Gyokuon

Vocea Nestemată se scurge anevoios din difuzorul radioului, dar nimeni în afară de mine nu o ascultă. Silabă cu silabă, cântăreaţa ţese versurile într-o cadenţă melancolică, pătrunzătoare, care de fiecare dată trezeşte în mine acelaşi sentiment de vinovăţie şi regret. Întotdeauna m-am întrebat dacă şi piesa asta fusese compusă pentru mine, ca o scrisoare de dragoste livrată abia după ani de zile, iar acum, în colţul ăsta întunecat al barului, văzând indiferenţa cu care este primită de ceilalţi clienţi, simt cel mai tare că eu sunt subiectul melodiei. Sau cel puţin îmi doresc să fiu, mai mult ca niciodată, chiar dacă este un cântec de adio, dureros şi final – îmi doresc să fiu eu singurul lucru îndrăgit de ea în lume, de la care a simţit nevoia să îşi ia la revedere. După apariţia acestui cântec în urmă cu doi ani, Vocea Nestemată a muzicii enka s-a retras.
Este un sentiment detestabil, să doreşti persoanei iubite aceeaşi gelozie înnebunitoare şi acelaşi dor sfâşietor care îţi sufocă ţie întreaga viaţă, însă nu ştiu cum altcumva poţi iubi pe cineva într-un asemenea fel, de la distanţă, în secret, ilicit. Ea compunea, din când în când, o piesă în care insera atent un vers sau două ce căpătau un înţeles anume doar pentru mine, imaginat sau autentic; iar eu îi scriam câte o scrisoare de fiecare dată, după fiecare disc lansat, unde explicam în cuvintele mele simple cât de mult însemna pentru mine noua ei compoziție, mai ales acea strofă deosebită – semnat Kobayashi Akeshi, Ishida Tarō, Osamu Matsuyama… Sub un nume diferit fiecare mesaj, pentru a păstra în felul acesta un soi de aparenţă a candorii în jocul nostru ascuns. La fel cum eu recunosc cuvintele ei alese, sunt sigur că şi ea încă îmi recunoaşte scrisul mâzgălit neatent, în grabă, uneori cu ideogramele greşite, care alunecă spre stânga paginii pe măsură ce coboară. În timpul războiului, scrisorile pe care i le trimiteam ei erau singurul lucru care mă ţineau pe mine în viaţă, și pe ea încă în Tōkyō.
Pistolul Nambu model 14 îmi apasă incomod în stomac. Mă uit la ceas cu nerăbdare şi fredonez melodia, gândindu-mă că lui Hanako îi displăcea, totuşi, sunetul şi caracterul definitiv al cuvântului „adio”. Prefera să folosească mereu expresia „pe mai târziu”, chiar dacă ştia că nu avea să se mai întâlnească vreodată cu persoana respectivă, sau că, dacă avea să o facă, vor fi trecut ani de zile între timp. Ca în cazul meu: ne vedem mai târziu, abia după douăzeci de ani împliniţi. Îmi şterg transpiraţia de pe frunte cu batista şi încerc să nu mă mai gândesc la toate lucrurile care sigur s-au schimbat în perioada asta. Practic, nu mai suntem aceiaşi oameni… Sau poate că suntem, şi acum că ne reîntâlnim într-un sfârşit, vom vedea că nu s-a schimbat nimic şi totul va fi fost doar ca o scurtă vacanţă sau, mai degrabă, un serviciu militar la fel ca toate celelalte.
Fără avertizare, femeia pe care am aşteptat să o revăd o viaţă se materializează pur şi simplu, parcă din sunetul muzicii, mai întâi rochia bleumarin cu mâneci scurte şi lungă până la genunchi – aceiaşi genunchi tineri, aceleaşi picioare mlădioase – apoi restul, dintr-o dată, ca o lovitură, ca explozia unei grenade. Peste rochie poartă o vestă înflorată, închisă cu doi nasturi sub piept, ţine peste umăr o poşetă mică, şi este încălţată cu o pereche de pantofi simpli, cu toc discret, în care pasul ei graţios o face să pară că pluteşte deasupra solului. În semiîntunericul barului şi de la depărtare, nu reuşesc să disting mai mult de atât, dar este destul ca inima mea să înceapă în acel ritm al ei, neuitat, în care intra de fiecare data la apariţia lui Hanako pe scenă.
După ce parcurge distanţa până la masa mea, înainte să apuc să mă ridic, se lasă lin pe al doilea scaun spunând:
─ Se pare că mi-am făcut intrarea la ţanc!
Tonul ei acoperă distanţa anilor, ca şi când ar fi trecut doar câteva zile de când ne-am văzut ultima dată. Cântecul tocmai se termină, iar Hanako pare un pic jenată de el. La rândul meu, nu ştiu cum să reacţionez, aşa că îi răspund stingherit:
─ Nu eu l-am cerut…
Hanako zâmbeşte într-un fel care spune „fireşte că nu”. Buzele ei mici strălucesc sângeriu, şi întreaga ei figură se luminează atunci când şi le arcuieşte sfios. Cu excepţia ochilor, al căror albastru văluros a devenit mai tainic, pielea ei trandafirie nu trădează nici un semn al trecerii anilor. Eu, în schimb, m-am îngrăşat şi port o pereche de ochelari ai căror lentile îmi măresc ochii bulbucaţi, dând impresia unui broscoi.
─ Scuze că mi-a luat atâta, spune ea trăgând un evantai din poşetă.
Nu îmi dau seama dacă se scuză pentru cele zece minute trecute de ora întâlnirii, sau pentru întârzierea în a răspunde într-un final la scrisorile mele din ultimul an.
─ Adevărul e că nu am mai petrecut mult timp în Tōkyō în ultima vreme, iar acolo unde am fost ajung foarte greu scrisorile. Trecuse atâta timp de când o trimiseseși pe prima încât o vreme nici nu am mai crezut că are rost să o mai citesc.
─ Unde ai fost?
─ Nu are importanţă, undeva la munte; de asta ajung scrisorile mai greu.
Părul ei este prins într-un coc la spate cu două ace încrucişate, împodobite şi ele cu motive florale. Câteva bucle mărunte cad libere peste fruntea ei şi joacă în suflul evantaiului. Aş vrea să îi prind urechea între degete, aşa cum obişnuiam să fac atunci când eram tineri.
─ În ultima ta scrisoare ai spus că este o problemă de viaţă şi de moarte, aşa că am făcut aranjamentele necesare şi am plecat cât de repede am putut spre tine. Astea au fost cuvintele tale, „de viaţă şi de moarte”, nu?
─ Aşa este, îi răspund.
Din păcate, nu am o explicaţie foarte bună pentru ea; nu am exagerat când i-am scris asta, chiar simt că, după douăzeci de ani de căsnicie în care m-am simţit din ce în ce mai singur, şi apoi un an şi jumătate de singurătate propriu-zisă, am ajuns la capătul drumului – fie voi fi din nou cu Hanako, fie îmi voi sfârşi viaţa. Cu toate astea, cuvintele „de viaţă şi de moarte” par să conțină dramatism exagerat, iar eu nu îi pot dezvălui lui Hanako o laşitate şi o ruşine atât de mare pentru a le da substanţa.
La radio este anunţată una din piesele occidentale ale trupei The Beatles, care a pus stăpânire pe întreaga Japonie – ocupația noastră nu o să se mai sfârșească vreodată – şi câţiva tineri se ridică să danseze.
─ Localul ăsta s-a schimbat atât de tare! Ţii minte că în locul mesei ăsteia, unde stăm noi, era înainte scena pe care cântai tu?
─ Cum aş putea să uit? Tu stăteai la bar de fiecare dată când veneai să mă vezi, şi cu privirea ta în care nu puteam citi nimic mă făceai uneori să-mi uit versurile, întrebându-mă dacă vom mai avea vreodată o noapte împreună, dacă te vei mai întoarce din luptă data viitoare.
─ M-am întors, dar uite-te în jur, toţi ceilalţi au plecat…
─ Nu ştiu ce să spun, mie cred că îmi place, şi aş vrea să fiu şi eu tânără din nou! S-a schimbat centrul tuturor lucrurilor, aşa este. Totuși, mai rămân şi constante: I Want to Hold Your Hand.
─ Poftim? o întreb. Nu le-am mai învăţat și limba, nu înţeleg cuvintele.
Hanako oftează şi opreşte evantaiul un pic deasupra feţei. Îmi dau seama că o mâhneşte răspunsul meu, că ar fi trebuit să înţeleg ce a spus, şi că îşi ascunde dezamăgirea în spatele paravanului astfel creat. Printre florile de cireş cusute delicat în mătasea pliurilor pot zări roşul gurii ei ţuguindu-se aşa cum obişnuia când era supărată, iar toată veselia din ochi se evaporă.
─ Niciodată nu mi-ai înţeles cuvintele, cred.
În timp ce îmi cer scuze, pe Hanako o cuprinde o tuse violentă, şi apoi face semn cu mâna că este bine. Parcă trezindu-se astfel, revine la subiect direct:
─ De ce m-ai chemat?
─ Vreau să ne căsătorim.
Răspunsul meu iese înainte să-l gândesc. Hanako încearcă să nu arate vreo reacţie.
─ Şi cu soţia ta cum rămâne?
Mă simt ca la început, aceleaşi întrebări, aceleaşi obstacole imaginate.
─ M-a părăsit în urmă cu un an şi ceva.
─ De ce?
Întrebarea a venit prea repede, fără răgaz pentru vreun sentiment de bucurie, şi îmi dau seama că de data asta obstacolele nu mai sunt imaginate – Hanako nu mă mai iubeşte. Versurile cântecului ei de adio plutesc parcă în aer, peste schelălăitul rock ‘n’ roll.
─ Nu ştiu de ce tocmai acum, poate pentru că băiatul nostru a plecat de curând de acasă. Nu o mai leagă nimic. Nu are importanţă, oricum. Am divorţat deja fără fanfară, i-am lăsat ei tot. Am păstrat doar colecţia cu discurile tale, şi ne-am văzut fiecare de viaţă. De asta ţi-am scris.
─ Mi-ai colecţionat discurile? întreabă Hanako, în sfârşit cu o urmă de emoţie în voce.
─ Da, pe toate!
Apoi emoția se preschimbă în dojenire aspră:
─ Nu trebuia să faci asta!
Nedumerirea mi se citește probabil pe chip, așa că nu mai așteaptă să o întreb de ce.
─ Chiar înainte de finalul războiului, m-am întâlnit cu soţia ta. Ştia deja despre noi, şi ştia cine sunt! M-a implorat, de dragul nou-născutului vostru, să ies din viaţa ta, convinsă că mă vei uita numaidecât dacă nu ne mai vedem.
Ar fi fost probabil așa, dacă nu mă agățam cu disperare de muzica ei. Armoniile vocii ei delicate mi-au ținut dragostea, și pe mine însumi, în viață, la fel ca în război. Nu am realizat niciodată că nevasta mea aflase despre Hanako, şi că ascultând discurile Vocii Nestemate cu atâta evlavie îmi desfăşuram aventura ilicită chiar sub ochii soţiei mele.
─ De asta ai dispărut?! N-avea nici un drept să facă așa ceva!
─ Şi tu? mi-o taie Hanako. Tu ce drept aveai să faci ce ai făcut?
Nu aveam. Dar ar fi trebuit să fie alegerea mea, oricum. Mi-am închipuit atâta timp că Hanako m-a părăsit pur şi simplu, din cauza absenţei mele, din cauza războiului, ori fiindcă a găsit pe altcineva mai bun, altcineva care era acolo când avea nevoie de el. Atunci când a reapărut în viaţa publică, când a ieşit primul ei disc, am crezut că îmi imaginez eu subînţelesuri în piesele ei. Şi-n tot acest timp am fost prins într-o căsnicie în care…
─ Deci toţi anii ăştia a ştiut, fără să zică nimic?
Simt cum sângele începe să îmi fiarbă când mă gândesc că aş fi putut, după război, să profit şi eu de confuzia generală, de ocupaţia americanilor, pentru a-mi asuma o nouă identitate. Au făcut-o atât de mulţi, reconstruindu-şi vieţile, luând-o de la capăt. Iar eu am rămas prins, captiv. Un prizonier de război. Înfrânt, sub ocupație.
─ Eu nu îţi pot da un răspuns acum la cererea ta. Trebuie să mă gândesc cu atenţie, şi trebuie să am în vedere mai multe aspecte. Nu am mai avea foarte mult timp, oricum. Am să îţi las adresa mea directă.
Toţi anii ăştia de mascaradă proastă, de dragul unui mariaj mincinos, pentru ce? O bătaie de joc!
Hanako îmi întinde o hârtie împăturită, apoi se ridică brusc în picioare.
─ Pe mai târziu!
Şi se evaporă, pierzându-se printre dansatori, la fel cum a apărut, fără să mai apuc să spun sau să fac ceva. Mă simt ameţit şi nările parcă îmi iau foc cu acel miros respingător din război. Pe hârtie este scrisă adresa unui sanatoriu. „Nu am mai avea mult timp, oricum”. Stomacul mi se suceşte de greaţă, şi îmi dau seama că am rămas captiv douăzeci de ani, într-o căsnicie făţarnică, într-o ţară ocupată, sub un împărat în lesa americanilor. Îmi dau seama că ar fi trebuit să îmi sfârşesc viaţa de prima dată.

Se întâmplă din nou:
Este al douăzecilea an al erei Shōwa, pe cincisprezece a lunii a opta, şi cerul tocmai s-a prăbuşit înflăcărat peste Japonia. Mă îndrept nerăbdător spre barul lui Hanako, când deodată civilii încep să se strângă în jurul unui magazin mic, în jurul unui radio mic, în jurul unei voci mici. Fusese denumită Vocea Nestemată a Japoniei, dar sună mai degrabă înăbuşită şi, mai ales, frântă în silabisirea ce scade către finalul propoziţiilor. Trebuia să fie vocea unui zeu, nemaiauzită până atunci de oamenii de rând; este doar vocea slabă a unui simplu om. Când cineva întreabă cine e la radio, un bărbat îngâmfat îl repede zicând „Împăratul Hirohito, cretinule!”. Mai departe de atât, totuși, nu ştie nici el să spună despre ce era vorba. Limbajul pe care îl folosește Împăratul este unul regal, ocult, pe care nici eu nu îl pricep, în afara unor frânturi grăitoare care ne îndeamnă să îndurăm insuportabilul şi să suferim inacceptabilul. Cât să mai îndurăm? Un an? Cinci ani? Douăzeci? Oamenii din jur încep să plângă, unii de bucurie, alţii de groază, şi restul doar pentru că îi văd pe ceilalţi bocind fără să înţeleagă exact de ce. La sfârşitul transmisiei Vocii Nestemate, cineva rezumă întregul discurs pentru norod în câteva cuvinte: Japonia a pierdut războiul.
Cuvântarea Împăratului conţine în ea un îndemn straniu, adresat poporului, de a nu mai lupta. Poporul japonez, oamenii – eu trebuie să încetez războiul pe care îl port orbește în numele Împăratului. Propriile mele lacrimi curg mai degrabă din furie. Acesta este momentul de răscruce, momentul când aş putea să dispar, să îmi clădesc o altă viaţă, sub un alt nume. O viaţă liberă. Sunt atâția soldați care nu se mai întorc din război. O reapuc la goană spre bar. Așteaptă-mă încă un pic! O vom putea lua de la capăt, împreună.
Barul este gol, Hanako dispărută fără urmă. În munți, într-un sanatoriu, murind. Mă sui pe scenă – masa se leagănă nesigur sub greutatea mea – iar aglomerația de tineri se întoarce înspre mine, se strânge în jurul unei scene mici, în jurul unui om mic. Refuz să îndur suferința ocupației, rușinea înfrângerii, captivitatea singurătății: asta este calea onorabilă a camarazilor mei. Picioarele îmi tremură, dar mâna mea, strânsă tare în jurul pistolului, nu simte nimic.
Vocea Nestemată a Împăratului mă îndeamnă stâlcit să nu mai stărui în luptă.
Vocea Nestemată a muzicii enka își ia adio melodios.
Ultimele gânduri care îmi trec prin minte sunt acele cuvinte americane, enigmatice, pe care Hanako și-ar fi dorit să le înțeleg.

Emil Duhnea