Fragment din volumul Eu nu prea ies din casă, abia de părăsesc Chiba, nu am fost niciodată în străinătate, dar am devenit scriitor român, de Tettyo Saito, editura Sayusha, 2023
“Fă harakiri[1]!”
Cred că-nțelegeți expresia asta în română și fără s-o explic.[2] “Scoate-ți mațele”, gen. Mna, inevitabil, ai parte de rasism dacă ești japonez sau asiatic în România. Personal, n-am fost niciodată. În România adică. În principiu, n-am de-a face cu românii decât pe net. Și cu toate astea, tot s-a nimerit să dau bot în bot cu rasiști.
Treaba asta cu harakiri e-un exemplu perfect. Când mi-a trântit-o, singurul lucru la care m-am putut gândi a fost c-am ajuns, în sfârșit, suficient de faimos ca să fiu discriminat. Minunat![OP1] Păi, acest compliment nu-i decât o reacție defensivă pentru atât de rasism, un atac brusc și brutal. Nu-i ca și cum am suferit cine știe cât, da’ probabil că tot m-a usturat puțin din moment ce stau ca un dobitoc și scriu despre fază.
În mod retrospectiv, dacă stau să mă gândesc, trebuie să recunosc că sunt impresionat. Pe bune, gen. Probabil cititorii mei n-au treabă cu harakiri, da’ se întreabă care-i faza cu ‘Fă’. E forma imperativă la persoana a doua singular a verbului ‘~wo suru’/‘a face’. Adică ‘~shiro!’. Deci dacă vrei să zici Harakiri wo shiro!, zici “Fă harakiri!”. Cu alte cuvinte, idiotu’ ăsta știe că harakiri nu e verb în japoneză, ci substantiv. Știe, deci, că dacă zice doar “Harakiri!”, strigă ca prostu’ doar numele unei acțiuni. Așa că adaugă verbul ‘a face’/‘~wo suru’. Așa ajunge lăbarul ăsta rasist să-mi zică “Fă harakiri!”. Bun, clar, nu dă doi bani pe mine, da’ măcar dă semne că înțelege din punct de vedere gramatical cuvântul japonez harakiri. Și-mi pică fața, așa, puțin. Pesemne că nu-i chiar așa prost omul, gen.
Când se ia careva de mine, am obiceiul să analizez gramatical insultele. Am învățat de la Cioran, filosoful nihilist român. Da, bine, practic ce ar trebui să fac eu cu oamenii ăștia e să-i dau în gât în mod public. Da’ vreau să zic că-i surprinzător de relaxant să diseci gramatical injuriile astea. Te calmezi instant.
Da’ am pățit și mai rău de-atât. Acum vreo doi ani am fost invitat de revista Leviathan să scriu o serie de povestiri scurte. Era prima dată când mi se-ntâmpla așa ceva, așa că eram destul de băgat în priză. Voiam să scriu o serie de povestiri scurte din perspectiva unei românce care-i vorbește iubitului ei japonez. Și el e-n comă, gen. Ideea de bază era să ilustrez diferențele culturale dintre Japonia și România. Prima povestire a fost despre vânătoarea de vulpi, țin minte. Era o povestire destul de scurtă, d-am băgat trup și suflet în ea, clar. Și-am trimis-o. Redactoarea m-a întrebat așa: “Româna ta e adevărată?”. Întrebarea asta m-a debusolat. Sincer. Și-am tot stat și m-am întrebat ce-ar trebui să răspund. Până la urmă am zis că da, eu am scris textul, da’ că pe urmă mi l-a corectat un prieten. Din punctul ăsta de vedere, nu, româna mea nu-i tocmai autentică. Da’ eu am scris povestirea, fără-ndoială. Și-apoi, fără nicio explicație, tipa mi-a zis că le pare rău, nu mai pot publica seria de povestiri. Asta după ce scrisesem vreo trei, patru. Pe bune? Ce-mi spunea femeia asta, de fapt, era că româna scrisă de un japonez nu are cum să fie reală. Deci eu sunt fake, cum ar fi.
Incidentul ăsta, cam ca și incidentul cu ‘pizdă’ de care ziceam mai devreme[3] – astea sunt genu’ de situații în care poți fi discriminat și fără să locuiești în România. În momentu’ respectiv mi-a picat fisa: eu cu româna mea o să fiu mereu străin , o să fiu mereu outsider cu totul pentru români.
Și m-am pus să ascult opening trackul de la Super Sentai: Avataro Sentai Donbrothers[4]. Melodia de la început, gen. E așa, elegantă, cu stil, e mișto. După car-am ascultat opening trackul de la Kikai Sentai Zenkaiger[5] . Ăsta e mai plină de vervă și te aprinde puțin. Eu sunt tipul de persoană care ascultă muzică ca să se înflăcăreze, cum ar fi, mai ales când scriu genu’ ăsta de chestii. De exemplu, dacă scriu un eseu, probabil că Animals as Leaders reprezintă cel mai bine ce se petrece la mine-n cap. După ce-am scos ce-i esențial și-am mai mult spațiu de desfășurare, ascult muzică indie românească, gen Zimbru sau Sofia Zadar. Dacă-mi vine ceva idee și-ncep să m-agit, ascult ABBA, tot felul de melodii. Înafară de-astea, mai nou am început s-ascult rock japonez de prin anii ’90. Mă dau în vânt după niște tipi, THE YELLOW MONKEY. Nu știu dacă sunt multe persoane de vârsta mea care îi ascultă, da’ eu îi ascult de pe vremea în care eram în liceu, după ce-am auzit PUNCH DRUNKARD și 8 și m-au dat gata.
THE YELLOW MONKEY – numele ăsta, am impresia că simt o afinitate specială pentru el. E genu’ de chestie pe care albii de prin vest ar spune-o când fac mișto de asiatici. Da’ băieții ăștia au luat termenul, l-au reclamat și au început să-l folosească plini de mândrie când și-au prezentat muzica întregii lumi. Și-ți trebuie coaie pentru așa ceva. Mai ales când te izbești de genu’ ăsta de rasism. Mna, am fost impresionat.
Mai au o piesă, Kanashiki ASIAN BOY. Dacă stai s-asculți versurile, îți dai seama că băieții ăștia au obiceiul prost de prin anii ’90 în care îmbracă al Doilea Război Mondial și ce-au făcut soldații japonezi într-o aură de-asta romantică. Prostii de genul. Da’ dacă trec cu vederea treaba asta, înțeleg discrepanța dintre identitatea japoneză și rockul alb, din punct de vedere cultural. Rockul vestic. O simt gen. O simt până mă arde pe dinăuntru.
Da stau și mă gândesc apoi, și mă-ntreb dacă nu cumva asta sunt și eu pentru români. Eu în limba română – un gălbejor tristuț. Și-aproape că-mi dau lacrimile. Și-mi dau seama dintr-o dată c-am pumnii încleștați. Mă relaxez, desfac pumnii și realizez c-am tableta în mână. După toată fervoarea asta, așa se naște o poezie. Iau toate emoțiile astea negative care s-au acumulat, toate impresiile astea pe care le-am adunat de la bigoții ăștia și le-am transformat într-o parte integrală a creațiilor mele. Și simt c-am realizat ceva important . Ar trebui să le fiu mulțumitor, nu?
Vă mulțumesc frumos, lăbari rasiști. Și vă dedic o poezie despre-un gălbejor tristuț.
Româna mea, galbeniță
Româna mea e galbenă
Ca pulbere TNT
Devreme să explodez, oricând
Așa că încerc să controlez, chiar acum
Româna mea e galbenă
Ca acid în stomac
Imediat ce erupă de la gura
Îți topește timpanele haha
Zice un bărbat fără dinți
“Fă harakiri!”
Zice un leviatan ciuciubat
“Româna ta e falsă la naiba!”
Pentru că
Româna mea
Nu e
Albă
Româna mea e
Galbenă
Dar prietenii mei
Galbeni nu pot înțelege asta
“Ai vândut sufletul cu albi,
Trădătorule!” zice ei
L-ați vândut
Cu engleza și franceza, nu?
Apoi, ce culoare
Te gândești
Că romana mea e?
Cel puțin, nu albă
O dată ca niciodată
Exista Pericolul Galben
Noi distrugem Occidentul
Diavol galben de la Orientul
Învechit deja
Dar acum vreau să
Mă numesc așa în mod afirmativ
Cu glorie
Ca și cum oameni queer
Ar transforma un cuvânt peiorativ
Folosit de idioți
În cuvântul care călătorește propria lor viața
Româna mea e galbenă
Sunt calamitatea galbenă pentru dvs
Devreme să explodez, oricând
Sau vreți să explodez?
Text translated by Olivia Putyer
Poem translated by Tettyo Saito
[1] Sinucidere rituală prin spintecare cu o sabie, practicată odinioară în Japonia de către samurai ca o alternativă onorabilă la rușine sau execuție.
[2] Cititorii români trebuie să țină seama că explicația lui Tettyo se adresează cititorilor săi japonezi în acest fragment.
[3] Aici Tettyou se refera la un incident relatat in capitolul 2 al cărții în care un strain, dorind să profite de posibilitatea că Tettyou nu e familiar cu anumite idiomuri vulgare în românește, încearcă să îl convingă să le folosească înadecvat pentru a-l pune în situații umilitoare.
[4] Serial TV animat japonez, aparținând genului tokusatsu, caracterizat de utilizarea abundentă a efectelor speciale.
[5] Alt serial tokusatsu.
Doctorandă în fotografie japoneză contemporană la Universitatea din Edinburgh, unde a absolvit și un master în societate și cultură japoneză. În prezent locuiește la Londra, unde își desfășoară cercetările, face traduceri și fotografiază evenimente muzicale.
Lasă un răspuns