Ghicitoarea

Cornul lunii acoperit la vârf de o fâșie de nor vinețiu strălucea ca pus în ramă chiar în mijlocul ferestrei deschise lângă fotoliul al cărui braț Cristina îl încălecase cu picorul drept. Nici nu-l observase. Recitea  ”Mornings in  Florence” de Ruskin. Prima dată îl descoperise pe Ruskin încă înaite de studenție, doar fiindcă îl citise pe Proust.
O interesa foarte mult ce spunea el despre Giotto și deși aici era vorba despre opera lui din Florența, își aminti că văzuse de două ori  Capela degli Scrovegni din  Padova. Prietena ei pictorița îi spusese că se pierduse mult din autenticitate cu restaurarea  din 2001 și că frescele   păreau prea scoase din cutie acum, dar pe ea o impresionase totul, de la ”ceremonia” de la intrare, când grupul restrâns al vizitatorilor trebuia să se așeze 15 minute pe scaunele din mica sală cu aer condiționat și  așteptând scăderea umidității corpului, să vizioneze un filmuleț despre cum Enrico Scroveni a cumpărat terenul vechii arene romane, cum a construit palatul care nu mai există și capela familiei pentru care  i-a comandat pictorului frescele  pentru a răscumpăra marele păcat al tatălui său care fusese cămătar și până la sunetul cristalin al clopoțelului care anunța cu rigurozitate sfârșitul vizitei.
Ruskin vorbea despre Santa Croce din Florența. Giotto pictase frescele de acolo la aproape 60 de ani când ajunsese să redea spațiul stăpânind deja  legile perspectivei cu zece ani înaintea fraților Lorenzetti, dar ea  revedea cu gândul mica capelă din Padova.  La ea se gândise  când citise ce spunea Ruskin despre acel teribil de omenesc bun simț pe care ea îl descoperișe sub atâtea chipuri în frescele capelei Scrovegni:  ”lucra mozaic,  marmuă, picta, dar și construia propriu zis, fiind un om cu calități extraordinare și cu un extraordinar bun simț.” Ruskin îl supranumește un apostol al artelor și meseriilor cărora și-a dedicat întreaga viață.
Da, era foarte mult bun simț în scenele cu Ioachim și Ana, întâlnirea cu îngerul, regăsirea cuplului la Poarta de Aur, viața Mariei, patimile lui Hristos. Acel bun simț de artizan stăpân pe meșteșugul lui recunoscător divinității pentru harul primit. Aşa cum se spunea şi la noi în trecut zugrav de biserici, fără a fi o jignire adusă artistului. În special scena cu Iuda are ceva foarte omenesc. Simți pur și simplu omul ca și în portretul postum al lui Dante din fresca cu Paradisul, pe care îl căutase cu înfrigurare de la intrarea în capelă știind că minutele sunt numărate și că ghidul va suna curând  clopoțelul nemilos.  Personajele sunt inspirate din chipurile și atitudinile unor oameni obișnuiți și tocmai de aceea durerea, modestia, suferința transpar atât de pregnant.  Din bun simț se naște acea frică de Dumnezeu a omului. Nu este propriu zis o frică de pedeapsă, cât o frică de ieșire din normă, frica de a nu încălca cutumele, de a nu cădea. 
Se gândi cu tristețe că atunci când înfățișase decăderea, drumul ispitelor spre care sufletul este pervertit de vicii,  Giotto nu avusese mai mult de 38 de ani. Și ea peste doi ani urmează să împlinească exact această vârstă.   Cam ce făcuseră ea și toți colegii ei promițători de la arhitectură și de la arte  până acum ?
Lăsă cartea pe măsuța de lângă fotoliu și se duse să închidă fereastra. De abia atunci observă secera argintie a lunii înconjurată de un halou vinețiu. Se duse la frigider, scoase niște cuburi de gheaţă, tăie o felie de lămâie și își prepară un gin cu tonic – foarte puțin gin și mult tonic. Ar fi fost frumos să se simtă ca Cezar atunci când a admirat statuia lui Alexandru cel Mare și și-a impus atingerea unei măreții care avea să-l coste scump. Poate că e vorba numai și numai de timp, de intensitatea cu care îl percepem și de repeziciunea cu care se scurge, sau doar așa ni se pare, atunci când lăsăm letargia să ne fure viaţa. Acea lene oblomoviană în care idei geniale ne năpădesc cu nemiluita, dar le lăsăm întotdeauna pe mai târziu, când ele își vor pierde sclipirea dintâi, sau vor fi uitate pe deplin, de noi cei înghiţiţi de demonul amiezii, când încolţesc germenii disperării şi apatia se joacă cu gândul sinuciderii, acea acedia , un soi de lene profundă care pentru grecii antici însemna inerţie şi nepăsare, o stare de torpoare,  spleenul  romanticilor pe care călugării creştini îl considerau apatia spiritului şi care a devenit vedeta timpurilor noastre – depresia. În povestea Parohului, ultima dintre Povestirile din Canterbury acedia  este urmată de mânie şi invidie – este viciul delăsării, al îngreunării spiritului.
La întoarcerea din Padova citise mult despre  simbolul filozofic și religios al  Porții de Aur. În adolescență știuse doar de podul Golden Gate din San Francisco și de ”Golden Gate Quartet” a căror muzică o  ascultase  în Club A cu Flaviu şi cu prietenii. Apoi aflase că era intrarea estică a Muntelui Templului, supranumită și Poarta Milei , pe care arabii aveau să o numească  Poarta Paradisului.  Oare avusese inițial basoreliefuri somptouase de aur, sau se numea așa pur și simplu fiindcă era scăldată în razele soarelui la răsărit ? Legendele leagă Poarta  de apariții divine. Acolo s-au reîntâlnit Ioachim și Ana și tot pe acolo îl urmăriseră fariseii cu privirea pe Iisus intrând în Ierusalim de Duminica Floriilor. Fiecare avem Poarta noastră de Aur. Ea crezuse că găsise iubirea eternă cu Flaviu, dar acum după despărţirea de el şi de când se instituise starea de urgenţă pe timp de pandemie, Poarta ei de Aur era portalul secret al călătoriilor imaginare sau al rememorării celor ce fuseseră cândva reale.
În vizita aceea frustrant de scurtă care se desfășurase contra cronometru, când nu mai știa unde să privească mai întâi după ce găsise renumitul portret postum al  lui Dante, cel mai mult o impresionase monocromia acelor grisailles care înfățișau alegoric  în atât de multe nuanțe de gri, cele șapte vicii și șapte virtuți care par să se  confrunte unele cu altele în oglindă de pe peretele nordic și cel sudic.  Giotto a fost primul care a folosit această tehnică în frescele  de la Capela Scrovegni. Până la el nu găseai astfel de imagini decât în miniaturile manuscriselor de lux și ale bibliilor regale. Fiecare medalion-panou  seamănă cu o sculptură în piatră sau marmură – acel trompe l’oeil care  te trimite cu gândul la ceea ce numim acum imagini 3 D. Dar nu numai paralela dintre vicii și virtuți captează privirile. Pe măsură ce parcurgi capela, ai senzația că pornești pe  un drum fără întoarcere, deasupra căruia plutește o întrebare capcană: cărora dintre ele le-ai dat mai multă importanță în viață și de care te-ai lăsat stăpânit ? De care ai fugit și pe care le-ai îmbrățișat lăsându-te pradă lor ?  La începutul acestui drum alegoric se află Prostia – o femeie în veșmânt de bufon. Celei care nu poate distinge binele de rău i se opune Prudența, o femeie inteligentă, matură așezată pe un scaun în spatele unui pupitru. În timp ce Mânia își sfâșie hainele, Temperanța controlează perfect instinctele printr-un zâmbet calm. Nestatornicia ezită inconstantă veșnic așezată pe o minge, într-o perpetuă acrobație disperată  încercând să își mențină echilibrul, gata să cadă în orice clipă. Când o privise se gândise la o mișcare rapidă ca dintr-un desen animat cu senzația că ar putea vedea-o prăbușindu-se în orice moment.  Curajul inspiră siguranță și tărie morală în chip de femeie fermă înarmată, purtând armura și scutul cu leu ridicat, gata de luptă în apărarea virtuții. Tronul Nedreptății se năruie, Justiția veghează la păstrarea unui echilibru perfect, Infidelitatea oarbă cade pradă focului Loialitatea poartă un coif pe cap și ține în mână o cruce în  lupta cu înșelăciunea și necredința. La capătul drumului Disperarea se spânzură și un mic diavol vine să îi ia sufletul, în timp ce Speranța în chip de tânără femeie grațioasă se ridică spre cer să primească o coroană strălucitoare din mâinile unui înger. Deşi alegorii medievale, la Giotto erau lipsite de manierism, toate păreau figuri ale unor oameni obişnuiţi pe care fie viciul, fie virtutea îi transfigura. Atunci înțelesese profunzimea acestui mare precursor al Renașterii.
Binele nu ar însemna nimic fără existența răului. Vrituțile i se păruseră  încremenite în perfecțiunea lor , dar recunoscuse pe loc că erau mult mai interesante acele măști  dramatice și pasionale ale viciilor în spatele cărora se ascunde atât de expresiv tentația căderii,  atracția pământeană spre greșeala comisă, fie și numai  o singură dată, dar devenită  ireparabilă. Fiecare panou i se păruse o mică scenă de teatru.   Sinuciderea Disperării, imaginea grotescă a Invidiei, furia Mâniei întruchipau studii perfecte ale autodistrugerii. Odată căzut pradă  lor rămâi neajutorat și sfârșești prin   a-ți face singur rău.
Le contemplase înfiorată, și rămăsese cu ochii la  Invidie, care o impresionase cel mai  mult,  când ghidul sunase clopoțelul.   Li se explicase în timpul vizitei că Giotto a ales să nu înfățișeze Avariția separat, ci a inclus-o în imaginea Invidiei cu chip înfricoșător de bătrână văzută din profil, o ureche supradimensionată, corn de berbec în creștetul capului și un șarpe ieșindu-i din gură simbolizând un potop de vorbe grele. Șarpele se întoarce împotriva ei mușcând-o de nas.  Poate că lipsa Avariției  era și un eufemism din cauză că tatăl lui Enrico Scrovegni fusese cămătar.  Caritatea  în chip de femeie tânără ţinând în mână Cornul Abundenţei strivește cu piciorul punga cu bani din mâna Invidiei  de pe peretele opus, ale cărei  tălpi şi veşminte  sunt cuprinse de flăcări.  Pe calea salvării propusă de Giotto viciile pot fi vindecate sau controlate de virtuți. Își aminti  o scenă din adolescență când venise acasă târziu, foarte îmbufnată și mama ei o așteptase îngrijorată. Pe atunci habar nu avea că zilele mamei erau numărate și că avea să o piardă atât de curând. Fusese în vizită la o colegă, fiica unui actor celebru de teatru și film.  Locuiau într-o vilă superbă, cu multe camere mari și luminoase, cu mobilă somptuoasă și parchet lucios de culoarea mierii. Fusese tratată cu prăjituri și limonadă de mama colegei, o brunetă elegantă de o frumusețe stranie cu păr brun și ochi verzi. Aveau un living imens, un birou cu mobilă de mahon și fotolii englezești din piele roșcată, o grădină mare , îngrijită, unde aflase că florile erau plantate să înflorească pe sezoane, primăvara narcise și lalele, vara trandafiri, toamna dalii și tufănele. Glazvandul livingului se deschidea spre  grădina asta de unde sclipea în soare apa albastră și limpede a piscinei, mărginită de   vase mari de ceramică în care leandrii își răsfățau în soare florile  roz , albe și galbene.  O invidiase pe colega ei și se întorsese foarte tristă acasă că nu are și ea așa ceva și că unii pot avea totul.  Până la urmă îi povestise mamei și ea îi spusese că nu e bine să invidiem niciodată pe nimeni.
– Tu să nu te compari în viaţa ta cu alții, ține bine minte ce îți spun!  îi spusese ea cu însuflețire. Fiecare om are norocul și soarta lui.  Ura, mânia, invidia te pot  îmbolnăvi grav, pe deasupra mai aduci și răul asupra celor pe care îi invidiezi, dar mai ales asupra ta. Să știi că nu glumesc deloc.
Ascultase mirată vorbele mamei și  uitase pe moment, dar după câțiva ani actorul murise măcinat de o boală incurabilă, se alesese praful de tot luxul și familia se mutase într-un apartament de bloc. Atunci îi trecuse ca fulgerul prin minte intensitatea cu care îi invidiase pe acei oameni.
Deşi nu se considera superstiţioasă din fire, ajunsese să se teamă de demonul amiezii. Coincidenţă sau nu, observase că de multe ori i se întâmplase ceva neplăcut în orele amiezii, aşa cum a fost şi despărţirea de Flaviu. Nu putea suferi siestele atât de respectate în ţările cu climă caldă. Ea atunci se simţea în plină forţă, chiar dacă afară erau 40 de grade. De la despărţirea de Flaviu avea insomnii. Dar chiar şi înainte de asta, crezuse mereu  că oamenii se tem de capcanele somnului adânc, mai ales  de când aflase că în Evul Mediu somnul de noapte avea două etape între 9 şi 12 cu o pauză de o oră, două,  timp în care oamenii se trezeau pentru a înteţi focul  în vetre şi pentru rugăciunile din Cartea Orelor dar şi pentru alte treburi casnice. În acele vremuri trăiau cu frică pentru viaţa lor, frică de bandiţi, frică de atacuri peste noapte. Fără lumina electrică, zilele şi nopţile se scurgeau în concordanţă cu natura şi cu succesiunea anotimpurilor. Se culcau devreme, dormeau în aceste două faze  şi se trezeau în zori. Pauza dintre cele două tipuri de somn era benefică, aşa îşi menţineau căldura în vetre şi siguranţa căminului controlând încuietorile porţilor şi ferestrelor, pregătindu-se pentru ziua următoare. Insomniile ei veniseră odată cu pandemia şi cu plecarea lui Falviu. Noaptea şi ziua începuseră să semene între ele, deşi afară înflorise liliacul din grădina vecinului de vizavi şi se apropia Paştele, ea continua să trăiască ca toţi ceilaţi cu teama de a ieşi pe străzi, cu frica de oameni care devenise treptat mai puternică decât frica bolii. Când trebuia să meargă la  cumpărături, evita  trecătorii,  parcă făcând economie în mişcări, deplasându-se cu încetinitorul în această nouă  lume ostilă şi distorsionată. Acum luna trecuse de cadrul ferestrei ei, mai era doar un nor tivit cu străluciri alburii, dar nu se mai uită la ceas, cu siguranţă era deja 4 dimineaţa. Luă fotografia cu ea şi Flaviu de pe scrin şi fără să o mai privească o puse în ultimul sertar de jos, unde umbla cel mai rar. Apoi se duse la culcare.
Tresări la sunetul strident al telefonului fix. Se uită la ceasul de pe noptieră. 12 şi un sfert. Recunoscu vocea afectată şi piţigăiată a Iulianei:
– Cristina, ce faci? Te sun în disperare pe mobil de ore întregi.
– Am uitat să-l pun la încărcat.
– Mă gândeam că acum fiindcă a trecut starea de urgență, să ieșim și noi. Am auzit de o ghicitoare foarte tare din Dristor. Te bagi ? După aia comandăm pizza și mergem la mine sau la tine. Ce zici?
– Păi, nu prea mă interesează…
– Nu mai fi așa de scorțoasă. Chiar nu vrei să știi dacă te mai împaci cu Flaviu? Aflăm și noi acolo ce a fost, ce va fi, chestii, baliverne, mă rog, ne distrăm un pic. E recomandată de o ziaristă care scrie la noi pentru rubrica  horoscop, prietenă cu șefa mea, cică i-a ghicit perfect viitorul. Vin să te iau cu mașina mea mâine pe la 11. Pupici.
Cristina nu mai apucase să zică nimic, dar știa că a doua zi se va trezi cu ea la ușă fix la 11 și așa a şi  fost.
– Ce faci fată aici cu atâtea cești și pahare nespălate și cărți aruncate peste tot ? Vrei să facem ordine împreună? Sau mai bine lasă, când ne întoarcem (deci ea deja hotărâse că se vor întoarce tot aici, deși aruncase propunerea cu „la mine” sau „la tine”.) Și în halul ăsta vrei să mergi ? Îmbracă-te și tu mai ca lumea. De când n-ai mai pus o rochie pe tine? Mă rog, toți am stat în trening sau pijama din martie până acum, dar tu chiar nu te bucuri de relaxarea asta? Ieșim și noi pe stradă fără declarație scrisă, mă duc și eu la servici, mă văd cu oamenii, vorbesc, chiar simțeam că mă tâmpesc acasă. Arăți ca naiba, ai și cearcăne. Conturează-ți și tu ochii măcar un pic, dă-ţi cu un corector anticearcăn pentru luminozitate. Eu am unul cu textură lichidă. De când nu ai mai fost să îţi faci o manichiură ca lumea ? Tot e bine că de când cu măştile astea nu mai dăm banii pe ruj. Hai, că te aștept.
– Merg exact așa cum sunt. Altfel nu mai vin, că tot nu aveam niciun chef. Ți-am mai spus  că nu suport să  mai vorbești cu „fată” și tu nimic. 
– Bine, bine, contessina. Stai atunci să-ți aranjez părul și să te machiez un pic. Măcar pune-ți o bluză mai frumoasă.
Fără să mai întrebe nimic, Iuliana deja scotocea prin dulapul din dormitor. Până la urmă Cristina cedă și alese un top bleumarin cu alb şi un cardigan gri, fără să renunțe la blugi.
– Să știi că merg doar de gura ta. Pe mine nu mă interesează clarvăzătoarele din Dristor.
– Păi și ce dacă era de la kilometrul zero, aveai  mai multă încredere? Nu-mi vine să cred cât ești de snoabă. Caută tu aici pe lângă tine, am auzit că ar fi una renumită pe Mântuleasa, dar are programări până în iunie, putem ajunge prin vară la ea dacă vrei.
– Ţi-am spus că nu mă interesează, vin mai mult de gura ta.
Pe drum Cristina rămase tăcută profitând de aglomerația din trafic și de concentrarea Iulianei la volan. Iuliana se încăpățânase să rămână în viața ei tot invocând  prietenia lor din copilărie și  faptul că fuseseră colege de bancă în liceu. Ei i se păreau acele fragmente de trecut mult prea îndepărtate și mereu o considerase o simplă amică. Iuliana era cea care susținea sus și tare că e cea mai bună prietenă a ei.
Ghicitoarea locuia la etajul patru al unui bloc care semăna perfect cu toate celelalte din jur. La intrare o bătrână hrănea nişte câini vagabonzi. În aşteptarea liftului mirosurile de mâncare se amestecau în valuri cu  praful umed care venea de afară şi cu vaporii înţepători ai clorului cu care se dezinfectau scările. Uşa apartamentului ghicitoarei era cea mai somptuoasă şi mai de prost gust de pe palier. După ce sunaseră de câteva ori, le deschise o femeie tânără cu un copil de vreo cinci ani agăţat de fustele ei. Din hol se vedea pe stânga o bucătărie  cu gresie şi faianţă bej şi cu dulapuri din lemn natur cu uşi de sticlă prin care se întrezăreau pahare multicolore încărcate şi bibelouri kitchoase. Pe aragaz clocotea o oală de ciorbă şi pe hol veneau aburi calzi cu miros de leuştean. Femeia, probabil fiica ghicitoarei le conduse spre un living destul de spaţios şi se retrase înapoi în bucătărie. Pe o canapea cu tapiserie înflorată ghicitoarea fuma pipă. Un miros plăcut, dar greu de santal şi mosc învăluia camera. Nu se ridicase la sosirea lor.  Le invită doar să ia loc pe fotoliile alăturate cu un bine aţi venit fetele mele. Pe masa rotundă de sticlă aşezată pe un covor persan oval cu firul foarte gros şi cu desene încărcate în relief era un pachet de cărţi de joc, unul de tarot, un glob de sticlă şi un ghioc, cele din urmă având după cum avea să descopere ulterior, mai mult un rol decorativ. Ghicitoarea avea faţa negricioasă şi ridată şi nişte ochi pătrunzători de culoarea alunei. Pe cap îşi legase în chip de bandană o basma înflorată din care ieşeau şuviţe cărlionţate de păr încărunţit. Cristina se gândi că părea să fi fost frumoasă în tinereţe şi tresări când ea zise privind-o lung:
– Da, don’şoară am fost o femeie a dracului de frumoasă în tinereţea mea!
Uitându-se mai cu atenţie la pachetul de cărţi de Tarot observă că scria în italiană creat de Guido Zibordi, 78 de cărţi după picturile lui Giotto di Bondone.
– Dumneavoastră ştiţi cine a fost Giotto ? întrebă ea mirată arătând spre pachetul de Tarot.
– Aş, nici Ziziboridi ăsta nu’ş cine-i , da cunosc la cărţi. Mi le-a adus nepotu din Spania.
– Dar sunt italieneşti.
– Stai mai întâi să-ţi dau în cărţi şi pe urmă Tarotul. Hai alege doişpe cărţi.
Cristina le alese după ce  pachetul fusese amestecat de câteva ori.   Pe urmă ghicitoarea le aşeză complicat într-un fel de stea şi  trăgând tacticos din pipă, începu să spună repede.
– La drum de amiază dama de cupă varsă lacrimi pentru craiul de ghindă şi mai e o damă de inimă neagră care face şi desface. Ţi-ai pierdut mama de tinerică, vezi că te pândesc nişte demoni, mai ales la ceasurile amiezii….
Pe urmă Cristina nu mai urmărise bolboroselile ei şi cum i se întâmpla de multe ori, îşi lăsase gândurile să rătăcească aiurea, departe de locul în care se afla. Dar când ghicitoarea o puse să aleagă şi înşiră cărţile de Tarot, deveni din nou atentă. Regina de spade câştigă, dar tu ai parte de magician. Tresări când zări cartea Invidiei, în versiunea color a lui Zibordi şi pe cea a nebunului numerotată cu zero. Nebunul era un pântecos încoronat, cu picioare groase, încins cu sfoară peste veşmântul zdrenţăros şi cu o bâtă în mână, cu chipul acela al ambiguităţii dintre a toate ştiutor şi tălâmb.  O întrebă pe ghicitoare de ce această carte e numerotată cu zero, dar ea nu-i răspunse. Se gândi că era e un fel de strămoş al jokerului. În schimb ea îi zise cu o voce parcă şi mai răguşită ca înainte:
– Cineva are  mare pizmă pe mătăluţă. Nebunul e lene, apatie, dar şi trădare. Să te fereşti, cum îţi spusei, mai ales de demonii amiezii. Aoleu uite a apărut şi ucigă-l toaca. Ai grijă, dar e bine că ai faetonul şi magicianul să te apere. Numai că vezi tu, uite aici, faetonul apare de două ori şi prima dată este răsturnat lângă Invidie şi ăl cu coarne. Faetonul răsturnat înseamnă ceartă, dispută, înfrângere. Dar a doua oară, alături de Împărat  aduce norocul şi triumful, sau chiar răzbunarea, nu a ta, a cerurilor.
În timp ce Cristina căzuse pe gânduri, ghicitoarea îi spuse scurt Iulianei:
– Ţie nu-ţi ghicesc nimic, să nu mai vii pe aici.
Mirată şi văzând că Iuliana amuţise schimbându-se la faţă,  Cristina îi întinse  bancnota de o sută, cum conveniseră şi se grăbiră să plece. Ghicitoarea le conduse de această dată personal spre ieşire,  arucându-i o privire încruntată Iulianei şi şoptindu-i Cristinei ai grijă fetiţă, înainte să le trântescă uşa în nas.
– Ce-a fost asta fată ? izbucni Iuliana
– Ţi-am zis să nu mai vorbeşti aşa!
Iuliana se supărase şi nu mai avea chef de pizza, aşa că o lăsase în faţa casei după multe înjurături, plină de nervi că nu reuşea să găsească loc de parcare. Cristina încercase să o împace spunându-i că fusese ideea ei să meargă acolo, dar nu reuşise decât să o enerveze mai tare şi să o facă să pufnească cu dispreţ când îi sugerase consolator că dacă vrea, poate să facă programarea aia la ghicitoarea de pe Mântuleasa, chiar dacă durează.
Se gândise că cine ştie, ghicitoarea întrezărise ceva rău în soarta Iulianei şi nu dorise să îi spună, altfel de ce s-ar fi lipsit aiurea de nişte bani ? Deşi îi spusese şi ei nişte lucruri bizare, Cristina nu dăduse prea multă atenţie bolboroselilor ei, dar  o intriga cum de ştiuse că îşi pierduse mama de tânără ? Acum  nu îşi dorea decât să se întoarcă la fotoliul şi la cărţile ei, la lucrul de acasă din faţa calculatorului  îmbrăcată în pijamaua de satin cadou de Crăciun de la Flaviu, plăcută rutină şi lentoare pândite de demonii amiezii, de care se ferea  recreând noi amănunte din vechile călătorii sau continuând unele  noi , imaginare, prin Poarta ei de Aur.
Când deja se putea ieşi normal în oraş, într-o zi s-a hotărât  să facă o plimbare până la Hanul cu Tei să cumpere pânze şi uleiuri. Avea din nou chef să picteze. Cerul senin era de un albastru limpede, uluitor. Giotto fusese cel care pictase prima oară cerul albastru în loc de auriu fugind de convenţii. Cristina visa cum se va juca cu toate nuanţele de peruzea şi lapis lazuli în noua ei pictură, va fi ca o ieşire din întuneric, asemeni cerului acestei zile.
La ieşirea din magazin a luat-o din întâmplare la dreapta şi atunci i-a văzut la o terasă. Amândoi beau bere neagră şi păreau relaxaţi. Iuliana râdea cu gura până la urechi. Chiar în acel moment, Flaviu s-a aplecat  peste măsuţa rotundă şi fără să lase halba din mână a sărutat-o apăsat.
Pe moment nu simţise nimic. Se îndreptase calmă spre ei spunându-le:
– Ce zi senină e azi, dragii mei foşti prieteni!
Iuliana se înroşise puţin, în timp ce Flaviu se străduia să pară degajat.
Le făcu cu mâna şi se îndepărtă cu paşi uşori, simţind că aproape pluteşte. Dintr-o dată o cuprinse un frison care se transformă într-un tremur constant şi crezu că e de la răcoarea acelei zile de primăvară. Îşi cumpără un şal de caşmir de pe Lipscani. Dar tremurul nu dispăru nici sub învăluirea lui plăcută.  Îşi aminti că mai demult Iuliana îi spusese făţiş, mai în glumă mai în serios că o invidiază pentru apartamentul ei din centru moştenit de la  părinţi, pentru reuşita ei (deşi nu avusese până acum decât o singură expoziţie personală), pentru faptul că se scria despre ea în revistele de artă, pentru eleganţa ei naturală, pentru ţinuta cu care ştie să poarte hainele dându-le un farmec aparte cu personalitatea ei, pentru călătoriile superbe  cu Flaviu, dar mai ales pentru că era iubita unui bărbat frumos şi bogat. Iuliana îi spusese cândva „tu ai totul”, dar Cristina o luase în glumă şi uitase repede.  Acum îşi aminti de  vorbele mamei ei, care îi rămăseseră adânc întipărite în inimă.  Deşi nu trecuseră nici două luni de la despărţirea de Flaviu, nu mai avea importanţă dacă era sau nu adevărat, dacă invidia, perfidia, răutatea puseseră stăpânire pe Iuliana, sau se apropiase din întâmplare de Flaviu doar după aceea şi îi fusese jenă să îi mai spună Cristinei.  Nu se va lăsa atinsă de această boală şi nu îi va fi frică de ea. Pur şi simplu va trece mai departe şi nu se va gândi niciodată la posibilitatea perfidiei Iulianei când insistase să o ducă la ghicitoare ca să afle dacă se va împăca cu Flaviu. Dacă cumva atunci nu era încă cu el? Nu, nu va judeca pe nimeni, fiindcă lumea ei trebuie şi poate să fie cu totul alta, aşa cum mama ei şi-o dorise şi o visase pentru ea, ştiind că nu îi va mai putea fi alături.
În anul acela într-o noapte de august, Iuliana a visat că un şarpe uriaş îi iese pe gură devorând-o încet, dar fără scăpare. A doua zi când s-a dus la Flaviu să-i povestească visul, a aflat că peste noapte îi luase foc sediul firmei. Curând avea să fie anunţat public falimentul, grăbit şi de efectele pandemiei. Toate planurile lor se năruiseră. Bărbatul frumos şi bogat zăcea cu arsuri grave, zbătându-se între viaţă şi moarte pe un pat de spital.
Când a auzit la ştiri ce a păţit Flaviu, Cristina a plâns şi a continuat să se roage pentru el în  fiecare seară înainte de culcare, până când a aflat că e mai bine. Pe urmă nişte prieteni comuni i-au spus că a rămas cu nişte cicatrici urâte de la arsuri  pe mâini şi pe spate, chiar pe omoplaţi, unde ea glumise cândva într-o excursie în Grecia că le vor creşte aripi amândurora de atâta fericire şi frumuseţe.
Din ziua când i-a întâlnit în Centrul Vechi, a început din nou să picteze. Lucrează numai în orele amiezii, şi cu toate că nu simte zilnic aceeaşi ambiţie şi pasiune, se sileşte să uite de oboseală. În momentele cele mai bune se lasă purtată de inspiraţie ştiind prea bine că e fulgurantă, că vine pe neaşteptate şi nu întotdeauna când ne dorim,  dar o încurajează gândul că nu mai e foarte  mult  până când va ajunge la vârsta pe care o avea  Giotto când pictase Capela Scrovegni din  Padova. Nu mai e loc pentru tergiversare şi aşteptare, atât de multe zile au fost deja irosite,  acum trebuie să  găsească puterea de a plămădi ceva nou şi statornic, de o nouă, surprizătoare frumuseţe, să capteze farmecul fiecărei clipe, fără s-o lase să se irosească.  Numai serile se refugiază în Poarta ei de Aur. Poate că pe neaşteptate, cândva, într-un faeton împodobit cu florile primăverii, va veni  şi un timp pentru dragoste.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ