis de mine?
– Că nu le plăcea cum cânți.
– cine a zis?
– Toți.
– si Profu’?
– Da.
– si Tibi?
– Nu. El n-a zis nimic, ca de obicei. Tăcea ca boul.
– da ai vb cu el? el ce zice?
– N-am discutat încă, dar o să-l iau eu deoparte. Oricum, el nu zice nimic. Se eschivează ca de obicei, așa cum a făcut și cu Matei. Dar tu nu ai mai vb cu el?
– mnu. i-am mai trimis niste mesaje acu câteva zile da răspunde numa asa la oha
– Îmi pare rău că s-a întâmplat așa. :(
– eh asta e
– Cu Matei ai vb?
– am vb acum 2 ore mă duc la el pe la 6 repetam la o noua piesa
– Ce piesă?
– de la Korn ti-am zis?
– Nu. Ce?
– o sa inregistram o noua piesa
– Pe bune? F. tare.
– da vrem sa o urcam pe youtube ca si pe cealalta
– F. bine. Nu trebuie să vă afecteze incidentul ăsta. Ar trebui să le dați ăstora peste nas.
– pai vrem sa participam în toamna la festival
– Bluesland?
– yeap n-ar fi tare sa fim si noi? :))))
– :)))) Cum ar fi? Le-ar pica fața ăstora. Mai ales Profului. Și să aveți și mai mult succes.
– lol
– ???
– ?
– „lol”. Ce înseamnă?
– dude nu stii?
– Nu. :)))
– :)))) laughing out loud
– Aaaa. lol
– :))) cand cantati?
– Mâine seară.
– si cand va intoarceti?
– Poimâine dimineață ne întoarcem. Dar îmi vine să mă urc în mașină acum și să-i las aici.
– :))) pai urca-te esti cu masina ta nu?
– Da. :)))
– asa le-as face
– :))) Cum ar fi? Să se trezească mâine că nu au chitara armonie și nici cu ce să ducă instrumentele până acolo. :)))))
– da festivalu nu e acolo?
– Nu. E într-un orășel din apropiere. La vreo 10 km. Aici suntem într-o fosta tabără. În mijlocul pădurii, lângă o șosea.
– pe bune eu asa le-as face
– :)) N-am cum. Am promis.
– si ce daca
– Nu pot. Știi că mă țin de promisiuni.
– da :(
– Dar după cântarea asta, gata, am de gând să le spun „pa”.
– …
– Nu mi s-a părut deloc corect ce au făcut nici cu tine, nici cu Matei. N-au avut sânge în instalație să te fi chemat și pe tine la ședință. Le-am explicat că toți ne dădeam tare în timpul cântării și tu nu te mai auzeai, dar n-ai cu cine.
– eh nu conteaza
– Ba contează, că nu e corect. Și mai ales Profu’ a fost un laș că a pus pe alții să vb în locul lui.
– nu mai conteaza
– Tot deprimată ești?
– am o stare naspa
– Îmi pare rău. :( Lasă că mă întorc acasă, le dau ăstora papucii și o să ieșim prin oraș ca să te mai scot din starea asta
– il luam si pe Matei
– Da.
– si pe Tibi
– Nu știu dacă o să vrea Matei. Și sincer, după ce i-a făcut Tibi, nici eu nu aș mai vrea să ies cu el în oraș.
– …
– Dar ieșim noi, bem ca porcii, ne distrăm
– da bine tre sa plec hai ca vb mai trz
– A, bine. Te duci la Matei?
Fereastra de mess rămase inertă preț de un minut în care Speedy privi ecranul telefonului, în așteptarea unui răspuns.
– nu. mai trz
– A, da. Te duci în oraș?
Deși Laura continua să fie online, urmă încă un minut fără răspuns.
– da ma intalnesc cu cineva
– Aham.
– vb mai trz
– Bine. Ai grijă de tine. Te pup.
Speedy îi trimise un emoticon cu un sărut. Rămase cu ochii țintă la ecran, așteptând răspunsul. După trei minute închise telefonul și îl aruncă lângă el pe pat. Se aplecă după sticlă și bău cu sete jumătate din berea deja trezită. Își luă periuța și pasta de dinți de pe frigiderul ruginit din colțul de lângă fereastră și, încălțat cu papucii, intră în baia mizerabilă. Privi din nou cu silă urmele gălbui-gri de jeg de pe cădița dușului și pânzele de păianjen grele de praf, ce atârnau peste tot și așeză suportul periuței de dinți pe sulul de hârtie igienică de pe etajeră. Acolo considerase încă din prima zi că ar putea fi cel mai curat loc din baie.
În timp ce-și peria dinții auzi clinchetul telefonului. Își șterse rapid mâinile pe prosop și ieși din baie cu spuma atârnându-i la colțurile gurii. Laura îi răspunsese: un smiley face zâmbea larg din fereastra de mess. Colțul drept al gurii lui Speedy se lungi ușor spre ureche, întinzându-i dezamăgirea pe figură. Căută un emoticon cu o inimioară, dădu click pe el, se gândi câteva clipe și îl șterse.
– Ești un idiot, își spuse încet după ce închise telefonul și îl aruncă pe pat.

– Bine, hai că te las, spuse Speedy exact când Tibi intra pe ușă.
– E Matei? zise Tibi în șoaptă, apropiindu-se de Speedy, dar acesta nu-i răspunse și se întoarse cu spatele.
– Transmite-i Laurei salutări din partea mea, adăugă Speedy.
Feri telefonul de mâna întinsă a lui Tibi și închise.
– Coaie, de ce nu mi l-ai dat la telefon și mie?
Speedy îl privi scurt, ridică din sprâncene și zâmbi acru. Se așeză pe pat și se aplecă după bocancii din care scoase o pereche de șosete groase pe care mai întâi le mirosi, apoi și le trase peste cele din picioare.
– De ce nu-l suni tu? îi aruncă în silă.
– L-am sunat de câteva ori înainte de a pleca de acasă, dar nu a răspuns, spuse Tibi pe un ton umil.
– Și te miră?
Cu același zâmbet pe buze, Speedy își scoase de pe el bluza de trening și se ridică de pe pat. Se aplecă lângă trolerul deschis pe podea într-un colț și începu să scotocească prin el, înșirând hainele pe jos, la picioare.
– Păi, ce are coaie cu mine? se lamentă în continuare Tibi, urmărindu-l pe Speedy cu atenție. Ce i-am făcut?
– Tu chiar nu te-ai prins sau doar faci pe prostul?
Se așeză din nou pe pat, față în față cu Tibi, cu hanoracul negru în poală, și începu să culeagă scamele de pe el.
– Da, știu, coaie, că s-a supărat pe mine. Da’ nu înțeleg de ce, continuă Tibi fără a-și slăbi din priviri colegul de trupă și de cameră.
– Ei, vezi, aici e problema ta cea mare, se auzi înfundat vocea lui Speedy din interiorul hanoracului pe care și-l trăgea pe cap. Că nici măcar nu realizezi cu ce anume i-ai greșit. După mine, asta e chiar mai nasol decât faptul că ți-ai bătut joc de el.
– Adică cum, coaie? De ce mi-am bătut joc de el?
– De prost ce ești, dacă ții neapărat să-mi afli părerea. Pentru că ești un jegos, de-aia.
Tibi se ridică de pe pat, ridicând mâinile în lateral, apoi le lăsă pe lângă corp, neputincios și se așeză la loc.
– Da’ ce i-am făcut, coaie? Ce voia să fac? Cine l-a pus să se apuce de cântat și înregistrat cu aia?
– Era fix treaba lui cu cine și ce cânta. Atâta timp cât venea la repetiții și se achita mai mult decât onorabil de ce avea de făcut, nu interesa pe nimeni ce face în timpul lui particular.
– Da, coaie, da’ ai văzut ce a zis Profu’.
– Și ți-a fost frică să nu te dea și pe tine afară din trupă, nu?
Speedy se ridică de pe pat și se opri la câțiva centimetri de Tibi. Se aplecă până la nivelul feței lui și îl privi fix în ochi.
– Era cel mai bun prieten al tău, nu? Așa te băteai cu pumnul în piept de fiecare dată, la toată lumea. Nu mai avea nimeni altcineva loc pe lângă tine când venea vorba să-i atragă cineva atenția lui Matei. Erați tot timpul împreună. Mai puțin în seara când toți ceilalți din trupă au sărit la gâtul lui, întărâtați de Profu’. Știi bine că el a fost cel care a pus paie pe foc. Crezi că-l durea pe vreunul dintre ei ca Matei s-a apucat să cânte cu Laura în timpul liber, după ce am dat-o afară?
– Și ce era să fac, coaie? Oricum, dacă era hotărât să-l dea afară, nu mai puteam face noi nimic.
– Ce era să faci? Încep să cred că nu ești așa de isteț pe cât credeam și mai ales pe cât crezi tu că ești. Trebuia să-i iei apărarea, așa cum am făcut eu. Iar eu nu sunt cel mai bun prieten al lui. Te-ai prins? și îi făcu ironic cu ochiul. Asta trebuia să faci, nu să stai ca mutul cu ochii în nenorocitul ăla de telefon, în timp ce ăștia îl luau la șuturi din toate părțile. Când te-au pus să spui și tu ceva, ai dat-o din colț în colț ca o pizdă speriată, asta ai făcut în loc să-i iei apărarea. Era cel mai bun prieten al tău.
– Și mă luau și pe mine la șuturi și nu rezolvam nimic. Isteață soluție, n-am ce zice.
– Nu pricepi, nu? E vorba de un principiu. E vorba de prietenie.
– Coaie…
Continuarea rămase suspendată undeva în aer. Își lăsă privirea în podea și începu să-și frământe mâinile, în timp ce Speedy intră în baie să se pieptene și să se spele pe față.
– Ai preferat să taci, să nu spui nimic ca să nu superi pe nimeni, de teamă că te dau și pe tine afară din căcatul ăsta trupă, se auzi din baie vocea puternică a lui Speedy, încercând să acopere zgomotul apei.
– Gata, coaie, am înțeles.
– Păcat că n-ai înțeles la timp. Ai preferat să pierzi prietenia cu el decât să-ți pierzi locul în trupă. Și pentru ce? Pentru două sticle de bere, o farfurie cu ciorbă sau mai știu eu cu ce ne-am ales de când cântăm, și ca să te vadă lumea pe scenă la niște festivaluri de căcat unde toți erau atât de rupți încât nimeni nu mai știa cine și ce cânta.
Speedy reveni în cameră, unde Tibi continua să tacă și să-și frece mâinile una de alta. Se șterse pe față și întinse prosopul la uscat pe bara de la capătul patului. Luă din borseta de pe frigider cutia cu cremă de față și înmuie de câteva ori degetul arătător cu care punctă ici-colo tenul ars de soare și vânt.
– Și știi ce e și mai de râsul curcilor? Că toată lumea care aude că Matei nu mai e cu noi se miră mai tare decât dacă trupa ar dispărea cu totul, spuse în timp ce întindea crema.
Se opri pentru câteva clipe în fața lui Tibi și-și puse mâinile în șolduri.
– Cât de tâmpit să fii să-l dai afară pe cel mai bun membru al trupei? Cât de cretin să fii? Adică nu vorbim despre niște interese financiare nici măcar penibile care să fi fost la mijloc. Singurul motiv a fost orgoliul lui, al Profului, atât. Și știi la fel de bine ca mine că ăsta a fost singurul motiv. Mă vezi pe mine sau pe Dan făcând ce făcea Matei la chitara? Pe bune, să fim serioși. Nici eu, nici Dan, nici tu n-o să fim în stare vreodată de așa ceva. Eu măcar m-am apucat la treizeci și ceva de ani, nu mai am nicio șansă. Dar nici măcar tu, dacă ai schimba tobele pe chitară și ai începe acum, la 17 ani, să exersezi zilnic cinci-șase ore pe zi, n-ai reuși vreodată să ajungi la performanța lui. E cu nu știu câte clase peste noi. Și noi l-am dat afară. Cât de tâmpit să fii, frăție?
– E cu câteva clase peste voi. Peste mine, nu. Eu știu ce fac la tobe. Tu și Dan nu prea aveți treabă cu chitara.
– Tocmai.
Speedy îi făcu din nou cu ochiul și se așeză pe pat. Își încălță bocancii și luă geaca subțire de fâș pe el. Își trase părul lung și rar afară din guler și netezi rapid tâmplele. Luă telefonul, apoi băgă în geacă mapa cu partiturile și trase fermoarul.
– Și, apropo, „aia” pe care am dat-o afară era în limbă după tine, imbecilule, spuse Speedy înainte de a ieși pe ușă.
Tibi rămase un timp pe pat, cu coatele sprijinite pe genunchi, privind mocheta jegoasă și arsă din loc în loc cu țigara. Se ridică de pe pat, urcă la etaj și își luă bețele.

Seara începea să se lase. În dreptunghiul din ce în ce mai slab luminat al singurei ferestre a sălii de repetiție, cerul și pădurea de pini deveneau treptat o singură pată imensă întunecată. Obosiți și iritați, se așezaseră pe amplificatoare, pe boxe și priveau spre Speedy și Profu’, singurii care continuau să stea în picioare.
Niciunul dintre ei nu mai știa pentru a câta oară reluau nenorocita aia de piesă. Nici măcar când o introduseseră în repertoriu nu se câcâiseră atât de mult. Le ieșise atunci aproape din prima, iar acum stăteau la ea de mai bine de jumătate de oră. Rămăsese ultima piesă pe care o mai aveau de repetat.
– Intri prea repede, spuse Profu’ încercând să-și păstreze cumpătul. Când Dan începe, are una, două, trei, patru măsuri și aici, la a patra măsură trebuie să se audă taaa-tatata-taaa-tatata-taaa-tatata și apoi intri tu.
– Păi, acolo am și intrat, rosti Speedy apăsat, străduindu-se să rămână la fel de calm. Așa am cântat de fiecare dată și a ieșit.
– Nu se poate. Nu e așa, ridică tonul Profu’, izbindu-și palma dreaptă de coapsă. Nu-mi explic cum de n-am observat până acum. Cum dracu’ n-am băgat până acum de seamă ce prostii cântați voi?
Stăteau amândoi în fața amplificatorului așezat peste boxă, Speedy cu chitara atârnată de gât și Profu’ urmărind cu degetul partitura lui Dan.
– Uite, vezi? Aici e chitara întâi, taaa-tatata-taaa-tatata-taaa-tatata și aici intră a doua chitară în forță, vruuuum, și făcu un gest ca și cum ar fi ținut o chitară invizibilă în mână. Hai, încă o dată.
Ceilalți se ridicară plictisiți, Tibi își izbi bețele unul de altul.Unu, doi trei, patru și o luară de la capăt. În mijlocul lor, Profu’, cu capul aplecat într-o parte, mâna dreaptă ridicată ca o gheară și ochii închiși, își bâțâia piciorul drept, ținând ritmul. Apoi, când se apropie măsura la care se împotmoliseră de fiecare dată, deschise ochii și îl fixă pe Speedy, accentuând mișcările mâinii și a piciorului. Deși slab, vocea lui se auzi printre sunetele instrumentelor.
– Taaa-tatata-taaa-tatata-taaa-tatata, nu, urlă Profu’ și făcu semn tuturor să se oprească. Măi, omule.
Își trase cu putere o palmă peste frunte, dându-și ochii peste cap.
– Cum să-l fac să priceapă? își spuse mai mult pentru el, privind către ceilalți membri. Dă-mi partitura ta, și întinse mâna spre Speedy, apoi privi în jur ca și cum ar căuta ceva. Care ai, mă, un pix, un creion, ceva de scris? Stai că aduc de afară, zise ieșind valvârtej din sală, în timp ce Speedy își căuta partitura în husa chitarei.
– Bă, fii atent aici, se apropie Dan de Speedy. Când eu fac taaa-ta…
– Taci, în morții mă-tii și vezi-ți de treabă, sări Tibi, ridicându-se din spatele tobelor. Când o să-nveți să cânți la chitara aia, atunci să vorbești, bă, repetentu’ clasei.
Toți izbucniră în râs, în afară de Speedy, Tibi și Dan. Speedy își verifică rapid telefonul, apoi deschise partitura la prima pagină și reluă în gând măsurile, una câte una.
– Ceva nu e în regulă, frăție. Fac exact așa cum zice aici. Ce nu iese bine? Ce nu ii convine? Ziceți, bă, ce nu e în regulă?
Toți ridicară din umeri, evitându-i privirea. Profu’ intră din nou în sală și întinse din nou mâna după partitura lui Speedy.
– Deci, ai așa, taaa-tatata-taaa-tatata-taaa-tatata, unu, doi, trei, și trasă câteva linii verticale pe portativ, și aici intri tu, și făcu o linie mult mai groasă decât celelalte.
Făcu un pas înapoi pentru a se depărta puțin de Speedy, se lăsă ușor pe spate și își împinse piciorul drept în față, iar cu mâna stângă flexată pe griful chitarei imaginare începu să cânte, mișcând ritmic palma dreaptă și bâțâind piciorul din față.
– Taaa-tatata-taaa-tatata-taaa-tatata, vruuum, și smuci mâna dreaptă peste corzile invizibile. Ia-o rar mai întâi. Hai.
Se întoarse spre Tibi.
– Asta-i ritmul, dum-dum-dum-dum. Dă-i drumu’, ce stai și te uiți la mine? Să te aud, și izbi cu piciorul în podea în ritmul dorit, stârnind în jurul tălpii mici nori de praf din covorul persan vechi și tocit. Asta e. Acum chitara întâi, strigă spre Dan, taaa-tatata-taaa-tatata-taaa-tatata și acum vruuum, și împunse cu degetul spre Speedy în același timp în care acesta intră pe melodie. Asta-i. Hai, încă o dată, la același ritm.
– Păi, așa am intrat și până acum, spuse Speedy ridicând umerii nedumerit ca și ceilalți.
Profu’ ridică mâna, pufni pe nas și își dădu din nou ochii peste cap. Apoi le făcu semn s-o ia de la capăt. Bătu cu piciorul în podea, începură tobele, apoi intră chitara întâi și basul, după care intră Speedy.
– Asta-i, strigă Profu’ pleznindu-și palmele satisfăcut. Hai, acum la viteza normală.
Reluară, cu Profu’ așezat în mijlocul lor, zâmbind cu ochii închiși și contorsionându-și trupul într-un soi de dans chinuit, lovind pe rând niște tobe, apoi niște corzi invizibile, după care îi indică lui Coddy când să intre cu vocea.
Sala în care repetau era un fost atelier sau o cameră în care, într-o vreme, proprietarul depozitase tot ce îi prisosea. Când intraseră aici pentru prima dată, în urmă cu trei zile, băieții fuseseră foarte dezamăgiți. Se așteptaseră măcar să poată repeta într-o sală mai mare decât o sufragerie, însă asta era tot ce le putea oferi proprietarul în afară de cazare și trei mese pe zi. Fuseseră nevoiți să-și așeze boxele, amplificatoarele și toate celelalte scule în fața pereților pe care erau înșirate rafturi încărcate cu ciurucuri: cutii pline cu șuruburi, cuie și sârme, cozi de mătură, dălți, radiouri și pickup-uri vechi, fiare de călcat, aspiratoare defecte, colaci de furtunuri sau sârmă, țevi din PVC, plăci de gresie și faianță, rulouri de mușama mirosind a rânced, o cameră de bicicletă, contorsionată ca o cobră neagră, mată, toate acoperite de un strat de praf gros precum o blană de șoarece ce ascundea culorile și formele obiectelor de dedesubt.
Trecuseră deja de pasajul cu probleme când Profu’ se opri din dans, deschise ochii și privi încruntat spre Speedy, apoi ridică mâna, făcându-le semn să oprească.
– Reluați de la refren, spuse și își mușcă buzele.
Se uitară nedumeriți unii la alții pentru câteva clipe, apoi Tibi dădu ritmul și începură. După două măsuri Profu’ le făcu din nou semn să se oprească.
– Omule, spuse apropiindu-se de Speedy, tu te-ai uitat vreodată pe partitura aia sau doar ai căutat pe youtube piesa și ai învățat-o lăutărește?
– Normal că m-am uitat.
– Și n-ai băgat de seamă că al treilea acord este la minor, nu fa? Este fa până la jumătatea versului, până la „never”, apoi intri cu la minor. Tu ai cântat fa tot primul vers.
Speedy vru să spună ceva, dar se opri. Luă partitura de pe amplificator, o deschise din nou la pasajul respectiv și mai privi o dată cu atenție portativul.
– În partitură este fa până la sfârșitul versului, îl contrazise Speedy, încercând să rămână cât mai calm.
– Nu se poate. Dă-mi să văd.
Îi smulse foile din mână și se duse sub becul din mijlocul tavanului. Cu arătătorul își împinse ochelarii în sus pe nas și apropie hârtiile de față.
– Nu.
– Ce anume? spuse Speedy nelămurit, ridicând din umeri.
Niciunul dintre ei nu pricepea ce vrea Profu’, așa că îi mulțumiră în gând lui Speedy pentru întrebare.
– De unde ai luat partitura asta? zise Profu’ căutând ceva anume în jur. Era un pix pe aici.
– De pe net. Toți avem aceeași partitură, răspunse Speedy și privi spre ceilalți pentru confirmare.
– Nu se poate. Nu e bună. E greșită. Piesa nu sună așa în original.
Lăsă foile în jos și căută cu privirea în jur.
– Unde dracu’ e pixul ăla, că înnebunesc, țipă dintr-o dată atât de tare încât Tibi scăpă unul dintre bețe.
Toți încremeniră cu instrumentele în mână, privind fix către fața stacojie de furie a bătrânului. În sală se lăsă liniștea. Profu’ își pipăi pe rând buzunarele pantalonilor, ale gecii și apoi cele ale hanoracului, din care scoase pixul.
– Vino, îi făcu semn lui Speedy, pufnind greu pe nas ca de fiecare dată când își ieșea din fire.
Toți îi cunoșteau accesele de furie care veneau din senin și la fel de repede dispăreau. Speedy făcuse cunoștință cu ele chiar din prima zi în care se cunoscuseră. Îl rugase pe unul dintre elevii lui să-l ia cu el la una dintre repetițiile trupei, iar când îi ceruse Profului permisiunea să asiste, acesta îi trântise un „Nu” sec și hotărât. Ca și acum, primul gând care îi trecuse atunci prin minte la auzul răspunsului fusese să-i tragă un pumn în nas, să-l dea cu cracii în sus. În fond, deși mai tânăr cu aproape treizeci de ani, și Speedy era tot profesor. Apoi, așteptându-și pe hol prietenul, auzise vocea puternică a bătrânului bodogănind o vreme pe tema „curioșilor care-și bagă nasul peste tot”, pentru ca după numai zece minute să vină în persoană și să-l invite în sală. Mai târziu, în aceeași zi, după repetiție, Profu’ îl invitase pe Speedy la o bere și își ceruse scuze pentru ieșirea de mai devreme.
Profu’ așeză partitura pe una dintre boxe și tăie apăsat notațiile de deasupra portativului.
– Nu e fa până la sfârșitul versului. E doar până aici, și trasă o linie oblică înaintea căreia scrise apăsat un F. Apoi intri cu la minor. Așa e partitura originală. Hai, dați-i drumul, zise din nou și se retrase într-un colț, lângă una dintre boxe.
Băieții o luară de la capăt, iar când ajunseră la porțiunea cu probleme, Profu’ ridică din nou mâna și țipă spre Speedy.
– N-ai intrat cu la minor la jumătate. De la capăt.
Toți se priviră tăcuți și reluară până la aceeași bucată de piesă la care se auzi strigătul disperat al Profului acoperind instrumentele.
– Măi, omule, nu înțelegi că nu e fa decât până la jumătatea versului?
– Dar suna ca dracu’.
– Nu sună deloc ca dracu’, țipă bătrânul și veni din nou între ei, în mijlocul sălii. Așa e piesa. Nu știu de unde dracu’ ați făcut voi rost de mizeria aia de partitură. De la capăt.
Deși Speedy respectă întocmai indicațiile Profului, la a treia încercare cei șase se opriră fără ca cineva să mai facă vreun semn.
– Sună ca un cur, spuse Coddy și privi spre Profu’, la fel de exasperat ca acesta. Vocea nu se pupă deloc cu armonia.
Bătrânul ridică din nou ochii spre tavan și își plezni palmele.
– Pauză zece minute. Caută-mi pe net piesa originală și veniți afară, îi spuse lui Manny. Voi doi luați-vă chitarele, și arătă spre Speedy și Dan.
Ieși din sală fără să-i mai aștepte pe ceilalți și trânti ușa. Se întoarse după numai câteva secunde, urmat de proprietarul pensiunii. Bărbatul, un individ bine făcut, cu o frunte îngustă, plină de puncte de grăsime, ridică mâna în semn de salut și apoi se așeză pe una dintre boxe fără să ceară voie.
– Trebuie să stați aici câteva minute, să nu ieșiți afară, spuse și-și frecă mâinile ca și cum s-ar fi bucurat de ceva. Am chemat vânătorul.
Cei șapte îl priviră nedumeriți, neștiind la ce se referea bărbatul.
– Vulpea aia de azi se tot învârte pe aici de vreo două zile. Nu-i vorba de păsări, că n-are cum să ajungă la ele. Dar poate să fie turbată și, știți, mai avem și familii cu copii pe aici. Și nu-i vorba doar de copii, ci și de noi ăștia mari. De obicei, vulpile nu se apropie atât de mult de oameni decât atunci când sunt turbate.
– O împușcă? se repezi ca de obicei Dan.
Bărbatul ridică umerii și brațele.
– N-avem ce face. Nu putem risca.
– Piesa, strigă Profu’ spre Manny care își lipise deja fața de geam, încercând să străpunga întunericul de afară. Ai găsit piesa?
Veni cu telefonul lângă Profu’ și începu să butoneze în timp ce proprietarul, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor, îi studia pe cei șase și instrumentele lor.
– Asta e?
– Nu știu, răspunse Profu’. Dă-i drumul s-o aud.
În sală răsunară primele acorduri și toți făcură liniște. Curios, proprietarul continua să-i urmărească.
– Nu e asta.
O nimeriră la a doua încercare și Profu’ îl puse pe Manny să dea volumul la maxim.
– Da, asta e, o recunoscu Speedy imediat și se așeză mulțumit pe boxă, cu chitara agățată de gât, față în față cu Profu’ pentru a-l vedea cât mai bine.
– Nu se aude clar, zise nemulțumit bătrânul. E înregistrată prost. Cum facem să se audă la boxe?
– Punem telefonul la microfon, propuse Coddy.
Manny apropie telefonul de microfon și, din boxa lângă care stăteau Profu’ și cei doi chitariști, sunetul distorsionat al piesei vechi de câteva zeci de ani năvăli în încăpere, înghesuindu-se în colțuri. Ceilalți ascultau din locurile lor sub privirile încântate ale patronului. Acesta zâmbi fiecăruia în parte și începu să-și legene picioarele ca un copil, în ritmul melodiei.
– Mai pune-o o dată de la capăt, spuse Profu’ după primul refren.
La reluare, Profu’ lăsă să treacă primul refren, fără să oprească piesa, fiind convins că totuși nu se înșela. Trecu și al doilea refren. Aproape de al treilea, când nici măcar patronul nu se mai gândea la vulpe și toți așteptau cele patru acorduri, de afară, bubuitura puștii făcu geamurile sălii să zăngănească. Speriați, săriră toți și abia după câteva secunde realizară ce se întâmplase. Manny uită de telefon și lăsă mâna în jos, iar sunetul melodiei din boxe se pierdu. Privirile tuturor rămaseră îndreptate spre dreptunghiul întunecat al ferestrei. Tibi se ridică de la tobe, alergă la geam și își lipi fața de sticla rece, cu palmele în lateral pentru a putea zări ceva afară. Raul sprijini basul de boxă și i se alătură lui Tibi.
– Vine cineva, strigă Tibi și privi spre intrare.
Ușa se deschise și în cadrul ei se opri un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o bărbiță căruntă și tunsă scurt, îmbrăcat într-un costum verde-negru.
– Gata, domnu’ Toader, spuse pădurarul. Puteți ieși acum, apoi se uită către ceilalți, salută scurt și ieși.
Patronul îl urmă imediat, iar Tibi, Raul și Coddy îi cerură din priviri Profului încuviințarea de a ieși și ei.
– Trei minute și veniți înapoi, spuse Profu’ fără să ridice vocea, contrar așteptărilor.
Dan nu îndrăzni să ceară și el voie. Chicotind, ceilalți trei se buluciră care să iasă primul. Ușa se trânti în urma lor și, din întunericul de afară, se auziră râsetele și înjurăturile aruncate unul altuia. Manny opri melodia, puse telefonul alături și se apucă să-și scuture muzicuța și să o șteargă de salivă cu batista. Profu’ luă partitura și se apucă să o răsfoiască sub lumina becului. Așezați față în față, Speedy și Dan stăteau tăcuți, cu chitările atârnate de gât, Speedy încercând să mascheze zâmbetul victorios.
Ușa se dădu de perete și cei trei tineri năvăliră în sală odată cu râsetele lor.
– A împușcat-o, frate, strigă Raul spre Dan și îi înfipse sub nas telefonul pentru a-i arăta pozele.
– Mda, spuse calm Profu’ și aruncă partitura pe unul dintre amplificatoare. Hai să terminăm o dată cu piesa asta.
Își reluară toți locurile. Tibi lovi de patru ori bețele și băieții începură piesa. Profu’ se retrase tăcut într-unul dintre colțurile sălii, cu mâinile în buzunar și se așeză picior peste picior pe singurul scaun din încăpere de unde îi urmări pe cei șase până la sfârșitul melodiei.
– A ieșit? îndrăzni Dan.
Profu’ se ridică de pe scaun și, în loc de răspuns, îi aruncă un zâmbet acru.
– Dan, Coddy și Raul stingeți amplificatoarele și boxele. Le puneți aici lângă ușă, unele peste altele, amplificatoarele deasupra. Tibi, te apuci și-ți desfaci tobele și le așezi în ordine ca să putem să le ducem mâine ușor la mașină. Scoateți cablurile, le strângeți ca lumea și le așezați undeva în ordine, ca să nu mai pățim ca data trecută, să ne trezim că ne-au dispărut din ele.
Scoase din buzunarul cămășii pachetul cu tutun și punguța cu filtre și ieși din sală. Speedy strânse cablul, îl băgă în buzunarul husei, apoi puse cu grijă chitara în husă și trase fermoarul, fără să mai fie atent la ceilalți și la glumele porcoase pe care și le făceau unii altora. Sprijini chitara de perete și ieși și el. Scoase telefonul și verifică mesajele: niciunul de la Laura. Căută numărul ei în agendă și apelă.
– Ești idiot, șopti după ce auzi sunetul apelului respins.
Închise telefonul și se îndreptă spre pensiune. Îl găsi pe Profu’ la una dintre mese, în fața restaurantului, sub becul atârnat de umbrelă, rulându-și o țigară în fața unei sticle de bere pe care un fir subțire de spumă se scurgea încet ca un scuipat. În întunericul de dincolo de mese nu se mai distingeau șoseaua, pădurea și muntele.
Speedy intră în restaurant și se întoarse după un minut cu o sticlă de bere. Luă loc pe partea cealaltă a mesei, își puse sticla în față și, cu mâinile îndesate adânc în buzunare, așteptă cu răbdare până când bătrânul termina de rulat țigara. Chibritul scăpără și flacăra lumină preț de câteva clipe chipurile obosite ale celor doi.
– Ar trebui să vă trag o înjurătură, zise Speedy zâmbind larg.
Prin norul firav de fum, la lumina slabă a becului, Speedy zări pe chipul zbârcit și nebărbierit de câteva zile al bătrânului același zâmbet chinuit de mai devreme.
– Dar ce, crezi că eu nu pot să fiu idiot? rosti fără vlagă Profu’ și trase din țigară cu sete.
Zâmbiră unul către altul, fără să mai spună ceva. Ușa sălii de repetiție se deschise și liniștea fu întreruptă. Manny ieși abia mișcându-și trupul imens, urmat de cei patru puștani ce continuau să se înghiontească și să facă mișto unul de altul.
Speedy se ridică de la masă fără să spună nimic și porni spre șosea. Treptat, vocile celor șase se pierdură undeva în spate, în întuneric. Păși încet prin vegetația înaltă, ascultând sunetul din ce în ce mai distinct al firelor de iarbă frecându-se de bocancii și pantalonii lui. Se opri în locul în care terenul cobora spre șosea și privi cerul senin. Mascată de muntele din față, luna începea să-și arunce timid lumina peste creasta împădurită.
Trase până sus fermoarul gecii și își înfundă bărbia în gulerul ei. Mirosea a ger. Scoase telefonul din buzunar și îl deschise. Privi un timp ecranul. Apoi aprinse lanterna și începu să coboare spre șosea. Nu avea unde să fie decât în groapa aceea plină de gunoaie, aflată între pajiștea din fața pensiunii și șosea. Se opri pe marginea gropii și se așeză pe vine. Din spate, auzi ca niște șoapte pașii lui Tibi, apoi sunetul lor clar fu acoperit de vocea lui.
– Ai găsit-o?
Veni lângă Speedy. Scoase telefonul, aprinse și el lanterna, apoi se așeză lângă colegul de cameră. În mijlocul gunoaielor zăcea trupul contorsionat ciudat și fără viață al vulpii. Luminile celor două telefoane se reflectau în dinții rânjiți ai animalului. Urma glonțului se zărea printre firele de blană de pe gât. O pată întunecată, de mărimea unei monede de zece bani, din care sângele se scursese într-un fir lat cât un deget și se închegase pe plastronul ei alb.
Tibi se întoarse spre Speedy. Fasciculul lanternei lui se desprinse de trupul animalului și se pierdu în iarba dinspre șosea.
– Îmi pare rău, spuse încet și sunetele se scufundară în vata întunericului.
Speedy nu răspunse. Așezat pe vine, continua să privească ghemotocul de blană de pe maldărul de gunoi.

Gabriel Florin Macsim

Născut în orasul Buzau, jud.Buzău, la data de 30 aprilie 1977. Absolvent al Fac. de Matematică și Informatică din cadrul Universității București în anul 1999, titlul de doctor în matematică obținut la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București.
Lucrez ca profesor de matematică la Școala Gimnazială Măgura, din anul 2007.
Printre preferințele mele literare se numără Gabriel Garcia Marquez, Jose Saramago, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, J.M.Coetzee, Richard Ford, Jonathan Franzen, Jonathan Safran Foer, James Joyce, Orhan Pamuk, Mircea Cărtărescu, Ștefan Bănulescu.